Descopăr destul de repede că să o iei după un nor descompus de energie în cronologie inversă cursului normal al timpului e extrem de bulversant – mă simt ca un giroscop într-o mașină de spălat legată de un carusel prins într-o tornadă.

E greu până și să gândesc cum trebuie. Înțeleg situațiile numai după ce trec de ele. Goettreider meșterind la Motor pentru a fixa chiar scurgerea radiației pe care o urmăresc. O perioadă liniștită, în care se așterne praful – e pe dos, așa că de fapt praful se ridică într-o pâclă vie – și se termină cu o bubuitură violentă când jumătatea de acoperiș dintre dărâmături se ridică de la podea și se lipește la loc, deasupra laboratorului. În timp ce tavanul se ridică la locul lui, o duzină de oameni în costume antiradiație din anii ’60 – de fapt costume largi de latex, mănuși de latex sigilate cu benzi elastice și măști de gaze care întunecă vederea

– aleargă în spate, afară din cameră, pentru siguranță. Înainte de asta, inspectează dărâmăturile cu un contor Geiger, mișcând senzorii metalici încolo și-ncoace, atingând fețele de sticlă ale contoarelor pentru a confirma că

indicațiile lor sunt corecte.

Paramedici îi cară pe martorii care sunt prea răniți pentru a merge pe picioarele lor. Restul șchiopătează și se târăsc afară din laborator. Goettreider e tras în picioare. Un paramedic îi verifică rănile, iar el se sprijină de perete, năucit, sângerând din vârful nasului ars, uitându-se fix la mașină, cu palmele jupuite deschise în poală.

Pompierii dau la o parte dărâmăturile, pentru a face o cărare spre ușă. O

desprind pe Ursula de Jerome în timp ce ea țipă și încearcă să se agațe de el.

Ursula stă pe podea, ținând în brațe capul lui Jerome, plângând în hohote, în timp ce el tremură și zvâcnește, ținându-se de ciotul cauterizat.

Motorul nu se mai învârte, încetinește, Goettreider îl oprește, dă drumul unei proceduri de stingere de siguranță, cu mâinile jupuite, sângerând de la arsurile groaznice, se împleticește până la panoul de control, se ridică din locul în care se VP - 212

lovise de perete după ce îl împinsesem chiar înainte de a porni iar Motorul și a preveni implozia și a ricoșa înapoi în timpul meu.

Până la ultimele secunde ale firului reluat, în timp ce aproape mă sincronizez cu punctul în care am ajuns pentru prima dată la momentul ăsta în timp, mintea mea e o harababură totală. Văd evenimentele pe care le-am trăit, dar tremurătoare și dezlânate, ca o frază de cuvinte corecte, scrise într-o sintaxă

greșită, dezechilibrată și pe jumătate dereglată.

127.

Dispare Tom, funcționat a disperată încercare sa ultima dacă neștiind. Motoruliar pornește și siguranță spre Lionel pe împinge îl Tom, timp în călătorie deaparatului circuitele prăjește implozie de procesul ce timp în. Arde și bășici face,supra-încălzit Motorul de apropiat mai cel Lionel. Ieșire nicio e nu dar, scape să

încearcă observatori ceilalți. Brațul pierde își și foc de fâșii unei calea din Ursulape curajos împinge o Jerome. Laboratorul dezmembrează distrugere de aprinsespirale. Explodeze să pare care, Motorul brusc oprește Lionel, panicat.

Laborator propriul în figură fantomatică o zărește Lionel. Invizibilitate decâmpul perturbă îi și Tom pe lovește îl fâșii din una când până. Cameră prinsălbatic arcuiesc se sclipitoare lumină de orbitoare dar, inofensive fâșii. Energiede enorme cantități acumulează și încălzește se motorul.

Motorul activa a pentru maneta trage el iar, Lionel lui îngrijorărilor fața înprimează momentului a socială presiunea. Radiația emană el că realizează Tom.

Radiație de neidentificat tip un detectează Lionel lui instrumentele. Jerome,Ursulei soțul inclusiv, observatori ceilalți și ajung. Aventură o au Ursula și Lionelcă află Tom că așa, singuri sunt că cred doi cei. Francoeur Ursula de întreruptă eLionel lui curiozitatea.

Goettreider Lionel lui a nedumerită atenția atrăgând, înconjurător mediul cuaccidental interacționează Tom, imaterial nu dar, invizibil. Goettreider Motoruloară prima pentru activeze să Goettreider Lionel ca înainte minute câteva cu,1965 în 2016 din timp în călători a pentru său tatăl de construită timpului mașiniiprototipul folosește Barren Tom, stupizenie și furie, tristețe, șoc de spate la deîmpins.

VP - 213

127.

Dacă vrei să îți amintești ce s-a întâmplat ultima dată când am fost în 11 iulie 1965, recitește capitolele de la 44 la 54. Sunt atât de dezorientat că ratez tot până

la să zicem capitolul 52.

Planul era ca, atunci când ajungeam, să preiau controlul conștiinței acestui Tom din 1965 exact cum o preluasem pe a lui John în 2016 – două versiuni ale mele locuind simultan în același punct din spațiu-timp, cu mintea mea de acum conducând sinele meu din trecut pentru a activa funcția de întoarcere de urgență

din aparatul de călătorie în timp înainte ca Motorul Goettreider să fie pornit.

Dar planul o ia imediat în decor. Ajung, da, înăuntrul corpului meu, dar sunt amețit și confuz. Nu pot să gândesc bine, ce să mai vorbim de a mă opri pe mine

– pe Tom cel care eram la prima mea călătorie în 1965 – de la a face exact aceleași alegeri în exact aceeași succesiune ca ultima dată. Sunt în interiorul propriei mele minți anterioare, dar nu pot să preiau controlul volanului cognitiv. Pot doar să-mi observ acțiunile, incapabil de a le altera. Sunt blocat în propria mea minte, privindu-mă cum avansez în timp gafă cu gafă, secundă cu secundă, incapabil să

îl, mă, ne opresc.

Presupun că așa mă simte John pe mine.

Într-unul dintre capitolele anterioare e o referință la felul în care ceva „mă

gâdilă” în străfundul minții mele – a lui Tom, a precedentului Tom – să stea ascuns în spatele observatorilor în loc să se repoziționeze pentru o imagine mai bună.

Acum realizez că eu „m-am gâdilat” – actualul eu, la dracu’, e greu să nimeresc pronumele –, luptându-mă cu toată puterea mea cognitivă să mă reorientez în realitatea prezentă și să preiau controlul conștiinței lui Tom – a celuilalt Tom –

înainte de a ieși din ascunzătoare și de a intra în raza vizuală a lui Lionel. Și nu am prea mult timp. Lionel e pe punctul de a porni Motorul.

Trebuie să mă feresc din calea fâșiilor de energie care sunt pe cale să erupă

din Motor și să-mi perturbe câmpul de invizibilitate, declanșând tot șirul de evenimente pe care am venit aici să le opresc. Dar nu pot. Sunt un observator în propria mea minte.

Imaginează-ți o cameră. Patru pereți goi, un geam mare, lat, pe unul dintre ei, pe care poți vedea lumea exterioară. Pereții camerei sunt făcuți din amintiri, așezate unele peste altele ca vitraliile, o poveste de viață infinit de densă. Asta e mintea lui Tom în 1965.

Acum dă drumul unei camere identice în camera aia. Asta e mintea mea, întors în 1965 pentru a doua oară, locuind în același corp. Pereții sunt făcuți din amintirile mele și există un alt geam mare, dar prin el vezi primul geam…

VP - 214

Și există o a treia cameră înăuntrul celei de a doua camere înăuntrul primei camere – conștiința lui John înăuntrul conștiinței mele înăuntrul conștiinței mele anterioare, ca o matrioșca. Această cameră este alcătuită din amintirile lui John și, pentru moment cel puțin, e închis acolo.

Încerc în același timp să aranjez puțin harababura din mintea mea, să-l țin pe John închis în camera lui și să preiau controlul conștiinței mele anterioare înainte ca dezastrul pe care am venit să-l opresc să se întâmple în succesiunea inițială.

Vestea proastă e că nu funcționează.

Vestea bună e că am petrecut cincizeci de ani blocat în propria mea minte, așa că am dezvoltat o serie de instrumente cognitive cu care să duc conștiința mea în față.

Îl văd pe Lionel trăgând maneta și activând dispozitivul. În câteva secunde, fâșiile sclipitoare de energie vor împânzi camera, orbindu-i pe Martori și perturbându-mi câmpul de invizibilitate. Dar aproape am reușit, da, asta e, o să

funcționeze, preiau controlul propriei mele minți pentru a putea pune, în sfârșit, lucrurile pe făgașul lor normal…

Moment în care tot peretele din spate al camerei – e o metaforă, sigur, dar așa mă simt când se întâmplă – explodează într-o frenezie de cărămidă și ipsos și se revarsă ceva gros și lipicios și negru, amenințând să ne înece pe toți în niște amintiri umede, uleioase pe care nu le-am avut niciodată, dar care se agață de tot ce ating și se ascund în rădăcinile unei solidități alarmante.

Sunt amintirile unui străin, dar mintea asta e și casa lor. Amintirile alea își au locul aici la fel cum amintirile mele își au locul aici. Amintiri ale unei cronologii unde lucrurile merg mult, mult mai rău.

129.

Așa începe apocalipsa.

Pe 11 iulie 1965, Lionel Goettreider testează o sursă experimentală de energie în fața unui grup de colegi la un laborator de cercetare din San Francisco, California. Dar în timp ce dispozitivul se încălzește pentru a ajunge la intensitatea maximă, Lionel e luat prin surprindere de apariția inexplicabilă a unui observator fantomatic și oprește brusc mașina, defectând-o. Energia distructivă erupe în fâșii aprinse. Laboratorul e spulberat. Goettreider și cei șaisprezece colegi ai lui sunt incinerați. Observatorul – îmi pare rău, nu știu de ce descriu evenimentele de parcă n-aș face parte din ele, doar că amintirile îmi inundă mintea cu atâta forță

și densitate că e mai ușor să fiu detașat și să privesc totul ca pe un reportaj decât VP - 215