au nevoie de cineva care să le zică ce să facă. Cec barosan. Trebuie să-mi blochez niște idei. Mă uit la specificațiile pe care mi le-au trimis și mă duc la masa de proiectare.
Dar n-am prea multe idei. Ar trebui să funcționeze așa: mă uit la poze cu locul și mă gândesc la clădiri pe care le-am văzut în visele mele și forma de bază și proporțiile și textura construcției mă inundă. Nu și de data asta.
Acum înțeleg. Tom m-a infectat cu mult înainte de a prelua controlul. A fost în capul meu toată viața. Vocea lui îmi șoptea mereu ca o mâncărime de care nu poți scăpa. Dar acum a dispărut. Poate că asta înseamnă că toate ideile mele bune au dispărut și ele, dar, oricum, am deja o reputație. Pot să supraviețuiesc din ce-am luat de la el pentru restul vieții. Să fac oricum mai mulți bani făcând mai puține versiuni împopoțonate ale rahatului ăstuia. Fă-o simplu, nu întinde coarda, lasă
clienții să se simtă mai deștepți decât sunt și ia-le banii. Lasă pe altcineva să
schimbe felul în care arată lumea. Sau și mai bine, să nu-l schimbe nimeni. Numai fraierii ca Tom cred că trebuie să aducă o schimbare. Pe lume o doare-n cur de cum crezi tu c-ar trebui să arate. Scopul principal al lumii e să te omoare cât mai repede posibil și să-ți utilizeze cadavrul drept combustibil.
I-am făcut mamei o favoare și am angajat o stagiară din Departamentul de arhitectură de la ea de la universitate și tipa asta are un cur incredibil. Fața e OK, dar curul, frate. Ar trebui să proiectez sala de concerte să arate exact cum arată
curul ei. Tom și spiralele lui de căcat. În afară de mine, numai ea mai e la birou acum, făcând dracu’ știe ce, hârțogăraie sau ceva. Pot s-o văd la dulapul de planuri, prin pereții de sticlă. Oare știe că-s acolo, dar e timidă? Se apleacă oare intenționat, scoțându-și în evidență curul chiar în fața mea? Nu-mi spune că nu știe ce-mi face. Știe. Vrea să-mi facă asta.
Mă simt bine. Mă simt așa cum trebuie. Nici măcar n-am știut cât m-a ținut pe loc în toți anii ăștia. Îndoielile. Întrebările. Mâna de pe umărul meu. Vocea din urechea mea zicând nu, n-o face, e greșit, doar pentru c-o vrei nu înseamnă c-o meriți. Căcaturile alea de șoapte au dispărut. Merit tot. Dacă vreau, înseamnă că
merit.
Amuzant cum am crezut eu c-o iubesc pe Penny doar pentru că el o iubea pe Penny. Sunt tânăr. Arăt excelent. O să fiu bogat și, chiar dacă n-o să fiu, Greta o să-mi dea tot ce-i cer, la cât de vinovată se simte în legătură cu banii ăia. Sunt aproape faimos. Destul de faimos. Chiar și fără să mai am vreo altă idee bună în viața mea, tot sunt rezolvat pe veci. De parcă Penny m-ar putea satisface când există stagiare cu cururi perfecte și fețe din alea care le fac să-și dea jos blugii VP - 146
instant pentru un bărbat faimos care le zice că pot ajunge într-o zi cineva. Cine dracu’ poartă blugi așa strâmți la serviciu? Cineva a cărei singură ambiție în viață
e să fie futută de mine.
Totul e atât de clar acum că a dispărut el.
Nu știu de ce mă chinui să scriu toate chestiile astea. Cred că m-am luat după
el. Și oricum, povestea lui Tom are nevoie de un sfârșit.
Sfârșit.
95.
Mă trezesc și nu-mi aduc aminte o zi.
Ieri a fost sâmbătă, deci azi e duminică, doar că e luni. Ar trebui să mă trezesc lângă Penny, în apartamentul ei, dar sunt în dormitorul apartamentului meu, în pat cu o străină. Nu, nu cu o străină, o tânără care își face stagiul de practică la biroul de arhitectură. Beth. Numele ei e Beth. E agitată, rușinată, ochii ei îmi caută
pe față dovezi că n-a făcut o greșeală care să-i pună capăt carierei, dar e și niște furie strecurată acolo, ținută în frâu, ca și când nu s-ar fi decis încă dacă ar trebui direcționată înspre mine sau înspre ea. Își ghemuiește corpul gol lângă mine și mă trag instantaneu și văd un zid de vinovăție în ochii ei, pentru că, normal, vede panica din ochii mei.
Îi spun că îmi trebuie niște cafea și o să-i fac și ei. Încearcă să mă sărute, dar mă port de parcă nu mi-am dat seama ce vrea să facă și o zbughesc repede din dormitor.
N-am nicio idee ce s-a-ntâmplat. Mintea mea e goală.
Un bâzâit din trunchiul cerebral îmi spune să mă duc să verific laptopul și pe laptop e un text pe care nu l-am scris eu. În timp ce îl citesc tremur din toate încheieturile, mi-e și foarte cald și foarte frig, ca la o gripă nasoală.
E John – a preluat cumva controlul și mi-a făcut asta.
Ea mă strigă întrebând de cafea și închid repede ecranul laptopului. Fac cafea și ea intră tiptil în bucătărie, purtând numai lenjeria de ieri, mult prea familiară, arătându-mi-se în lumina dimineții. Are câte o vânătaie pe fiecare șold. Par proaspete.
Mi-e greață. Scannerele neurale sunt cele care n-ar trebui să te lase să te trezești într-un coșmar. Știu că-i un clișeu, dar chiar mă simt de parc-aș fi într-un coșmar, lucid și cristalin, dar lipicios pe margini.
Întreabă dacă vreau să mergem să mâncăm ceva și zic că nu pot, dar înainte de a veni cu o scuză bună, urmează un moment extrem de jenant în care ea face VP - 147
o glumă despre hărțuirea sexuală la locul de muncă, glumă care ar trebui să-mi arate cât de matur privește ea toată situația, dar o face să pară doar atât de tânără, prea tânără. În același timp în gluma ei e și o dâră de amenințare, care îi dă structura esențială și vede că înțeleg și roșește, pentru că gustă un pic de putere și nu știe ce să facă cu ea.
Stă acolo, amestecându-și laptele în cafea, dezbrăcată, la vedere, provocatoare. Vrea și altceva de la mine, nu știu ce, nu știu nici măcar dacă m-am culcat cu ea – nu-mi amintesc nimic de ieri, nimic-nimic. Dar e o tensiune tăioasă
care mocnește în ea, de parcă ar aștepta să confirm că am luat tot ce voiam și acum e la distanță de o conversație jenantă de la a dispărea pentru totdeauna din mintea mea.
Am citit ceea ce el a scris atât de repede, că nu am înțeles cum trebuie ce s-a-ntâmplat cu Penny. Dar sună rău, groaznic, așa de groaznic, că nu-s sigur că mai poate fi reparat.
Întreabă dacă ar trebui pur și simplu să plece și îi zic că probabil e o idee bună.
Evadez până la baie ca să mă spăl pe față și încă nu știu ce s-a-ntâmplat mai exact dar e un prezervativ, ce veste bună, un prezervativ, în gunoiul de la baie. Nu pot să dau ochii cu ea când iese din dormitor purtând hainele de ieri, luându-și pantofii, clătinându-se când încearcă să-și mențină echilibrul pe un picior, apoi pe celălalt, iar în șaizeci de secunde o să plece și eu pot să trec la etapa următoare a acestei calamități.
Dar nu e vina ei. E vina mea – vina lui – și chiar dacă ultimul lucru pe care mi-l doresc e să prelungesc dezastrul ăsta, numele ei e Beth și ea contează.
— Așteaptă, zic eu. Beth… îmi pare rău, nu mă pricep la lucrurile astea. Nu vreau să crezi că ce s-a întâmplat noaptea trecută n-a… însemnat nimic. E mult mai ușor pentru mine să mă comport de parcă nu s-ar fi întâmplat și să te tratez ca pe o necunoscută la birou. Dar, nu știu, cu toate astea cred c-ar trebui să fim sinceri unul cu celălalt. Ce zici?
Clipește uitându-se la mine, de parc-ar aștepta să urmeze ceva meschin sau nepăsător și când nu vine e drăguț de confuză și nu așa drăguț de tristă. Își încrucișează strâns brațele.
— Vrei să fim sinceri, zice Beth.
— Da, zic eu. Pentru că, ăă, nu-mi aduc aminte tot ce s-a-ntâmplat… exact.
— Nu-ți aduci aminte, zice ea. Ăă-ăăă.
— Am… băut prea mult?
