— Ne acopeream destul de bine urmele, zice el. Nimeni n-a știut niciodată că
relația noastră a continuat.
— Ei bine, Emma are vreo patruzeci de ani, zic eu. Călătoria aia a fost cu mult timp în urmă.
— Nu. Nu ne-am oprit niciodată. Am continuat vreme de cincizeci de ani. S-a terminat abia săptămâna trecută.
— Săptămâna trecută? mă mir eu. Ursula a murit acum doi ani.
— Da, ei bine, zice Lionel, trebuie să-ți arăt și altceva.
107.
O mașină neagră ne așteaptă la intrarea din pietriș spiralat, iar șoferul e șmecherul cu ceafa lată și cu umflătura de la pistol cu care mă-ntâlnisem la depozit – Lionel îi spune Wen – și nu recunosc modelul sau marca, pentru că, bineînțeles, e construită de Lionel, merge pe o baterie încărcată de Motor și e realizată dintr-un compus organic superdens, care e biodegradabil în totalitate.
Pe serpentinele de la marginea stâncii din Shek O, de-a lungul părții estice a insulei Hong Kong, până la Chai Wan, Lionel îmi spune ce i s-a întâmplat de la accidentul din 1965 până azi.
Lionel Goettreider este cu siguranță un geniu incomparabil, însă conversația cu el e destul de sinuoasă. Nu pare să aibă prea mulți oameni cu care să vorbească
și am trecut prin destul de multe devieri în care el îmi explica tehnicități codificate de care nici măcar eu nu eram interesat și, să recunoaștem, asta era probabil cea mai importantă zi din viața mea. Măcar în top trei. Și cu toate astea, tot eram acaparat de peisaj în timp ce el făcea o paranteză despre diferența dintre fotoni și polaritoni – dacă chiar te interesează, un polariton e o combinație între un foton și un fonon, un fel de cvasiparticulă care implică excitarea colectivă a dispunerii elastice a atomilor în materie condensată – și dacă ai asimilat mai mult de trei cuvinte consecutive din chestia asta, atunci, felicitări!, tu și cu Lionel Goettreider v-ați înțelege perfect.
Ideea principală e că, după dezastrul din 11 iulie 1965, toți cei șaptesprezece supraviețuitori fuseseră băgați în carantină în același spital – știu, cât de jenant –
pentru că exista o teamă destul de legitimă că ei fuseseră otrăviți mortal cu o doză de radiație care le înnegrea măduva. Dar niciunul nu fusese iradiat.
Nu sunt sigur cum să-i spun lui Lionel că toată lumea din camera aia, inclusiv Ursula și Jerome, ar fi fost moartă în câteva săptămâni dacă n-aș fi alterat eu cronologia. E evident că el și-a imaginat destul de mult cum experimentul lui ar fi VP - 173
trebuit să schimbe lumea, dar lucrul ăsta a fost complet separat de morțile lor îngrozitoare. Ei n-au avut vreme de cincizeci de ani un triunghi amoros. A fost o tragedie necunoscută, îngropată de mult, pe care au fost ridicate statuile măreției lui. Literalmente – pe mormântul lui Lionel Goettreider e o nebunie de statuie, gigantică, el ținând în mână o replică a Motorului Goettreider original, care emite propria lui spirală sclipitoare.
După ce au fost externați cu toții din spital – brațul lui Jerome a fost cauterizat foarte curat de fâșia de energie care îl tăiase –, a existat o anchetă a dezastrului.
Supervizată de guvernul federal, a fost extrem de politică și tensionată. În iulie 1965, războiul Statelor Unite cu Vietnamul începuse abia de patru luni, iar președintele Johnson era pe punctul de a anunța că trimitea 125 000 de soldați pe front și că mărea mai mult de două ori numărul recruților. Era foarte prins în
„Cursa spațială” cu Rusia și în a reuși să atingă obiectivul președintelui Kennedy de a trimite astronauți pe Lună până la sfârșitul anilor ’60. Guvernul federal avea nevoie de o populație a Statelor Unite care să rezoneze, cu ochii mari de uimire, la posibilitățile științei americane. Dacă afla cineva că un experiment minor dintr-o nișă esoterică de cercetare fusese la câteva secunde de a distruge jumătate din continent, ar fi fost foarte, foarte rău pentru un om care încerca să țină țara în frâu cu mâinile goale, în timp ce ea era pe muchie de cuțit, gata oricând să aibă
parte de tulburări sociale. Președintele Johnson tocmai semnase și promulgase Legea Drepturilor Civile cu un an înainte – o mișcare controversată. Un cataclism care ar fi putut face Hiroshima și Nagasaki să pară niște artificii într-o parcare goală, mai ales unul finanțat chiar de guvernul Statelor Unite, nu era rentabil.
Așa că au făcut o înțelegere. Toată lumea urma să tacă naibii din gură, pentru totdeauna. Jerome era cea mai grea piesă de pe tabla de șah, cu brațul lui amputat, dar avea un suflet de funcționar, iar o serie de promovări succesive, implementate într-un timp scurt, l-au făcut să păstreze tăcerea. Plus că știa ce voia Ursula. Ceilalți paisprezece observatori au fost, la rândul lor, răsplătiți pentru tăcerea lor cu un traseu profesional mai ușor. Niciunul dintre ei nu a mai plătit vreodată impozit pe venit.
Și Lionel Goettreider a fost rugat să părăsească Statele Unite ale Americii și să
nu se mai întoarcă niciodată. Emigrase în Statele Unite după al Doilea Război Mondial, când America a pescuit cu o plasă în oceanul de oameni de știință al planetei, pentru a atrage cele mai luminate minți pe teritoriul ei. Acum, el era aruncat din nou la apă.
La două zile după accident, Lionel s-a furișat în laboratorul dărâmat și a salvat Motorul, substituindu-l cu un prototip asemănător, a rezolvat valul de radiații VP - 174
nedetectat până atunci, care ar fi trebuit să-i omoare pe toți, și l-a pornit. Nu l-a mai oprit niciodată.
Ar fi trebuit să se întoarcă în Danemarca, dar a pornit în direcția opusă, a profitat de o oportunitate de cercetare la Hong Kong, a îmbarcat Motorul pe un vapor și l-a dus din San Francisco în insula Hong Kong.
Și acolo, într-o izolare aproape totală, Lionel Goettreider a inventat viitorul.
108.
Lionel e rezervat în ceea ce privește motivul pentru care ne întoarcem la depozitul lui din Chai Wan – sunt sigur că deja ți-ai dat seama, dar încerc să dau și eu senzația aia de suspans, ca să mă las în seama predilecției lui Lionel pentru dramă…
Ne blocăm în traficul dat peste cap de o demonstrație pro-democrație, înaintând cu o viteză care îl face pe Wen să scuipe un torent constant de înjurături în cantoneză, iar parbrizul e pătat de saliva lui scandalizată. Plouă mărunt, dar, bineînțeles, ștergătoarele nu au nicio putere asupra interiorului parbrizului.
Când Lionel s-a mutat la Hong Kong, a avut un singur obiectiv. Un obiectiv atât de avansat tehnologic încât era absurd. Avea nevoie de nenumărate alte inovații pentru a ajunge măcar la punctul în care ar fi putut crea un model teoretic testabil al acestui obiectiv, fără să mai vorbim de construcția propriu-zisă a unui prototip care să eșueze și să fie îmbunătățit și să eșueze și să fie îmbunătățit și să eșueze și să fie îmbunătățit și nimeni altcineva nu avea echipamentul necesar s-o facă, pentru că nimeni altcineva nu avea ce avea el – un Motor Goettreider funcțional.
O sursă de energie nelimitată, curată, pentru a alimenta orice ar fi construit.
E evident faptul că acest Lionel Goettreider nu a pus sursa lui revoluționară de energie la dispoziția întregii lumi. Acest Lionel nu a avut stimulentul martiriului asigurat care să-i lumineze viitorul ca un reflector dintr-un far, în timp ce corpul lui se prăbușea în sine din cauza iradierii de către propriul dispozitiv lacunar. Deci acest Lionel a fost salvat din fața nobleței de către resentimentul impotent pe care i l-a dat mâna nedreaptă servită de univers chiar în momentul lui de triumf.
Faptul că se terminase în ruine însemna că ceva mersese greșit în cursul inițial al timpului, ceea ce Lionel a înțeles intuitiv, cu vanitatea geniului pe care o recunosc atât de bine de la tata.
Ăsta era lucrul care mă enerva cel mai tare la a fi blocat în trafic cu Lionel Goettreider – îmi aducea aminte foarte mult de tata. Nu tata de aici, bărbatul țăcănit, dar cald și grijuliu, care se pierde în umbra mamei. Adevăratul meu tată.
VP - 175
După ce a ajuns în Hong Kong, Lionel a inventat… totul. Când a avut nevoie să
ajusteze traiectoria tehnologiei globale, a schimbat pe ascuns una din invențiile lui pe bani, acțiuni și zero credit. Invențiile lui sunt peste tot în lumea modernă.
Ele sunt lumea modernă. Un fir omniprezent în țesătura civilizației. El e vrăjitorul anonim, enciclopedic, din spatele perdelei vieții de zi cu zi.
Partea bolnavă e că nici măcar nu a arătat lumii cele mai bune rahaturi pe care le-a făcut. În mare parte vindea lucruri de care nu mai avea nevoie, pentru că
trecuse deja de nivelul lor. Uite, de exemplu, în casa lui nu există cabluri electrice, pentru că Lionel a inventat electricitatea wireless cu mai mult de douăzeci de ani în urmă. Acum cinșpe ani a renunțat de tot la electronică și s-a apucat de fotonică, pe care mai apoi a înlocuit-o cu polaritonica experimentală cinci ani mai târziu. I-a permis umanității să construiască civilizația modernă din lucrurile de care el s-a debarasat.
