Lumea din care vin nu e așa de pierdută cum credeam. Se pare că era ascunsă
într-un buzunăraș al planetei, concepută și construită și crescută de Lionel Goettreider, iar el era total neinteresat de a o împărți cu noi, ceilalți.
109.
E ușor să fii acaparat de Lionel, de personalitatea sa, de straturile ego-ului său, de resentimentele lui și de așteptările învolburându-se și plesnind și luptând pentru a-i domina tonul. E ca și când ar avea nevoie de o confirmare și de admirație de la mine, dar în același timp nu se poate abține să nu mă certe un pic pentru că mi-a luat așa de mult să-l găsesc. Pot să simt abisul de teroare neagră
din substratul a tot ce zice.
Cunosc teroarea aia, pentru că am simțit-o ultima dată când am văzut-o pe Penny – e teama că ceea ce-mi spune creierul meu nu e real, că ceva fundamental e defect înăuntrul meu și că tot ce cred că știu e o construcție aurorală de autojustificare pe care am ridicat-o ca să mă protejez pe mine de mine. Dacă sunt un Motor Goettreider cu o eroare fatală și în loc de energie generez halucinații care mă otrăvesc ca o scurgere de radiații?
Chestia e că mi-e așa dor de Penny. Mă gândesc constant la ea. Știu că vorbesc ca un adolescent care a făcut o nouă pasiune, dar, la dracu’, e greu să mă
concentrez pe orice altceva în afară de ea. Legătura noastră a fost atât de neașteptată, și acum, când nu știu dacă o să avem vreodată mai mult, am o senzație de dor și de pierdere.
VP - 176
Stau într-o super-mașină cu cel mai deștept om din lume, cheia tuturor lucrurilor pe care le-am tot căutat, iar el mă duce către o ascunzătoare plină de secrete și de mistere și, cu toate astea, mintea mea nu poate să asimileze mare lucru. Dezastrul meu nenorocit de creier tot abandonează prezentul și sare înapoi, la prima dată când am sărutat-o pe Penny, la presiunea precisă pe care au exercitat-o buzele ei asupra buzelor ele în contactul inițial dintre gurile noastre, balansul bărbiilor noastre în timp ce găseam poziția potrivită, buza mea de sus, buza ei de sus, buza mea de jos, buza ei de jos, barba mea nerasă înțepând pielea ei catifelată.
Dacă Lionel vrea să-și păstreze comoara doar pentru el ca o creatură de basm, e treaba lui. Eu vreau doar ca Penny să aibă din nou încredere în mine.
Anxietatea îmi urcă încet, lipicios, în gât, pentru că totul e pe umerii bătrânelului ăstuia care trăncăne lângă mine, și îmi pare rău dacă sună nașpa, dar în timp ce el îmi povestește satisfăcut de cum a catadicsit într-un final să ofere lumii tehnologii care au făcut posibile telefoanele mobile și poziționarea globală
și chiar internetul, după ce le-a păstrat zeci de ani pentru a lucra la planurile lui secrete, singurul lucru la care mă pot gândi e – dacă e și el nebun? Poate că asta e o halucinație comună, ca halucinațiile fanaticilor religioși care se zvârcolesc pe podea și bălmăjesc diverse limbi. Poate că Lionel și cu mine avem aceeași tulburare psihologică și credem amândoi că facem parte dintr-o realitate tehno-utopică alternativă și că suntem decisivi pentru adevăratul destin al umanității.
Dacă faptul că l-am întâlnit nu dovedește că am dreptate, ci dovedește că niciunul dintre noi n-are dreptate?
110.
Parcăm la depozitul din Chai Wan și Wen ne încuie în mașină ca să facă o verificare a perimetrului. Lionel se joacă cu un nasture de la cămașă. Ața cu care e prins a început să se lase.
— Scuză-mă, zice Lionel, dar ceva mă nedumerește. De ce îl tot numești motor?
— Cum adică? zic eu. Așa se numește.
— Dar n-are niciun sens, zice el. Motoarele transformă energia în forță.
Generatoarele transformă forța în energie. Ar trebui să se numească Generatorul Goettreider.
De fapt, chiar îmi aduc aminte de un profesor irascibil din liceu care susținea sus și tare că Lionel Goettreider ar fi șocat că moștenirea lui fusese pătată cu VP - 177
inexactitatea asta fundamentală. Când președintele Johnson a prezentat invenția în fața lumii, într-un discurs televizat din 22 august 1965, consilierii lui științifici încă se contraziceau pe o listă de nume. Doi dintre asistenții speciali ai președintelui Johnson, Jack Valenti și Richard N. Goodwin, s-au lăudat că ei au numit dispozitivul „Motorul pentru Viitor al Doctorului Goettreider” – apelativul optimist pe care l-a folosit Johnson în discursul lui –, imediat devenit informalul Motor Goettreider. Numele a rămas.
Bineînțeles, motivul pentru care invenția a putut fi numită de un scriitor de discursuri al președintelui în loc de inventatorul ei e acela că Lionel nu a trăit îndeajuns de mult ca să-și vadă dispozitivul schimbând lumea. Nici măcar nu a trăit destul cât să-i dea un nume. Știu că ar trebui să-i spun asta, că fiecare moment în care nu-i spun o să facă mult mai ciudat momentul în care-i spun, dar e greu să-i explici cuiva c-ar fi trebuit să moară în niște dureri oribile, apăsătoare, cu cincizeci de ani în urmă.
Înainte ca eu să iau vreo decizie, Wen ne dă OK-ul și Lionel începe să meargă
în felul lui „țeapăn dar fluid” înspre singura ușă din cutia altfel impenetrabilă.
Face un gest de dirijor în fața unui panou cu senzori și ușa se deschide cu un șuierat, ca o trapă în spațiul cosmic.
Înăuntru, depozitul arată la fel de lipsit de ornamente ca în afară, pereți goi de ciment, izolație fonică, piloni și grinzi expuse. Casa lui Lionel a părut ultima redută
a lumii pe care am lăsat-o în urmă, dar depozitul ăsta e doar un depozit. Aerul dinăuntru e rece și astringent, ca și cum orice lucru organic ar fi fost înlăturat cu desăvârșire.
Chiar și-așa, sunt câteva trucuri abile. De exemplu, nicăieri nu sunt cabluri electrice. Și ceea ce părea să fie o podea solidă de ciment e, de fapt, o podea de mici fante în straturi pe niște articulații rotative, care se mișcă la fel ca o bandă
rulantă, înaintând cu o viteză modulată de Lionel cu o mișcare orizontală a degetului în aer. Poartă ceea ce pare să fie un ceas mecanic de mână vechi, cu roți dințate, dar care aparent e un detector de mișcare plin de date analitice prin intermediul cărora controlează tot în jurul nostru.
Trecem prin ușă după ușă, metal segmentat cu mecanisme elaborate de închidere și panouri cu senzori. Niciuna nu e semnalizată, dar se aprind ademenitor când ne apropiem de ele, ca niște cățeluși singuri dând din coadă pe preșul din fața ușii de la intrare. Lionel, extrem de vorbăreț în mașină, e foarte lapidar acum. Poate că încearcă să crească suspansul pentru marea dezvăluire, dar mintea mea e goală, mult prea solicitată, așa că scenariul ăsta mă pierde pe drum.
VP - 178
Arată către o ușă nesemnalizată de la capătul unui hol și podeaua ne oprește în fața ei. Face un alt gest și un emițător de deasupra aruncă asupra mea un cerc strălucitor, indigo. Fiecare folicul din corpul meu mă gâdilă în timp ce sunt scanat.
Se uită la ceas și văd cum i se refractă un fascicul de lumină în ochi – poartă un fel de lentile de contact care interacționează cu ceasul pentru a proiecta o imagine tridimensională în câmpul lui vizual. Ușa segmentată se împătură în sine, dezvăluind o cameră întunecată de dimensiuni nedeterminate. Lionel intră în ea, așteptându-se să-l urmez. Și îl urmez.
Așteaptă ca ușa să se închidă în spatele nostru, izolându-ne în întuneric.
Și apoi se prind luminile. E o cameră foarte mare rotundă, cu un acoperiș cu cupolă, înaltă cât șase sau șapte etaje, acoperită de mii de punctulețe de lumină
care acoperă spațiul vast, oblic, cu un luciu difuz, fără umbre.
În mijlocul camerei e un dispozitiv micuț, cubic, de oțel șlefuit, cu lambriuri de culoare neagră care par să absoarbă lumina, pentru că luciul ambiental al camerei se îndoaie cumva în jurul ei. Câteva țevi flexibile ies dintr-o încăpere de forma unui bulb din spatele camerei, șerpuiesc de-a lungul podelei și se conectează la o gură masivă de aerisire de la marginea îndepărtată a camerei.
Pe o rază de trei metri, podeaua din jurul dispozitivului e mai strălucitoare decât în restul camerei, ca și când betonul a fost lustruit alchimic până a devenit o oglindă.
În aer e un miros ciudat, static, sărat. Nu chiar sulfuric. Mai degrabă… oceanic.
