— Înțeleg, zic eu. M-am gândit cum aș putea să pun lucrurile pe făgașul normal. Aș putea să mă întorc la momentul accidentului și să nu-l las să se întâmple, apoi să mă întorc în cronologia mea cu o zi mai devreme și să fac o alegere simplă, diferită. Aș putea chiar să mă culc cu Penelope și, atâta timp cât ea n-ar rămâne gravidă, totul ar fi OK. Știu că pentru dumneavoastră n-are niciun sens. Dar ce vreau să zic e că înțeleg că atunci când ai tehnologia la dispoziție, schimbarea te bântuie. În mintea dumneavoastră e curat și ușor, schimbi un lucrușor și restul merge de la sine. Dar nu se întâmplă așa. E mult mai complex de atât. N-ai niciun control. Poți numai să distrugi. Ei bine, eu nu mai distrug nimic. Acum vreau să fac lucruri. Clădiri. Copii. Vreau să-mi cresc copiii într-o casă

pe care am construit-o pentru ei. Înțeleg că e egoist să las lumea din care vin să

se piardă pentru totdeauna. Dar nu e mai egoist decât, mă scuzați, faptul că ați strâns toate invențiile dumneavoastră și le-ați încuiat în mausoleul ăsta, când puteați schimba lumea. Ați fi putut fi deja tot ce credeți că ar trebui să fiți. Nu realizați asta? În lumea mea, ați murit acum cincizeci de ani. Arătați oamenilor toate lucrurile pe care le-ați inventat și, sigur, asta nu va însemna că ne dați tot ce am fi putut avea, dar e un început. Și călătoria în timp n-o să facă nimic mai bun. O să facă totul și mai rău.

— Îmi pare foarte rău că spui asta, zice el.

— Chiar dacă aș fi crezut că ar putea schimba ceva, ceea ce nu cred, nu pot să-mi las familia în urmă. Mama și tata și sora. Și pe Penny. Nu pot s-o schimb pe Penny cu nimeni. Nu vreau.

— Am sperat să nu se ajungă la asta, zice Lionel. Dar, te rog, ține minte că tu ești cel care reduce totul la patru oameni din șapte miliarde.

Își atinge ceasul și, cu o mișcare fluidă, apasă aerul în direcția mea. Și în acel moment, pur și simplu, totul se năruie.

120.

Un pătrat plat planează în fața mea, arătând o imagine granular-verde cu Penny dormind în patul ei. În cameră sunt două femei, cu fețele acoperite de cagule și ochelari cu vedere nocturnă. Au topoare în mâini, de genul ălora cu care tai lemne.

VP - 193

O a treia membră a trupei macabre așază camera video pe comodă. Are cu ea un fel de canistră și o văd cum se joacă la robinetul ei, iar celelalte două privesc cum doarme Penny, în liniște, ținându-și topoarele strâns.

N-am un plan, doar sunt panicat groaznic, așa că mă arunc asupra lui Lionel, dar nu ajung nici măcar aproape. Face un alt gest în aer și dintr-odată sunt lipit de podeaua rece de beton. Nu pot să mă mișc, de-abia dacă pot respira, sunt o floare moartă pusă la presat într-o carte.

— Câmp gravitațional localizat, zice Lionel. Similar sistemului din bretelele de pe picioarele mele. Eu pășesc în trei sferturi din gravitația Pământului. Ceea ce simți tu e de cinci ori gravitația Pământului. Nu te obosi să-ncerci să te miști. Chiar dacă reușești să te sprijini de ceva, ligamentele tale nu pot suporta așa ceva.

Membrele o să ți se rupă pur și simplu și o să fie o mizerie aici.

Încerc să vorbesc, dar limba mea e ca o ganteră. Tot ce reușesc e să salivez.

Ecranul plutitor se repoziționează în câmpul meu vizual, coborând la nivelul podelei. Apar încă două ecrane, și ele înfățișând imagini verzui cu dormitoare, unul al părinților mei dormind împreună și unul al Gretei, dormind singură.

Camerele sunt așezate pe obiecte fixe, iar lângă fiecare pat sunt trei femei cu măști și ochelari, două ținând în mâini topoare, una ținând în mână o canistră, exact ca la Penny.

Intrusa cu canistră din camera Gretei învârte un robinet și din ea iese un fel de gaz. Pot să-mi dau seama pentru că norul de molecule distorsionează vederea nocturnă și o face să sclipească, exact ca o zână care presară praf magic pe un copil adormit. Doar că zânele astea poartă cagule și țin în mână topoare de cherestegiu. Același lucru se întâmplă și în camera alor mei, gazul sclipicios plutește deasupra patului.

— E un agent tranchilizant, zice Lionel. Nu vatămă cognitiv la dozele astea, dar nu se vor trezi până nu ajung aici, în Hong Kong.

Dar ceva nu merge conform planului în dormitorul lui Penny. Canistra de gaz nu funcționează cum trebuie și femeia se chinuie să forțeze robinetul. Imaginea nu are sunet, așa că nu aud ce o trezește pe Penny.

Cele trei intruse o privesc în același timp. Judecând după gura ei deschisă, e pentru că țipă. Simt un val de mândrie când Penny intră în acțiune ca o campioană. S-a ridicat și s-a dat jos din pat, ia o lampă și o aruncă spre intruse.

Dar lampa e în priză, așa că nu lovește pe nimeni. Femeile tresar, totuși, iar asta îi dă lui Penny o secundă pentru a se arunca înspre perete, cu umărul direct în întrerupător. Dacă ăsta a fost cu adevărat planul ei și nu noroc chior, e unul bun, pentru că ele poartă ochelari cu vedere de noapte, iar izbucnirea neașteptată de VP - 194

lumină le orbește. Imaginea verzuie se face dintr-odată color în timp ce Penny se uită cu ochi mari la cele trei siluete mascate ca niște nebune din dormitorul ei.

Ia decizia șocantă, curajoasă de a nu fugi, ceea ce eu, te asigur, aș fi făcut în situația asta. În loc să fugă, smulge oglinda veche și cu ramă grea de pe perete și o sparge în capul celei mai apropiate femei cu topor. Ea se prăbușește într-o ploaie de cioburi ascuțite, iar celelalte două își dau jos ochelarii. Tipa cu canistra umblă la robinet, încercând să nu se abată de la plan. Cealaltă femeie cu toporul e între Penny și ușă, dar e blocată în spatele celei pe care a lovit-o Penny, care dă

din mâini și din picioare, cu cioburile tăindu-i pielea până la sânge.

A doua femeie cu toporul presupune probabil că Penny se va duce către ușă, așa că reacționează lent când Penny se aruncă de fapt spre noptieră. Își ridică

toporul. Penny se ferește de lama toporului, care străpunge peretele, blocându-se în tencuiala de ghips-carton; bănuiesc că de asta nu se luptă oamenii cu topoare în general.

În timp ce femeia cu toporul încearcă să-l scoată din perete, Penny își ia elan și îi dă un pumn în stomac cât poate de tare. Femeia se chircește, vomită. Se chinuie să-și scoată masca, și-o rupe ca să nu se înece cu propria vomă.

Prima femeie cu toporul dă la o parte rama oglinzii, dar are lacerații peste tot, judecând după sângele care țâșnește din ea când se aruncă asupra lui Penny cu toporul.

Dar Penny a scos deja un pistol din sertarul noptierei.

Am deschis sertarul ăla de multe ori, căutând prezervative și o dată sau de două ori împrumutând o pereche de șosete mult prea mici pentru mine, deci știu că nu era niciun pistol acolo. Asta până l-a întâlnit pe John, aparent.

Penny apasă pe trăgaci. E greu să ratezi de la o distanță atât de mică, iar din prima femeie cu toporul erupe un șuvoi de sânge. Se aruncă în față, dă cu capul de colțul ascuțit al noptierei și se prăbușește la picioarele lui Penny, nemișcată.

Chiar și fără sunet, uitându-mă la ecranul plutitor, e clar că împușcătura schimbă acustica din cameră. Penny trage în femeia cu topor care vomitase în mască și genunchiul ei explodează. Cade ca o marionetă căreia îi tai firele.

A treia femeie renunță să mai umble la robinet și aruncă tubul de metal greu în Penny. Ea îl parează cu mâna, dar doare ca dracu’, asta-i clar, și, chiar mai devastator, o distrage în jumătatea de secundă care îi ia femeii să facă o mișcare rapidă în față și să îi dea un pumn în față lui Penny. Capul ei se lovește, flasc, de perete, chiar lângă locul în care e înțepenit toporul și e clar că tocmai a rămas fără vlagă.

VP - 195

Penny, năucită, încearcă să îndrepte pistolul către ea, dar a treia femeie îi întoarce brațul până dă drumul armei. O pune pe Penny la podea și îi înfige un picior în coaste, ca s-o țină acolo.

Nu pot să-mi imaginez ceva mai groaznic decât să o văd pe femeia pe care o iubesc cum strigă mut după un ajutor pe care nu i-l pot da, pentru că sunt la 12

000 de kilometri depărtare. Dar sunt pe cale să văd ceva mai groaznic.

Femeia cu genunchiul făcut. Țăndări se ridică, se sprijină în piciorul ei bun, și-l trage după ea pe ăla distrus, își ridică toporul și îl trântește, cu partea neascuțită, în capul lui Penny.

În ochii lui Penny se ia curentul. Se înmoaie dintr-odată.

Nu se aude niciun sunet, dar impactul tăcut al oțelului la contactul cu părul și pielea și osul e ca o mână de lame de ras care se răsucesc prin arterele și venele mele. Încerc să țip, dar tot ce-mi iese e un geamăt scrâșnit și gutural. Sunt frică și ură. Sunt violență și răzbunare.

Femeia își ridică toporul pentru o altă lovitură, dar cealaltă îi spune ceva care o oprește. Amândouă se uită în camera de pe comodă. Îi verifică pulsul lui Penny și aprobă către cameră, cu degetul mare. Cealaltă femeie o oprește.

Imaginea devine neclară și pixelată. Celelalte două ecrane îi înfățișează pe mama și pe tata și pe soră-mea, inconștienți, ridicați din paturile lor și scoși afară.

Pot să simt foarte bine lacrimile în ochii mei, dar gravitația puternică le afectează

structura internă. Se umflă ciudat până când se sparg din ochii mei ca baloanele cu apă de trotuar.

— Îmi cer scuze pentru asta, zice Lionel. Nimeni nu trebuia să fie rănit.

Agentele astea fac parte dintr-un cult japonez al apocalipsei mai degrabă

neobișnuit și, chiar dacă sunt ușor de mulțumit, pot fi controlate mai greu. Au ceva mult prea fatalist în viziunea lor esențială despre lume ca să poată fi cu adevărat angajați de încredere. Din fericire, toată lumea e în viață. O să fie într-un avion privat spre Hong Kong în mai puțin de o oră.

Mintea îmi devine limpede. Frica a dispărut. Ura a dispărut. În mine nu mai există violență, răzbunare, țeluri, planuri, speranță. E aproape o ușurare să știu că nu trebuie să mai iau alte decizii, că trebuie să fac orice îmi spune Lionel să fac.

121.