uriașă de informație în fiecare moment în care ești conștient, iar creierul tău trebuie să o simplifice până la coerență, pentru ca tu să poți să funcționezi. Îți permite să te concentrezi, mută stimulii nenecesari la periferie și analizează

cantități imense de date perceptive cu niște metode euristice uluitoare.

Ca filmele. Știi cum funcționează filmele, nu? Ceea ce tu vezi ca o imagine în mișcare e, de fapt, o serie de imagini statice în succesiune, pe care creierul tău le interpretează ca mișcare datorită inerției vederii și efectului stroboscopic.

Capacitatea extraordinară a creierului tău de a înlănțui date e motivul pentru care o pictură poate să arate incredibil de vie de la distanță, dar, de aproape, să se transforme în niște puncte de vopsea pe o pânză. Sau motivul pentru care instrumentele individuale ale unei orchestre formează o simfonie.

Versiunea călătoriei în timp a lui Lionel nu îi determina creierul să aibă amintiri simultane ale aceluiași moment în același moment. Percepea călătoriile în trecut ca evenimente în prezent. Se întorcea întotdeauna în prezent după același interval de timp pe care îl petrecuse în trecut – dacă pleca din prezent la opt seara și petrecea două ore în trecut, se întorcea în prezent la zece seara, iar creierul lui nu era nevoit să dubleze cantitatea de informație primită de la stimulii externi.

Când călătorea în timp, nu simțea că amintirile lui din trecut erau în trecut. Simțea pur și simplu că se teleportase într-un alt loc dintr-o altă zonă de fus orar. Doar că zona aia de fus orar era în trecut, astfel că amintirile sale păstrau o cronologie corectă.

Nu însă și cele ale Ursulei.

Lionel nu își dubla experiențele, dar ea o făcea, iar acest lucru i-a distrus mintea Ursulei. Cronologiile intrate astfel în conflict i-au erodat integritatea structurală a barierelor nervoase. Încercau să protejeze mariajul ei folosind doar orele care știau deja că aveau să fie în siguranță, dar de fiecare dată când Lionel călătorea în timp ca s-o vadă, în creierul Ursulei o nouă amintire se forma peste cea veche.

Efectul imediat a fost neglijabil. Efectul cumulativ a fost devastator. Mintea ei extraordinară, cuprinzătoare, lucrul care l-a atras cel mai mult la ea, ceea ce o făcea cine era, a cedat. Nu a putut să suporte brutalitatea pură, electrică, a procesului. Niciun om nu mai trecuse prin asta vreodată, nici unui om nu-i mai fuseseră revizuite parcele micuțe din amintiri, iar și iar și iar. Pentru a face față, creierul ei, ca organ biologic, a început să secreteze plăci senile, pentru a cicatriza ceea ce interpreta ca degradare a materiei cenușii, similară în structura proteică

încâlciturilor neurofibrilare anormale ale bolii Alzheimer.

Pe măsură ce idila lor prin timp a continuat, aceste plăci senile, unice în neurologia umană, pentru că situația ei era unică în istoria omenirii, s-au coagulat VP - 186

într-o otravă dură – celule cancerigene maligne îngropate adânc în centri de memorie ai creierului Ursulei. Nu i-au afectat activitatea de zi cu zi până când au crescut mai mari decât cuibul lor și au mers să-și caute altă casă.

Ursula știa că pierde controlul. Putea să simtă cum mintea ei ascuțită, complexă, se prăbușește în ea însăși ca o magazie neîntreținută din fundul curții.

În lunile dinaintea morții, păstrase întâlnirile lor scurte la un nivel strict carnal, pentru a-i ascunde lui Lionel adevărul. Nu i-a spus niciodată că făcea chimioterapie. Era îngrijorată de ce era în stare.

Îl cunoștea bine.

116.

E miezul nopții în cealaltă parte a planetei, iar între o călătorie la San Francisco și zborul la Hong Kong și fusurile orare, Penny a avut câteva zile să se gândească

la tot ce s-a-ntâmplat. Ce făcea ea acum? A deschis magazinul, a întâmpinat clienții, a pus pe rafturi cărțile returnate, a făcut ordine în stocuri, se poartă de parcă nimic nu-i greșit? Doarme liniștită sau nu doarme deloc? Absența mea face lucrurile mai bune sau mai rele? Cum aș putea să-i dovedesc incontestabil că John nu se va mai întoarce niciodată?

Am nevoie de răspunsuri, dar ceea ce îmi dă Lionel e doar informație. Mă

așteptam să îl revăd pe Lionel Goettreider cel care a murit în 1965, geniul martir și altruist, cu greșelile și eșecurile și durerile lui sufletești tipărite în diverse bibliografii. Dar aici, în lumea asta, sunt doar greșeli și eșecuri și dureri sufletești.

Fața lui nu e fața unei statui. E fața unui om ros de timp. Și cu cât vorbește mai mult, cu atât am mai puțină încredere în el.

Poate că Penny ar ști cum să reacționeze la confesiunile lui. Poate ea i-ar arăta combinația corectă de compasiune și respect și curiozitate. Poate Penny ar avea încredere în el. Cel puțin Penny cea care a existat înainte de a apărea eu în viața ei. Dimineața aia cu John, poate că a creat o nouă versiune a realității, așa cum a făcut-o și călătoria mea în timp, una în care Penny e la fel de diferită de femeia cu care m-am întâlnit în librărie cum sunt eu de John.

N-ai nevoie de călătorii în timp să zdrobești o lume.

Dar te ajută.

VP - 187

117.

Din păcate, asta nu-i o poveste despre cum a vindecat Lionel Goettreider cancerul. E o poveste despre cum cel mai deștept om care a trăit vreodată nu a reușit să salveze iubirea vieții lui – și ce i-a făcut eșecul ăsta.

Lionel era fizician și inginer, nu oncolog, nu genetician. Geniul lui avea limite.

Și-a petrecut următoarele optsprezece luni încercând să vindece cancerul sau măcar să-i încetinească procesul. N-a reușit. Poate dacă s-ar fi apucat de asta cu câteva zeci de ani mai repede. Dar până și cele mai importante idei din mecanica necesară călătoriei în timp îi veniseră când avea patruzeci, cincizeci de ani.

Următoarele decenii fuseseră concentrate în jurul rezolvării barierelor logistice.

Terminase construcția mașinii timpului cu zece ani în urmă și își petrecuse ultimul deceniu culcându-se cu Ursula și luând medicamentele necesare pentru a fi capabil fizic să se culce cu Ursula. Cei mai buni ani ai lui trecuseră. Chiar și așa, a încercat.

Cea mai eficientă încercare a lui au fost bacteriile nanotehnologice hibrid care mănâncă celulele cancerigene. Problema era că, după ce le dădeai drumul într-un corp omenesc, trebuia să le faci să distingă în timpul procesului între celulele bolnave și celulele sănătoase adiacente. Uneori nanitele pur și simplu mâncau în continuare după ce prindeau gustul cărnii umane. Așa că trebuiau să fie monitorizate atent, în timp real, și dezactivate foarte repede, înainte de a consuma ceva vital.

Lionel s-a întors în timp, până la ultima lui întâlnire cu Ursula. Nu a vrut să fie în același loc și în același timp cu el însuși, așa că a folosit punctul de ieșire al semnalizatorului ca pe un punct de intrare. Pentru Ursula ar fi fost de parcă ar fi dispărut și reapărut instantaneu, arătând cu doi ani mai bătrân.

A înțeles imediat ce se întâmplase. Știa că era pe moarte. Lionel i-a explicat planul de a-i salva viața – dar ea n-a acceptat. Mintea ei dispăruse și nu urma s-o regăsească niciodată. Nu era interesată de o viață fără ea. L-a implorat să nu meargă mai mult în trecut. Chiar dacă ar fi descoperit momentul exact în care apăruse pentru prima dată cancerul în hipocampul ei, îngropat bine în lobul temporal median, era cu câțiva ani în urmă. Avea nevoie de amintirile ei fericite.

Nu voia să dea la schimb anii ăia pentru niște amintiri ale încercărilor lui disperate și probabil inutile de a o vindeca. A vrut să moară în pace, cu ce îi mai rămăsese din creierul ei cândva extraordinar. A vrut să stea întinsă în pat și să își aducă

aminte de momentele lor împreună. Corpul lui și corpul ei, conectate într-un fel care i-a dat înțeles vieții ei, chiar dacă era un înțeles secret, un înțeles ascuns, un VP - 188

înțeles rușinos. Dacă i-ar fi luat amintirile alea, ar fi fost o amputare mult mai devastatoare decât ce i se întâmplase lui Jerome cu decenii în urmă.

Lionel a promis că nu se va mai întoarce în timp. Au plâns, s-au sărutat, și-au spus adio.

Imediat ce se întorcea în prezent, pleca iar în trecut. Și iar. Și iar. Și iar și iar și iar și iar. A pierdut șirul dăților în care s-a întors în timp în exact același moment.

Nu era doar din cauza promisiunii pe care i-a făcut-o – erau și alte motive sistemice pentru care nu se poate întoarce în timp mai devreme de ultima lor zi împreună. Dar, de fiecare dată, încerca într-un alt fel să o convingă pe Ursula să-l lase să încerce s-o vindece. De fiecare dată, ea refuza. De fiecare dată plângeau și se sărutau și își spuneau adio și de fiecare dată încerca din nou.

S-a întors și a forțat-o să ia tratamentul și tratamentul a eșuat și ea a murit oricum, iar ultima amintire a ei cu el a fost una plină de tristețe și furie. A încercat iar și a forțat-o din nou și a eșuat din nou și a murit în brațele lui, cu creierul mâncat de nanite scăpate de sub control, cu un Lionel încercând frenetic să le dezactiveze înainte de a o mânca în întregime și de a-l infecta și pe el. A încercat iar, a eșuat iar, a încercat iar, a eșuat iar și de fiecare dată Ursula era din ce în ce mai rău, mai confuză, mai dezorientată, mai puțin acolo, mai puțin ea. Soțul și fata ei credeau pur și simplu că era devastată de boală. Pentru ei, blocați în timpul liniar și necunoscând resetările cronice pe care Lionel i le aplica Ursulei, li s-a părut doar că s-a îmbolnăvit foarte tare, foarte repede.

Și așa, pentru prima dată în viața lui, Lionel Goettreider s-a dat bătut. S-a mai întors pentru o ultimă oară și Ursula era distrusă, pentru că el o distrusese, așa că pur și simplu a ținut-o în brațe și i-a spus că-i pare rău. Au plâns, s-au sărutat și și-au spus adio.

De data asta, Lionel a rămas în trecut. Ursula s-a prăbușit în bucătărie în ziua următoare și Jerome a dus-o repede la spital. A murit șase zile mai târziu, cu Emma la capul patului.

Lionel s-a dus la înmormântare, a vorbit cu Emma pentru prima dată, a încercat să-și ceară iertare de la Jerome și când s-a terminat totul, s-a întors în prezent. Înainte de asta, cel mai mult timp stătuse în trecut vreo trei ore. Ultima lui călătorie fusese puțin mai lungă de o săptămână.

Iubești pe cineva cincizeci de ani și moare. Oamenii vorbesc despre suferință

ca despre un gol, dar ea nu e goală. E plină. Grea. Nu o absență pe care trebuie să o umpli, ci o greutate pe care o tragi după tine. Pielea ta prinsă în niște cârlige înlănțuite în jurul unor bolovani imenși făcuți din toate variantele de viitor pe care ai crezut că le ai. Cum faci ca acele cinci decenii de iubire să nu devină o VP - 189

mușcătură de șarpe care îți atacă direct inima, inundându-ți corpul de sus până

jos cu otravă?

La dracu’, nu vreau, dar nu pot să nu mă gândesc la tata. Și la cum s-a simțit el când a murit mama. Pentru că, bineînțeles, n-am întrebat niciodată.

Îmi aduc aminte că la o săptămână după moartea ei, am găsit o duzină de sandvișuri cu brânză topită la cuptor aruncate pe bufetul din bucătărie, cu o singură mușcătură în fiecare. Le-am aruncat în modulul de dizolvare organică și am dat din cap dezaprobând egocentrismul tatălui meu – poate să rezolve misterele călătoriei în timp, dar nu poate să înțeleagă sintetizatorul de mâncare.