— Îl caut pe Lionel Goettreider, zic eu.
Densitatea conflictului psihic din pulsațiile nonverbale care străbat fața fragilă, plină de riduri, a lui Jerome, e atât de mare încât la început cred că e un atac cerebral, dar apoi apare furia, ies la iveală dinții, ca de gorilă, în timp ce el schițează o grimasă printre buzele uscate.
— Ce ai tu impresia că știi? zice el.
— Știu că ați alocat finanțarea pentru un experiment pe care el l-a făcut în 11
iulie 1965. Știu că a eșuat și v-a costat mâna. Și mai știu că Lionel Goettreider a fost, ăă…
— Ce? zice el.
— Apropiat, zic eu. De soția dumneavoastră.
— Căcat cu ochi ce ești, zice el, vii la mine-n casă și îmi arunci în față toate lucrurile astea, scuipi pe numele nevestei mele moarte, cine pizda mă-tii crezi că
ești, mă?
VP - 159
Emma vine înăuntru, având o tavă argintie cu două căni, un ibric, un recipient cu lapte și unul cu zahăr în mâini. Prinde sfârșitul invectivei lui Jerome și pălește.
— E totul în regulă? zice ea.
— Dă-l pe nenorocitul ăsta afară până nu chem poliția.
— Îmi cer scuze dacă v-am jignit, zic eu, dar trebuie să-l găsesc pe Lionel Goettreider.
Tava începe să-i tremure în mână Emmei, porțelanul clănțăne. Văzând asta, ochii lui Jerome devin goi și umezi. Casa are fantome în pereți.
— De ce trebuie să-l găsești pe Lionel Goettreider? întreabă Emma.
— Pentru că, zic eu, cred că e tatăl meu.
101.
OK, da, asta e o minciună majoră. Dar reacția încordată a Emmei m-a făcut să
cred că minciuna asta urma să nu dea greș unde a dat cealaltă.
— Chem poliția, zice Jerome.
Dar nu întinde mâna spre telefonul fără fir. Emma pune tava jos, își aranjează
tricoul, frecând tivul în pumn, pliind materialul.
— Știe? zice Emma.
Jerome se cufundă în fotoliu, arătând ca un om care se apropie de nouăzeci de ani.
— Știe despre aventură, zice el.
Emma dă din cap. Îmi pune o cafea, arată către lapte și dau din cap că da, arată
către zahăr și dau din cap că nu. Totul e foarte cuviincios. Jerome face un semn cu mâna că nu vrea cafea, nu mai e un șoim, e mai mult o țestoasă care vrea să
intre înapoi în carapacea ei. Emma își pune și ea o cafea, o bea neagră.
— Nu-ncerc să dezgrop trecutul, zic eu. Tot ce vreau e să-l găsesc pe Lionel Goettreider. O să ies pentru totdeauna din viețile voastre dacă-mi spuneți unde e.
— Ce știi despre… relația lor? zice Emma.
— Nu prea multe, zic eu. Știu că se întâmpla la momentul accidentului.
— A fost o perioadă dificilă a căsniciei noastre, mărturisește Jerome. Eram distras. Încercam să-mi duc cariera la nivelul următor. Ca să avem stabilitatea necesară pentru a întemeia o familie. S-a terminat între ei după ce drăcovenia aia de mașină a făcut implozie. Știi că ar fi putut să șteargă jumătate de continent de pe fața Pământului, nu? Imbecilul ăla aproape că a adus apocalipsa cu invenția lui de nebun. Să exploatezi rotația planetei. Ce naiba, nu avea niciun sens. În VP - 160
primul rând, n-ar fi trebuit să aprob niciodată proiectul ăla. Dar dosarul lui n-a avut nicio hibă. A zis toate lucrurile pe care trebuia să le zică. Pentru că ea l-a ajutat să scrie ceva ce știa că o să aprob.
— Ce s-a-ntâmplat cu dispozitivul? zic eu.
— Ce s-a-ntâmplat? A distrus laboratorul, aproape a omorât mai mult de doișpe oameni și m-a costat brațul. Am dat ordin să fie dezasamblat și topit piesă
cu piesă.
— Și Lionel? zic eu.
— Ar fi trebuit să-i depun plângere, zice Jerome, cu ochi sticloși. Să-l bag la închisoare. Dar ea m-a rugat să n-o fac. Niciodată n-am vorbit despre ce s-a întâmplat între ei, așa se făceau lucrurile pe vremea aia. Dar am înțeles. Fără ca vreunul din noi să o spună cu voce tare.
Cu mâna sănătoasă, Jerome strânge bicepsul brațului amputat, masându-l, într-un tic nervos.
