dar își va pierde brațul. Eu îl voi împinge pe Lionel înspre siguranță și voi trage maneta înapoi, exact când aparatul meu stricat de călătorie în timp declanșează

funcția de urgență care mă trimite înapoi în viitor.

Toate lucrurile astea se vor întâmpla în următoarele douăzeci și una de secunde.

Asta înseamnă că am douăzeci de secunde să salvez lumea.

131.

Douăzeci. Prima fâșie de energie erupe din bobinele de absorbție ale Motorului. Cei Șaisprezece Martori reacționează, unii șocați, unii încântați, unii fascinați. Tom nu știe că noi, ceilalți, suntem în mintea lui și, pentru că atenția îi e distrasă de Motor, am posibilitatea să preiau controlul. Dar înainte să fac asta, Victor atacă, trăgându-mă în pereții stratificați ai amintirii. Par solizi, dar sunt gumați și se pliază ca o membrană, iar noi cădem într-unul, un portal de nisipuri mișcătoare către un alt timp.

Nouășpe. A doua fâșie erupe din Motor. Asta e cea care îi perturbă lui Tom câmpul de invizibilitate, dar el e mult prea ocupat să fie orbit de spiralele sclipitoare pentru a-și da seama că și-a pierdut camuflajul. Sunt în dormitorul lui Robin Swelter, care țipă în timp ce frate-său îmi trage un pumn în față. Dar visul ăsta e logic, alunecos și instabil, așa că pumnul lui Victor mă dă peste cap într-o altă amintire.

Optsprezece. Lionel e stupefiat să-l vadă pe Tom apărând de nicăieri în laboratorul său. Aterizez într-un scaun în sala de conferințe din firma de arhitectură a lui John. Victor sare la mine peste masa de arțar epoxidat, asociații mai tineri holbându-se muți. Totul e lipicios și elastic, un tărâm al cerii topite.

Șapteșpe. Tom îngheață când își dă seama că Lionel îl poate vedea. Dar nu e doar o panică incipientă. E un dezastru aici înăuntru, cu mai multe conștiințe distincte luptându-se pentru controlul cognitiv. Pentru Tom, gândurile lui sunt un ecou bâlbâit al unor imperative în conflict pe care le ia drept frică. Eu sunt pe gazonul din fața clădirii de apartamente, mama își citește romanul pe iarbă, tata lucrează la biroul lui, lămâiul apără geamul camerei. Victor pilotează o mașină

zburătoare – vine spre mine. Când încerc să mă feresc, John mă ține strâns.

Credeam că e izolat și sunt în siguranță, dar din momentul în care John a înțeles că închisoarea lui era vâscoasă și slabă a evadat. Mă eliberez la timp și impactul îi desparte de mine.

VP - 220

Șaișpe. Reușesc să preiau controlul asupra lui Tom destul cât să-l fac să

reseteze câmpul de invizibilitate, așa că dispare dintr-odată. John și Victor mă

trag într-o altă amintire. E ceva familiar la Victor și nu pot să-mi explic exact ce. Îl percepeam pe John ca pe o versiune mai proastă a mea, dar dacă eu sunt doar o versiune mai bună a lui care nu a realizat niciodată că ar putea fi o șoaptă rivală

în cealaltă ureche a lui, destul de vicleană cât să stea ascunsă până acum?

Cinșpe. Lionel îi întreabă pe observatorii confuzi dacă a mai văzut cineva ce a văzut el. John și Victor apar în fața mea în aleea din Hong Kong unde am fost jefuit. Nu vor doar să preia controlul asupra lui Tom. Vor să mă radă de tot. Nu-s un luptător. Îs un alergător. Așa că alerg.

Paișpe. Jerome pare suspicios când aude tonul familiar pe care Ursula îl folosește cu Lionel. În timp ce eu fug pe alee, zidurile clădirilor se estompează

într-un desiș de copaci apropiați unul de altul, o pădure imposibil de înaltă, cu pământul de sub picioarele mele arcuit de acele de pin. John mă urmărește, dar Victor folosește momentul ăsta pentru a prelua controlul minții lui Tom.

Treișpe. Tom vrea să activeze protocolul de întoarcere automată și să o taie din trecut. Dar, de fapt, e Victor cel care îl controlează pe Tom, încercând să-l evacueze din prezent, ca nimeni să nu poată opri explozia. Eu alerg prin pădure, nesigur dacă John încă mai e în spatele meu.

Doișpe. Lionel se panichează și trage maneta de activare pentru a opri Motorul. Ăsta e punctul din care nu ne mai putem întoarce niciunul. Podeaua pădurii nu mai e presărată cu ace de pin – sunt cărți roase, fiecare din ele o ediție cartonată a Marilor speranțe, deschisă la pagina pe care o citea mama când a murit.

Unșpe. Motorul se zgâlțâie și scuipă degete ascuțite de energie. Nici nu-i de mirare că Tom e înghețat – nici măcar nu știe că trei versiuni ale lui se bat în propria lui minte. Eu sunt în biblioteca abandonată și din grămada de cărți dezintegrate cresc lămâi exact ca ăla care i-a salvat viața tatălui meu. Îmi urmez instinctul de a săpa prin cărțile putrezite cu mâinile, băgându-mi-le printre pagini, murdărindu-mi-le de cerneală, cuvinte tatuate pe pielea mea în sintaxă fără sens.

Zece. Fâșiile inofensive de energie dinainte se fac de un albastru strălucitor, distrugând consola de control. Victor își concentrează toată voința, ținându-l pe Tom paralizat. Tot ce trebuie să facă e să-l țină în frâu pe Tom în timp ce motorul se supra-încarcă. Sap un tunel prin acoperișul apartamentului lui John și cad pe podea. Victor și John își iau pozițiile de atac. Eu caut un loc prin care să fug, o ușă, un geam, dar îmi blochează toate ieșirile. Victor îi face semn lui John să mă

încolțească… și familiaritatea aia pe care n-am putut să mi-o explic îmi apare în fața ochilor. În ziua în care am fost anihilat, în ziua în care John a făcut lucrurile VP - 221

alea groaznice – Victor a fost acolo. Pentru că exact aia a fost ziua în care Lionel a rupt carapacea realității. Nu a ieșit John din ea. John era deja acolo. A fost Victor. El e cel care l-a făcut pe John să facă tot ce-a făcut. Și acum îl controlează

din nou pe John, încercând să elimine singurul obstacol din fața existenței lui –

pe mine. Îi simt disperarea, pur și simplu vrea ca lumea lui în ruină să trăiască, dar asta înseamnă moartea a miliarde de oameni. Nu pot lăsa să se întâmple asta.

N-o s-o fac. Simt un curent crescând în mine, ca un filament neinteresant care se face dintr-odată incandescent. Nu e furie. Nu e frică. E mai simplu decât impulsurile astea, calm și pregătit și adevărat. E hotărâre. Bănuiesc că în final am găsit o luptă de care nu pot fugi.

Nouă. Ursula țipă la Lionel să se dea la o parte. Și e ceva în țipătul ăla. Ceva ce nu pricep încă, un cuvânt pe vârful limbii mele. Nu, nu un cuvânt. Un sentiment.

Până acum, am fost în defensivă, așa că Victor nu se așteaptă să îl lansez prin peretele de antologii pulp fiction înrămate. Aterizăm în apartamentul lui Tom de la etajul 184 al complexului octagonal, mașini zburătoare trec prin fața geamurilor, lovindu-se una de alta în explozii silențioase. Victor izbucnește, e feroce, și e clar că e prea puternic pentru a fi învins într-o bătaie. Dar trebuie să

existe o altă cale. Ceva ce eu am și el nu. Ceva ce Victor nici măcar n-ar percepe ca o amenințare. Și atunci o văd. Pe pat. O șuviță din părul lui Penelope. Și îmi vine ideea – niciuna din amintirile în care ne-am tot bătut nu o avea pe Penny în ea. Ea e cheia. Nu, nu cheia, încuietoarea.

Opt. Următorul impuls albastru vine direct spre Ursula, dar Jerome o împinge spre siguranță, iar brațul său întins e vaporizat mai jos de cot. Mă scufund în mlaștina noroioasă a minții mele, fără a fi sigur ce caut – până când găsesc ceva îngropat în toate amintirile astea moi, elastice, ceva tare. Amintirea e palidă și fragilă, dar solidă. E restaurantul în care eu și Penny am luat micul dejun în dimineața de după prima noapte împreună. Nu știu despre ce am vorbit sau ce am comandat, dar sentimentul e acolo – posibilitatea. Când așez amintirea asta fragilă în pânza siropoasă din jurul meu, își păstrează poziția. Nu e destul pentru a-l opri pe Victor. Dar nu e singura mea amintire cu ea.

Șapte. Ceilalți observatori se panichează în masă când o altă fâșie străpunge tavanul. Construiesc o structură din amintirile mele cu Penny. Unele sunt atât de subțiri că se sfărâmă pe margini când le ridic. O călătorie cu taxiul prin ploaie, luminile orașului estompându-se ca vopseaua udă, ca o aureolă, în jurul profilului ei. Dar unele sunt puternice și tari ca niște cărămizi. Librăria ei, Penny citind un roman pe un taburet, mult prea absorbită pentru a-și ridica privirea spre clientul care tocmai a venit să-i schimbe viața. Casa familiei mele, cina care a început atât de bine și s-a terminat atât de rău. Auditoriul în care mi-am ținut discursul, gata VP - 222

să risc totul, pentru că am intrat în el cu ea de mână. Ușa apartamentului ei, privirea de pe fața ei când a realizat că John a greșit când a zis că eu nu aveam să

mă întorc niciodată. Asta e aproape prea grea pentru mine. Noaptea în care ne-am întâlnit, bucătăria ei, primul nostru sărut. Amintirea asta ar putea avea ceva greutate. Victor e soldat și știe să lupte. Dar eu sunt arhitect. Eu știu să

construiesc.

Șase. Mâinile lui Lionel fac bășici, părul facial îi ia foc, vârful nasului îi arde.

Când prăbușesc structura peste Victor, se aruncă spre ea, așteptându-se să poată

ieși de acolo prin forță brută. Dar amintirile astea sunt făcute din ceva diferit.

Cinci. Ursula îl ține în brațe pe Jerome în timp ce el intră în șoc. În timp ce eu sunt ocupat să-l blochez pe Victor, John preia controlul asupra lui Tom și n-am nicio idee ce-o să-l pună să facă. Adaug în continuare amintiri în închisoarea lui Victor, cât de multe pot găsi, iar el nu poate să-și dea seama cum să le spargă.

Pentru că Victor nu are o Penny. Nu știe ce efect are asupra ta să iubești pe cineva așa cum am iubit-o eu pe ea.

Patru. Ăsta e momentul de care am fost atât de mândru, momentul în care am arătat atenția aia de gheață sub presiune. Doar că cum știu că John e cel care sparge paralizia cognitivă și frica animalică a lui Tom. Ceea ce are sens. Tom n-a fost niciodată curajos. A fost nesăbuit. În anumite circumstanțe, nesăbuința poate părea curaj. Dar Tom n-a fost niciodată tipul de om care să se adune exact când e nevoie și să salveze totul. Nu am încredere în John, dar el e cel care-l pune pe Tom în mișcare.

Trei. Tom îl împinge pe Lionel din fața Motorului. Sau, mai bine zis, John o face.

Victor explodează de furie. Dar de ce nu trage John de mâner ca să termine totul?

De ce savurează unda asta dementă de adrenalină care a apărut când l-a împins pe Lionel? Și după aceea, pentru că suntem toți în mintea lui, împreună, înțeleg

– John nu e interesat de oprirea accidentului. Pur și simplu vrea să-l rănească pe Lionel pentru ce a făcut familiei noastre. Nu am realizat că John simțea o astfel de loialitate intensă, protectoare. Dar dacă nu-l opresc, o să-l omoare pe Lionel Goettreider în trecut, ca el să nu poată deveni niciodată omul care îi amenință pe cei dragi nouă.

Doi. O fâșie îl lovește pe Tom în plin, cauzând căderea sistemelor din aparatul de călătorie în timp care activează protocolul de siguranță. Mai am o secundă ca să trag maneta. Și în sfârșit înțeleg ce am de făcut. Crima lui Tom, anularea unei lumi întregi și a tuturor celor din ea, e incomparabil mai rea decât orice ar fi făcut Victor sau John vreodată. Niciodată nu mă voi putea ierta pentru asta. Chiar și acum, mă apasă, muntele ăsta de regrete. Nu îi vreau pe niciunul din ei în mine.

Nu îi vreau ticăloșia și dezolarea lui Victor sau aroganța și detașarea lui John, dar VP - 223

în același timp nu vreau nici pasivitatea sumbră și nonșalanța puerilă a lui Tom.

Vreau să fiu eliberat de toți trei. Nu vreau să fie nimic în mine care nu e lumină și puritate și bunătate. Dar bineînțeles că așa ceva nu-i real. Asta se întâmplă când ești o statuie într-o piață, deprivat de orice ornament uman care nu poate fi sculptat în bronz. Ceea ce leagă toate amintirile mele cu Penny una de alta e sentimentul copleșitor că există cineva care nu are nevoie ca eu să fiu altceva în afară de ceea ce sunt. Asta poate face iubirea pentru tine, dacă o lași – să