să absorb viteza lor pură – observatorul, eu, e aruncat într-un viitor cu totul nou când aparatul de călătorie în timp e suprasolicitat.

Dar explozia continuă. Un crater cu un diametru de peste trei mii de kilometri e sculptat în Pământ. Arde atât de puternic încât baza e de sticlă cristalină groasă

de un kilometru jumate. Având în vedere că San Francisco e pe coastă, jumătate din crater e excavat în Oceanul Pacific, cauzând tsunamiuri și cutremure care decimează porțiuni vaste din coastele estice ale Asiei și Australiei. California dispare. Oregon, Washington, Idaho, Montana, Utah, Wyoming, Nevada, Arizona, New Mexico, Colorado, Dakota de Sud, mare parte din Dakota de Nord, Nebraska, Kansas, Oklahoma și cam jumătate din Texas, trei sferturi din British Columbia și jumătățile sudice din Alberta și Saskatchewan, Baja California, Sonora, Chihuahua, Sinaloa, Durango și Coahuila de Zaragoza sunt cauterizate într-un semicerc dur de spațiu gol care se umple foarte repede cu apă. Hawaii a dispărut, evident. Fiji, Tonga, Insulele Cook, dispărute. Japonia e dispărută. Taiwanul e dispărut. Papua-Noua Guinee e dispărută. Filipine e dispărut. Indonezia e dispărută. Malaysia e redusă la un sfert din suprafața inițială. Insula de Nord a Noii Zeelande dispare, dar cea de sud supraviețuiește. Costa Rica și Panama se dezintegrează, mai mult sau mai puțin. Cutremurele destabilizează nenumărate orașe în timp ce spasmele tectonice despică suprafața planetei.

Redistribuirea masivă a nivelurilor globale ale oceanelor, alături de un efect de deformare a câmpurilor magnetice ale Pământului din cauza energiei cataclismice generate de explozie cauzează o mutație polară – în fapt, o repoziționare a polilor magnetici. Polul Sud magnetic se mută la cam o mie cinci sute de kilometri, până în mijlocul Oceanului Indian. Polul Nord magnetic aterizează în Golful Hudson. Ce mai rămâne din Canada și nordul Statelor Unite e închis într-un mormânt de gheață groasă de aproape un kilometru. Suprafața Antarcticii e, dintr-odată, locuibilă, teritoriu virgin, dezolant, dar neatins. Așa că, bineînțeles, toată lumea îl invadează ca să-l proclame al lor.

Adică toată lumea care nu aruncă voleuri de rachete nucleare spre ceilalți.

Statele Unite ajung la un al doilea război civil, după ce, în urma unei lovituri de stat militare, este preluat controlul asupra arsenalului nuclear al țării și se deschide focul împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, ca urmare a convingerii că, în ciuda dovezilor contrare, explozia din San Francisco a fost prima lovitură a celui de al Treilea Război Mondial. Sovieticii spun că sunt nevinovați, dar cu o treime din Statele Unite vaporizată și încă o treime învelită în gheață, nimeni nu mai gândește limpede. SUA și URSS se scot una pe alta de pe tabla de șah, amândouă ajungând de nelocuit vreme de generații.

VP - 216

Cu sistemul global al vremii în haos din cauza mutației polare, ecosisteme întregi intră în colaps. Supraviețuitorii disperați migrează în masă, încercând să

scape de norii de cenușă radioactivă care se întind pe toată planeta ca niște uragane. China vede oportunitatea și preia controlul a ce mai rămăsese din Asia, insistând că sunt singurii în măsură să gestioneze cataclismul. Europa și Africa colapsează în zeci de războaie civile. Australia încearcă să nu intre în joc, dar asta îi face o țintă ușoară pentru momentul în care China îi atacă. America de Sud devine cel mai apropiat lucru de o oază de stabilitate, cu toate că nimeni nu e în siguranță din cauza norilor râncezi care poartă cu ei cenușă toxică.

Dar eu tot ajung în 2016 cu o poveste nebună despre călătoria în timp.

Piedica temporală e în plină acțiune – existența mea în 1965 face necesar să

mă nasc în 1983 pentru a-mi primi conștiința în 2016. Părinții mamei erau din nordul Angliei și au supraviețuit celui de al Treilea Război Mondial. Părinții tatii nu s-au mutat niciodată din Austria în Canada, așa că el a crescut în ruinele Vienei.

S-au cunoscut într-un spital din Geneva. Tata își pierduse amândouă picioarele încercând să oprească un atentat sinucigaș cu bombă la Muzeul Voltaire și mama orbise după ce cenușa iradiată îi atinsese genele când se ascundea într-o stațiune de schi din Alpi, care fusese distrusă pe jumătate de o avalanșă și abandonată.

Ajunsese la jumătatea Marilor speranțe când și-a pierdut vederea. O eroare administrativă i-a repartizat în aceeași cameră și au început să vorbească. Tata s-a oferit să-i citească mamei restul romanului cu voce tare. I-a luat trei zile să-l termine. După aceea, au făcut dragoste.

Niciodată n-a știut cum arăta. A murit a doua zi, pentru că sexul a fost destul de intens ca să-i deplaseze o bucată de șrapnel în valva aortică. Mama mi-a pus numele Victor și m-a dus în Argentina pentru a începe o nouă viață sau, mă rog, a încercat. A murit pe vas, undeva în Oceanul Atlantic – cancer, peste tot cancer.

Rămas orfan în larg, am fost cvasiadoptat de căpitanul vasului, un bărbat pe nume Hathaway, deși de fapt el s-a gândit doar că soția lui din Australia avea nevoie de companie. A fost o doamnă agreabilă, Marigold Hathaway, și am niște amintiri frumoase cu ea înainte de a fi omorâtă de invadatori când aveam nouă

ani.

Adolescența mea semisălbatică din regiunile periferice ale Australiei nu a fost chiar așa rea, având în vedere că ecosistemul planetei era în cădere liberă. Totul era mort în ocean. Reptilele erau OK, dar păsările și mamiferele mari dispăruseră.

Solul era toxic. Când ploua, te ascundeai sub ceva solid și impermeabil, pentru că

picurii de ploaie îți ardeau pielea. Luna părea să devină o opțiune rezonabilă

pentru relocare. Doar că având în vedere că economia globală era țăndări și toate VP - 217

națiunile funcționale erau într-o stare continuă de război, nimeni nu construia rachete.

La șapteșpe ani m-am înrolat în Noua Armată a Pacificului, o alianță militară

forțată între China și Australia, care împărțeau Antarctica și o foloseau ca o bază

stabilă pentru a lansa lovituri împotriva Republicii Sud Americane. Noua Armată

a Pacificului ținea foarte mult la testările riguroase pentru a determina locul fiecărui individ în mașinăria socială și eu am fost repartizat la Cercetare și Dezvoltare, ceea ce însemna că aveam șansa de a studia știința și ingineria, în loc de a învăța moduri eficiente de a omorî oameni. Mă rog, scopul era să inventezi moduri mai eficiente de a omorî oameni, dar chiar și-așa – erau cărți în ecuație.

Eram pe un drum sigur de promovare în rândurile armatei când m-am prăbușit în laborator, pe 11 iunie 2016, înjurând și zvârcolindu-mă. Când mi-am revenit, am perorat o poveste dementă despre cum am călătorit în timp pentru a fi martor la accidentul inițial care a declanșat apocalipsa.

Comisia de cercetare din Noua Armată a Pacificului era destul de deschisă la fenomenele inexplicabile, lucru care presupun că se întâmplă când lumea ta e devastată de un fenomen inexplicabil. Superiorii mi-au crezut povestea și au trimis-o mai departe pe calea ierarhică. Un general cu legături politice, Antares Liong, era foarte interesat de călătoria în timp – credea că ar fi fost o modalitate foarte bună de a-și învinge dușmanii înainte de a-i deveni dușmani. Am fost repartizat într-un grup clandestin care avea ca scop construcția unei mașini a timpului.

În cele din urmă, colegii mei au fost cu toții executați pentru că nu au reușit să

inventeze călătoria în timp. Statutul meu ca vizionar care a determinat crearea programului mă salvează de un glonț în cap, dar am parte de un alt tip de moarte

– sunt înghețat într-o cameră criogenică până la un timp în care călătoria în timp e inventată cu adevărat. Presupun că n-o să se-ntâmple niciodată, așa că în timp ce frigul mă trage într-un somn fără vise, o consider cea mai fericită moarte pe care mi-o poate oferi lumea asta.

A reușit cineva, în cele din urmă, să rezolve problema călătoriei în timp, m-a dezghețat și m-a trimis înapoi în 1965? Nu știu. Partea asta nu e în amintirile care mă înghit. Aș fi putut fi înghețat o săptămână sau zece mii de ani. Tot ce știu e că

tot ce cred a fi adevărat e asediat de o nouă realitate, persistentă prin volum, claritate și forța că ceea ce ar trebui să se întâmple e așa – Lionel trage maneta, dispozitivul se oprește, e pe cale să explodeze, iar eu nu-l opresc.

Apocalipsa s-a întâmplat deja. Cineva m-a trimis aici nu ca să opresc sfârșitul lumii, ci ca să fiu martor la începutul lui.

VP - 218

130.

Acum înțeleg. A fost întotdeauna un ciclu cauzal.

Treaba mea e să resetez cronologia pentru a ajunge din nou în 2016-le meu, asigurându-mă că experimentul lui Lionel reușește, așa cum ar fi trebuit. Însă

ceea ce am încercat să-i explic lui Lionel înainte de a mă trimite aici, ceea ce el a refuzat să accepte chiar și după tot ce s-a întâmplat cu Ursula, este că faptul de a călători în timp nu e o modalitate de a repara greșelile. Ci una de a face greșeli și mai mari. Lumea mea nu poate fi adusă înapoi. Când am călătorit în 1965 pentru prima dată, am șters-o permanent. Realitatea aia e pierdută pentru totdeauna și nu e timp s-o jelim. Singurul lucru care contează acum e să mă asigur că Motorul Goettreider nu explodează și distruge jumătate din planetă.

Am așadar un obiectiv simplu – să opresc apocalipsa.

Și singura speranță e să acționez exact la fel. De fapt, orice încercare de a acționa diferit va cauza cronologia apocaliptică de care creierul meu e inundat acum. Experimentul lui Lionel trebuie să eșueze, dar să eșueze în siguranță. Când el se va panica și va opri Motorul, eu trebuie să fiu pregătit să-l repornesc, înainte de a se produce accidentul nuclear.

Am crezut că realitatea lui John era cel mai rău scenariu. Dar realitatea lui Victor este cu mult mai rea. Se pare că 2016-le lui John e cel mai bun lucru la care pot spera. Și probabilitatea de a se întâmpla se diminuează cu fiecare secundă.

Trebuie să preiau controlul asupra corpului ăstuia. Însă, chiar și având cincizeci de ani să mă pregătesc, nu mi-am făcut un plan pentru asta – pentru Victor.

Ocupăm împreună acest creier, așa că știu ce vrea el, la fel cum el știe ce vreau eu. Victor urmează să se nască doar dacă apocalipsa are loc. În această

cronologie, nimeni nu împiedică Motorul să se topească. Am nevoie ca Tom să

tragă maneta, iar Victor trebuie să-l oprească. Cel care reușește va exista.

În acest moment, ambele cronologii sunt la fel de posibile.

La dracu’!

Mă simt de parcă aș înota într-o mâzgă corozivă de amintiri și impulsuri și crezuri, mintea lui Victor inundând-o pe a mea în felul în care Oceanul Pacific a inundat craterul cu fund de sticlă pe care explozia l-a săpat în Pământ. Scuze, pe care îl va săpa în Pământ în of, sub treizeci de secunde.

Lionel a activat deja Motorul. Eu deja m-am mișcat ca să văd mai bine. În câteva secunde, fâșia de energie mă va lovi. Câmpul meu de invizibilitate va fi spart. Lionel mă va vedea și va trage maneta, oprind Motorul. El se va supra-încălzi, iar fâșiile inofensive de energie vor deveni distructive. Observatorii vor țipa în timp ce camera din jurul lor se va dărâma. Jerome o va salva pe Ursula, VP - 219