Gravitația revine la normal, dar nu par să mă pot ridica de pe podea. Lionel aprinde mașina timpului cu niște gesturi emfatice, ca dirijorul pe droguri al unei orchestre invizibile. Nu pare să fie îngrijorat că aș putea să sar în picioare și să-l VP - 196

bat până cade lat. Și are dreptate. Tot corpul îmi e amorțit și, chiar dacă nu era, mi-e mult prea frică pentru mama și tata și soră-mea și femeia pe care o iubesc.

— Uite ce o să se întâmple, zice Lionel. Te vei întoarce în 11 iulie 1965, ca să

te oprești pe tine înainte de a distruge totul. Cronologia se va întoarce la cursul ei normal. Toate astea, toți ultimii cincizeci de ani, vor fi puși pe făgașul cel bun.

Se uită la mine, nedumerit că încă mai sunt pe podea. Face o mișcare orizontală cu degetul prin aer și mă simt mai ușor.

— Ți-am resetat gravitația la normal, zice el. Te poți ridica acum.

De fapt, mă simt de parc-aș putea să sar destul de sus ca să ating acoperișul rotund care e la douăzeci de metri deasupra mea. Dar n-o fac. Pur și simplu mă

ridic.

— Tot ce vreau e ca tu să-ți repari greșeala, zice el. E o cerere cât se poate de rezonabilă. Fiecare om de pe planetă, inclusiv cei patru pentru care ești atât de îngrijorat, trăiește o viață greșită. Când lucrurile vor fi din nou așa cum ar trebui, viețile lor de până acum vor fi irelevante. La fel ca morțile lor. Dacă, să spunem, Penelope Weschler ar fi aruncată din avion în oceanul de dedesubt, de la înălțimea și viteza aia, corpul ei s-ar face ca un ou căzând pe ciment. Și n-ar conta absolut deloc. Pentru că în cronologia corectă, ea are o altă viață și o altă moarte și viața asta și moartea asta nici măcar nu există. Nici măcar nu se poate numi omor. Nu poți să omori ficțiunea. Și toată lumea de pe planeta asta, inclusiv tu și cu mine și familia ta și Penelope și Ursula și Emma, trăiește într-o ficțiune teribilă, care trebuie rescrisă. De tine.

— Sunt doar foarte dezamăgit, zic eu. Mă așteptam la mult mai multe de la tine.

— Sentimentul e reciproc, spune Lionel. Păreai mult mai deștept înainte.

— Când, acum două ore, zic eu, când credeam că ești cel mai mare om care a trăit vreodată în loc de un nenorocit care a răpit toți oamenii pe care-i iubesc și a deformat continuul spațiu-timp ca să poată să și-o tragă cu nevasta altuia?

— Nu, zice el . Înainte.

Se caută prin buzunarul de la pantaloni și scoate un polaroid vechi cu margini mototolite. Mi-l întinde.

E o fotografie cu mine și Lionel. Dar nu Lionel cel care stă în fața mea. Lionel cel din 1965. Și eu… eu arăt exact ca acum. Ba chiar și port exact aceleași haine.

— Poza asta a fost făcută pe 13 iulie 1965, spune el. La două zile după accident, am repornit Motorul pentru prima dată. Și ai apărut tu.

VP - 197

122.

Mă holbez la fotografie. Evident, ar putea fi falsă. Port exact ce port acum, dar m-a scanat mai devreme, deci. Lionel a construit o mașină a timpului, normal că

ar fi putut să producă un Polaroid fals. Dar nu pare falsă. Pare veche. Pare o poză

făcută cu cincizeci și unu de ani în urmă.

— Te vei întoarce pe 13 iulie 1965, la ora 4:38 dimineața, zice Lionel, în momentul în care am repornit Motorul. Sinele meu de atunci îți va asculta instrucțiunile pentru a te ajuta să sari și celelalte două zile, până pe 11 iulie 1965.

Dispozitivul meu poate să se descurce cu perioade mai mici de timp chiar și fără

urma de radiație pe care s-o refacă. Din 13, poate proiecta o traiectorie precisă

până cu câteva momente înainte de accident. Dar are și o siguranță secundară, o matrice de detectare proiectată pentru a găsi orice urmă de radiație care mai există în atmosferă de la prima ta călătorie înapoi în timp. O să te asiguri că

experimentul meu are succes, așa cum ar fi trebuit să aibă mereu, și o să te întorci în prezent, cu ordinea lumii restabilită.

— Deci, cum, zic eu, îți aduc tehnologia de care ai nevoie pentru a mă trimite înapoi în ultima parte a călătoriei mele și versiunea ta din 1965 pur și simplu se conformează planului?

— Deja speculasem că persoana pe care o văzusem în laborator în ziua respectivă era un călător în timp, zice el, așa că apariția ta nu va face decât să-mi confirme ipoteza imposibilă. Mai mult, o să pari că știi ce faci și, sincer, având în vedere faptul că munca mea de-o viață se prăbușea în jurul meu, s-ar părea că

aveam nevoie de niște sfaturi.

— Poate o să mă întorc și o să te omor cu mâinile goale, nenorocit încrezut ce ești!

— Ei bine, zice Lionel, nu pari atât de inteligent cum mă așteptam, dar totuși, cred că înțelegi destul despre cauzalitate pentru a realiza că asta ar avea consecințe imprevizibile. Dacă moartea mea din 1965 ar însemna că Penny nu se naște niciodată?

— Mi se pare un moment bun să-ți mai spun o dată să te duci dracului.

— Dacă ne ajută să trecem peste, zice el, atunci, te rog.

— Să te duci dracului!

— Ești pregătit?

— Chiar acum?

— Niciodată nu-i mai bine ca acum.

Lionel îmi spune să ridic mașina timpului, care e surprinzător de ușoară.

VP - 198

— A trebuit s-o fac destul de ușoară ca să poată fi ridicată, zice el. Și destul de facil de operat. Chiar și pentru cineva la fel de ignorant în materie de călătorie în timp cum eram eu.

Lionel îmi explică felul în care funcționează și chiar e simplu. Periculos de simplu. Gânduri negre se învolburează ca niște ape în mintea mea. Să mă întorc în timp și să mă asigur că Lionel Goettreider nu se naște niciodată. Sau să mă

întorc în cronologia mea destul de repede ca să opresc nebunia aia. Sau să mă

opresc pe mine de la a-i bate la ușă cu câteva ore în urmă. Să fac cale-ntoarsă și să zbor acasă și să găsesc o altă cale pentru a-i recâștiga încrederea lui Penny.

Doar că, bineînțeles, acum știu că Lionel mă aștepta, era pregătit să meargă cât de departe era nevoie pentru a mă determina să fac ce vrea. Și mai e și fotografia.

Știu că pare o anomalie, dar nu mă pot abține – ciclul trebuie închis.

O secțiune a podelei se retrage și apare o platformă. Pe ea e un alt Motor Goettreider – sau, de fapt, cum îmi explică Lionel, ăsta e cel original. Motorul pe care l-am văzut la el acasă e ăla de rezervă. Ăsta e prototipul original, ăla care a funcționat încontinuu din 1965. Uitându-mă mai atent la el, pot să-i văd componentele mult mai vechi ca acelea ale Motorului îmbunătățit de acasă.

Brațe robotice conectează Motorul la mașina timpului și Lionel se duce lângă

aparate, verificându-le ca un educator de grădiniță care-și iubește meseria.

Dacă par nefiresc de calm e doar pentru că sunt paralizat de frică. Mi-o tot imaginez pe Penny pe podeaua dormitorului ei, cu femeia mascată lovind-o cu partea neascuțită a toporului în cap. Ar putea fi deja moartă. Chiar dacă găsesc un mod de a o salva, cum m-ar mai putea ierta acum? Și dacă nu fac ce zice el, Lionel o să-i omoare pe toți, pe mama, pe tata, pe soră-mea, pe dragostea mea, iar eu n-o să mai am niciun motiv să trăiesc în lumea asta oricum.

E mult prea dureros să mă gândesc la Penny și la familia mea, la alegerea imposibilă între a permite să fie omorâți sau a-i șterge cu totul, așa că în loc de asta mă gândesc la lumea pe care el vrea să o aduc înapoi. Mașini zburătoare și menajere-robot și pastile de mâncare și Deisha și Xiao și Asher și teleportare și Hester și ghiozdane cu propulsie și Megan și trotuare rulante și Tabitha și pistoale cu laser și hover board-uri și Robin și vacanțe în spațiu și baze pe Lună și tata.