— Și nici nu vreau să am, mărturisește Beth. Dar, ca să ne-nțelegem, chestia asta nu se va mai repeta.
— Știu, zic eu.
— OK, zice ea, presupun că ne vedem luni la birou.
— Beth, dacă te răzgândești cu privire la orice, e dreptul tău. Fă ce trebuie să
faci. O să-nțeleg.
Beth iese pe ușă, e cu mâna pe clanță. Se uită înapoi, la mine.
— E foarte greu să te decizi ce fel de persoană ești, zice ea.
— Mda, spun eu, și eu cred același lucru despre mine.
96.
E normal să vorbești despre timp ca fiind o variabilă. Despre felul în care poți să-l percepi radical accelerat sau dilatat precum un căscat, depinzând de ceea ce faci. Dar nu avem tendința să vorbim și despre spațiu în felul ăsta. Poate pentru că îl calibrăm cu ochii, spațiul se simte mult mai rigid și fix. Chiar dacă știm că
centimetrii și metrii sunt la fel de arbitrari ca secundele și minutele, ei se simt mai concreți. Dar, stând pe canapeaua lui Penny, spunându-i tot, tot ce-mi amintesc, spațiul se simte mult mai lichid. Suntem la mai puțin de treizeci de centimetri unul de altul, dar distanța dintre pielea ei și pielea mea pare imposibil de vastă.
După ce pleacă Beth, o iau la fugă spre apartamentul lui Penny și ea deschide ușa și, când mă vede, izbucnim amândoi în plâns.
— A zis că ai dispărut pentru totdeauna, spune Penny.
— Îmi pare rău, zic eu. N-o să pot să-ți spun cât de rău îmi pare. Chiar dacă-i singurul lucru pe care ți-l spun până la moarte.
Se încordează când aude asta. Stă lângă mine pe canapea, dar nu se uită la mine.
VP - 151
— A fost ca un film horror, zice ea. M-am trezit lângă un extraterestru care semăna cu tine. A fost rău. A fost foarte rău.
— Îmi pare rău, Penny, dar mai e ceva.
După torentul de confesiuni și scuze urmează un moment domestic lung, tăcut, un pic dureros, în care începem rutina noastră de dimineață, minus contactul fizic inconștient. Facem cafea și curățăm niște fructe și mă simt de parcă
poate, nu încă, dar într-o zi toată chestia asta o să se transforme într-o pată
imperceptibilă, ca o picătură de vin roșu care nu a ieșit cum trebuie dintr-o față
de masă.
— Înțeleg ce zici, spune Penny, că niciodată nu ai înțeles influența pe care-ai avut-o asupra lui John. Cum toată viața lui ai fost atât imaginația, cât și conștiința lui. Dar nu pot să nu mă gândesc că asta e o analiză subiectivă. Te face pe tine eroul și pe el monstrul.
— Cred că poate e un monstru, spun eu.
— Dar poate nu e faptul că John nu are abilitatea de a simți compasiune pentru oameni. Poate era o persoană în regulă și bună și în general funcțională până ai preluat tu controlul.
— Ce-ar trebui să-nsemne asta? zic eu.
— Poate nu i-ai pus toate lucrurile alea pe tavă până acum, zice Penny. Poate i le-ai furat. Pentru că aveai nevoie de ele. Și când te-ai retras, oricare ar fi fost motivul, poate ai luat câteva din părțile lui importante cu tine. Și el s-a întors fără
ele.
— Nu asta e… nu, n-are niciun sens, spun eu.
— Aha, zice ea, pentru că restul situației are sens complet. Mi-ai zis săptămâna trecută că te întrebai dacă ești mai sexist decât îți dai seama pentru că niciodată
nu ai avut o soră, așa cum a avut el. Chestia e că Greta nu pare genul de persoană
care să înghită nici măcar un miligram de căcat de la un frate ca bărbatul ăla care ieri-dimineață era în patul meu. N-am frați, așa că nu știu cât de orb poți să fii când vine vorba de ei. Știu că toată lumea crede că e un pic detașat și distant. Dar nu asta am văzut eu în ochii lui, în ochii tăi. Era ceva rece, de rechin. De parcă
geamănul tău malefic a apărut dintr-odată, semănând cu tine în toate aspectele fizice, mai puțin lumina din ochi și cadența vorbirii.
— N-am fost eu. Înțelegi asta, nu?
— Înțeleg că tu crezi că n-ai făcut niciunul din lucrurile pe care el le-a făcut.
Mie sau fetei ăleia. Dar a fost corpul tău. Corpul tău s-a purtat cu mine în felul în care el s-a purtat cu mine. Corpul tău a fost cu ea, în ea, făcând naiba știe ce, lucruri care ei aparent nu i-au făcut plăcere, dar pe care, destul de convenabil, tu nu ți le poți aduce aminte.
VP - 152
— Nu-ncerc să minimalizez modul în care v-ați simțit tu sau ea, dar toată
chestia asta e un film horror și pentru mine…
— Ei bine, ce nașpa de tine, Tom.
