funcționeze dacă experimentul era un succes, așa că am presupus că tu ai găsit exact momentul ăla în spațiu și timp urmărind urma radiațiilor, din viitor în trecut.
Dar ceva nu a funcționat cum trebuie.
— Noi îi spunem radiație tau.
— Tau? Dar nu are nicio legătură cu leptonul tau. Sau, stai, particulele tau au fost izolate abia pe la mijlocul anilor ’70. Dacă această radiație tau a fost descoperită mai devreme, logica dictează că leptonul tau a primit un alt nume.
Deci, în lumea ta, cum se numesc leptonii care se transformă în hadroni sau chiar tanoni?
— Nu am nici cea mai mică idee.
— Păi nu ești om de știință?
— Nu chiar, cred că eram mai degrabă… crononaut.
— Crononaut?
— Nu eu am inventat numele.
Lionel pare puțin dezamăgit, ca și cum s-ar fi așteptat să se adreseze unui adevărat egal. Asta mă relaxează. Am petrecut suficient timp în lumea asta fiind tratat cu un respect pe care nu-l merit. Dezamăgirea e un sentiment cumva încurajator.
— Când am tras maneta să opresc dispozitivul, a fost o reacție instinctivă. Un șoc, de fapt. Dacă mai așteptam chiar și numai câteva secunde, fluxul de energie urma să se stabilizeze. Dar așa a început să facă implozie. Faptul că l-ai reactivat atunci a salvat, probabil, două sute de milioane de vieți.
— Vă sunt recunoscător că spuneți asta, zic eu, dar lumea a pierdut mult mai mult decât a câștigat în ziua aia.
— Totul ar fi putut să fie OK dacă nu era Jerome, zice Lionel. A fost un dezastru, bineînțeles, dar nimeni nu a avut mai mult de niște vânătăi și julituri, câteva degete rupte și dinți sparți. Dar Jerome, faptul că și-a pierdut brațul, asta a făcut din mine un monstru. Doar că n-am putut niciodată să regret cu adevărat ce a făcut, pentru că a salvat-o. Pe Ursula. Probabil ar fi murit în ziua aia dacă nu avea el singurul moment curajos din viață.
— Am fost acolo, zic eu. Am văzut totul.
VP - 171
— Când mai exact ai ajuns în ziua aia?
— La câteva minute înaintea celorlalți. Cei Șaisprezece Martori. Așa îi ăăă, numim noi. Erați singur în laborator. Și apoi a venit ea, Ursula Francoeur.
— Ne-ai văzut, zice el. Împreună.
— Mda, zic eu.
— Cât a durat, pentru tine, ziua aceea din laborator?
— Două săptămâni, zic eu. Două săptămâni și jumătate, cred.
— Ursula spunea că cea mai complexă problemă de fizică era un mizilic în comparație cu contradicțiile inimii.
— Am mai auzit asta, zic eu. De la fiica ei.
— Ai întâlnit-o pe Emma?
— Ea e cea care mi-a spus unde să vă găsesc.
— A zis ceva despre mine?
— Credeți că sunteți tatăl ei?
Luat prin surprindere, Lionel se apleacă un pic, dar benzile din picioarele lui nu îl lasă, așa că arată cumva dezumflat, de parcă ar fi fost îmbrăcat într-un costum al unui bărbat mai lat și mai înalt, doar că un costum de mușchi și piele.
— Nu știu, zice el. E posibil. Nu, e probabil. Ursula a refuzat să facă un test de paternitate. Zicea că era un schimb. Precum transformarea coastei lui Adam în Eva. Brațul lui Jerome devenea fiica lui. Am încercat să fac o glumă despre asta la un moment dat, cum că eram surprins că cineva de un asemenea nivel intelectual ca ea ar fi recurs la o analogie biblică și a fost singura dată când Ursula mi-a arătat partea ei țepoasă. A zis că asta era înțelegerea. Copilul avea să fie al lui Jerome sau nu avea să fie deloc.
I s-au umezit ochii și îi șterge cu mâneca. Se întoarce, dar nu cred că e din cauza mea. E de parcă n-ar vrea să-l vadă Motorul plângând.
— Jerome știe? zice el.
— Ursula i-a zis de aventură. Bănuiește chestiunea cu Emma, dar nu este sigur.
Nu cred că știe că s-a întâlnit cu dumneavoastră la Hong Kong înainte de a rămâne însărcinată.
— Cum dracu’ știi tu de asta?
— Mi-a spus Emma, zic eu.
— Știe?
— La spital, cu puțin timp înainte de a muri, Ursula i-a spus că niciodată nu a încetat să vă iubească. Dumneavoastră i-ați spus la înmormântare că trăiți în Hong Kong. Cred că a pus ea restul cap la cap. Probabil a ajutat-o și faptul că nu aduce deloc cu Jerome și seamănă destul de mult cu dumneavoastră.
Lionel schițează un zâmbet scurt.
VP - 172
