În general, mă simt confuz, cum să zic, așa vede Lionel o, nu știu, farsă?

Ultimele cuvinte pe care mi le-a zis – până când vei ajunge la destinație –, ce-nseamnă asta? Călătoria era practic instantanee cu mașina timpului construită de tata. Nu era niciun până când – erai imediat acolo, ca la o teleportare tradițională.

Ce aș fi putut să înțeleg într-o călătorie care dura câteva microsecunde?

Doar că nu se întâmpla în câteva microsecunde. Se întâmpla în secunde normale, una câte una, tic tac, dar invers. Văd mișcările convulsive și ascult fonemele amețite, extraterestre pe care le scoatem Lionel și cu mine în timp ce vorbim, înainte ca el să activeze dispozitivul. Atunci încep să înțeleg, nu cu totul, nu încă, dar e chiar începutul unei conștientizări șocante – mașina timpului construită de Lionel întoarce, literalmente, timpul.

Mă cuprinde o senzație de spaimă pură și încerc să o țin în frâu – n-o să se întâmple în timp real, nu? O să accelereze în orice clipă, în orice clipă, în orice clipă, în orice clipă, în orice clipă, în orice clipă.

Nu accelerează.

Asta a uitat Lionel să-mi spună – că o să mă întorc înapoi în timp cincizeci de ani și o să trec prin fiecare secundă din ăia cincizeci și unu de ani. Deși nu durează

prea mult și conceptele ca secundele și minutele și orele nu mai reprezintă decât constructele abstracte care sunt de fapt.

Mă văd pe mine și pe Lionel stând de vorbă în camera cu cupolă, mișcările noastre sacadate și dialogul inversat. Dar nu sunt foarte atent, pentru că aștept ca totul să prindă viteza amețitoare a unei găuri de vierme și să mă propulseze în 1965, așa cum a făcut-o mașina timpului construită de tata. Așa că ratez ceea ce se dovedește a fi ultima mea interacțiune umană vreme de cinci decenii.

Platforma pe care e Motorul Goettreider coboară în camera fără geamuri de la subsol, de unde alimentează operațiunile lui Lionel. Și eu cobor odată cu ea, înghețat în poziția în care am fost când a fost pornită mașinăria, fixat pe Motor, invizibil, imaterial, imobil, ținând dispozitivul în mână ca un curier care aduce un pachet la ușa cuiva. Nu mă urmăresc pe mine înapoi în timp. Îl urmăresc pe el –

Motorul Goettreider. Un drum înapoi în propria lui istorie, trăgând de ața urmei radiației tau ca de un yo-yo întins.

Nu văd pe nimeni atât de mult timp că îmi par luni de zile. Se pare că Lionel nu vizitează Motorul prea des. Atâta timp cât totul funcționează cum trebuie, nu are niciun motiv s-o facă. Verifică mașinăria o dată sau de două ori pe an, dar vizitele lui sunt neașteptate și banale, ochii i se plimbă pe rapoarte, dă din cap și pleacă.

Și Lionel e singurul care vine înăuntru, neavând încredere în nimeni altcineva, lucru care, de altfel, are sens, având în vedere că are în posesia lui cea mai valoroasă tehnologie din istorie și nu vrea s-o-mpartă cu nimeni.

VP - 203

Mi-aș fi pierdut mințile într-o săptămână dacă nu era Penelope.

Nu Penny – Penelope. Chestia aia pe care mi-a zis-o, cum rezolva toate modulele de antrenament împărțind fiecare procedură tehnică în sarcini discrete și numărându-le secundă cu secundă. A fost un mod de a prelua controlul asupra a ceva atât de vast și lichid și răzvrătit cum e timpul. Asta m-a făcut să rămân normal la cap în primul deceniu. Sau cât de normal poți rămâne într-o circumstanță pentru care mintea umană nu e pregătită. Așa că Penelope Weschler a făcut pentru mine ceea ce eu nu am putut face pentru ea: m-a salvat.

Sistemul e automat și am ajuns să cunosc secvențele precise, ritmice care compun secundele, minutele, orele, zilele, săptămânile, lunile, anii. Motorul nu e oprit niciodată, așa că firul radiației tau nu e tăiat niciodată.

Stau acolo. Țin în mână mașina timpului. Aștept.

Secunde în minute în ore în zile în săptămâni în luni în ani într-un deceniu de stat acolo, de ținut în mână mașina timpului, de așteptat.

Probabil că așa s-a simțit Lionel, așteptându-mă să îi bat la ușă și să declanșez toate evenimentele astea. Poate că a făcut-o intenționat, să mă pedepsească, să

mă tortureze, să-mi arate cum era să fii el și de ce a făcut lucrurile pe care le-a făcut.

Și chiar dacă ăsta n-a fost planul lui, funcționează, înțeleg. Când îți petreci cincizeci de ani așteptând să se întâmple ceva, tot restul lucrurilor se erodează în absurd. Ai un singur scop și orice nu te ajută să îl atingi e pur și simplu în drum.

Moralitatea pare foarte mică și umedă și delicată, un gândac pe care-l găsești în gheată.

În primii ani, mă gândesc destul de mult la familia mea, înghețată, la fel ca mine, într-un moment de mare pericol, dar e greu să păstrezi o stare de anxietate acaparantă decenii întregi. Pe lângă asta, deja fac tot ce pot ca să-i ajut și ei nu sunt într-un pericol mai mare, sunt în exact același pericol, merg pe vârfuri pe lama unui cuțit lung, ascuțit.

Și Penny. Imaginea ei vie, oricare ar fi fost determinarea și concentrarea mea, se pierde. Încă o iubesc, dar încep să o simt din ce în ce mai mult și poate la un moment dat irevocabil ca pe o persoană pe care am cunoscut-o cu mult, mult timp în urmă, pentru o perioadă de timp foarte, foarte scurtă. Vreau s-o salvez, dar în același timp e de parcă m-ar fi rugat cineva să-mi risc viața pentru cineva pe care l-am întâlnit o singură dată, când eram mic. Vrei să fii tipul de persoană

care sacrifică totul pentru cea pe care o iubește, dar în timp ce deceniile se scurg și tu ești închis, static, într-o cameră întunecată, huruitoare, începi să te întrebi așa, pentru cine, pentru ea, pentru femeia pe care am cunoscut-o câteva săptămâni acum zece, douăzeci, treizeci, patruzeci, cincizeci de ani? Pentru ea VP - 204

sunt dispus să mor? Nu, sper că e OK, dar nu mai e vorba despre asta. E mai mult decât a fost, e mai puternic, mai important. Trebuie să fie sau o s-o iau razna.

Devine evident pentru mine că nu mai pot să las lumea să sufere într-o pustietate tehnologică și socială numai pentru că eu am legături emoționale cu patru oameni. Să irosesc civilizația globală și chiar bunăstarea fundamentală a planetei pentru că îmi place mai mult de familia mea și lui Penny îi place mai mult de mine e egoism la nivelul cel mai înalt și mai idiot. Serios, cine e monstrul mai mare, Lionel, care a făcut câteva amenințări și a manipulat un pic ca să ajungă la o lume mai bună sau eu, care am încercat să îi rezist când atât de multe lucruri bune au fost anulate de prostia mea? Eu. Categoric eu. Îmi ia numai vreo douășcinci de ani sau așa să renunț la ultima urmă de egocentrism și să o accept cu adevărat. Până ajung prin 2004, sunt complet hotărât să resetez cronologia pe drumul său inițial. Mai bine asta decât, cum să zic, încercarea de a-i sabota planul lui Lionel pentru a mă răzbuna pe el și a-i salva pe Penny și pe familia mea.

Și atunci începe educația mea adevărată. Sunt privilegiat și blestemat să-l văd pe Lionel petrecându-și aproape patruzeci de ani încercând s-o construiască.

Atelierul lui e în colțul aceluiași buncăr subteran în care stă Motorul – un om cu orice resursă imaginabilă, financiară, tehnică și intelectuală alege în mod deliberat să lucreze în ceea ce e, în esență, o celulă de închisoare. Dacă e conștient că și eu sunt prizonier aici, nu îmi admite niciodată prezența. Sunt o fantomă la fel de mare ca în ziua aia din 1965.

Sunt martor al eșecului. Decenii întregi petrecute eșuând. Cu cât mă întorc mai mult, cu atât mai mare e eșecul. Așa descoperi cine e cu adevărat un om. Nu prin succes. Nu prin rezultat. Prin luptă. Prin partea dintre început și sfârșit care e adevărul vieții. Chiar dacă asta a fost sau nu intenția, ăsta e cadoul lui Lionel pentru mine. Respectându-l, disprețuindu-l, judecându-l, iertându-l, minunându-mă la realizările lui, plănuindu-i sfârșitul, am ajuns să-l cunosc pe Lionel Goettreider mai bine ca oricine. Aplecat peste masa lui de lucru, scrijelind calcule cu un creion galben, ros, meșterind la echipamente, făcând simulări pe un computer proiectat de el, zi și noapte, în weekenduri, de sărbători, lucrând în fiecare zi. Încerca să facă ceva ce n-a mai făcut nimeni niciodată. Exact ca tata.

Nu pot să spun că-l iert pe tata pentru că a fost distant o bucată atât de mare din viața mea, dar în sfârșit am înțeles ce făcea în toți anii ăștia, în studiile lui, în laboratorul lui, în jurul mesei, la cină, ținând discursuri în fața colegilor lui, dându-le ordine angajaților, nebăgând în seamă ce zicea mama, ieșind din cameră când eu intram – eșua.

Privindu-l pe Lionel, înțeleg ceva despre succes pe care nu l-am înțeles într-o viață ca fiu al tatălui meu. Lucrezi și lucrezi. Încerci și încerci. Eșuezi și eșuezi. Până

VP - 205

într-o zi în viitorul îndepărtat, care pentru mine e trecutul îndepărtat, eșecul se termină. Așa se simte succesul. Nu e triumfător. Nu e glorios. E doar o ușurare. În sfârșit te-ai oprit din eșec.

Poți să faci multe în cincizeci de ani în care doar te gândești.

Mă gândesc la ce mi-a spus Deisha cândva, într-un oraș părăsit dintr-o lume dispărută. Fă ceva. Fii ceva. Construiește ceva. Și la ce înseamnă cu adevărat.

Vin cu un plan despre ce o să fac când ajung, într-un sfârșit, la destinație. Nu un plan liniar, ci o continuitate de planuri, despachetez fiecare întâmplare posibil neprevăzută, o iau în considerare, o pun în grămada eventualităților.

Furia pe care am simțit-o pentru Goettreider se evaporă de-a lungul anilor. O

simt ca pe o ceartă veche de familie, una care știu că ar trebui să conteze, dar a fost așa de demult, că nici nu mai merită să-mi bat capul cu ea. Pe lângă asta, singura față pe care o văd e a lui și, în timp ce îl privesc cum se îndepărtează din ce în ce mai mult de bătrânețe, cum devine omul pe care l-am văzut prima dată

în 1965, nu pot să mă abțin de la a simți afecțiune pentru el. Văzându-l cum merge mai drept, cum i se netezește fața, cum i se întremează corpul, cum i se îndesește și întunecă părul, cum i se deschid la culoare și i se fac mai vii ochii, empatizez cu el, izolat, genial, pierdut. Eu i-am făcut-o – ăsta e ecoul pe care îl tot aud în mine când îl văd devenind cine era, eu am fost toxina care l-a corodat și l-a degradat.

Eu i-am spus să aștepte, că o să vin să rezolv ce mersese greșit, dar n-am înțeles ce avea să-i facă așteptarea.

Sau poate am înțeles. Până la urmă, nu i-am spus încă să aștepte. Sinele meu blocat vreme de cincizeci de ani e cel care va lua decizia aia. Am făcut-o ca să-l pedepsesc pentru că mi-a făcut el mie asta, un ciclu infinit al durerii din care niciunul din noi nu poate scăpa până nu își urmează cursul? Sau cincizeci de ani goi mi-au băgat în sânge agonia unei așteptări nesfârșite?

Până la urmă, nu mai sunt planuri de făcut. Știu ce să fac, ce să zic, tot ce ar putea zice el și cum o să răspund la asta, o pânză de cuvinte și acțiuni care pot duce numai la o rezolvare potrivită. Așa că trec peste planuri.

Mă descopăr. Îmi dau seama cine sunt, care părți din mine sunt Tom, care părți din mine sunt John, unde se întrepătrund și unde diferă. Ajungem la o înțelegere

– el nici măcar nu se supără să dispară în cele mai adânci cute ale minții noastre comune, atâta timp cât îi dau ceva la care să se gândească.

Împreună, John și cu mine proiectăm fiecare clădire din fiecare oraș de pe planetă. Facem un plan al lumii și e magnific. Tot ce a reușit John până acum au fost mâzgăliturile fără direcție ale unui copil. Împreună construim un nou înveliș

pentru civilizația noastră.

VP - 206

Scriu cartea asta, capitol după capitol, memorez cuvintele unul după altul, ca să o pot asambla cum vreau. Îmi aduc aminte cum am scris capitolul ăsta.