Trecem prin ușă după ușă, metal segmentat cu mecanisme elaborate de închidere și panouri cu senzori. Niciuna nu e semnalizată, dar se aprind ademenitor când ne apropiem de ele, ca niște cățeluși singuri dând din coadă pe preșul din fața ușii de la intrare. Lionel, extrem de vorbăreț în mașină, e foarte lapidar acum. Poate că încearcă să crească suspansul pentru marea dezvăluire, dar mintea mea e goală, mult prea solicitată, așa că scenariul ăsta mă pierde pe drum.

VP - 178

Arată către o ușă nesemnalizată de la capătul unui hol și podeaua ne oprește în fața ei. Face un alt gest și un emițător de deasupra aruncă asupra mea un cerc strălucitor, indigo. Fiecare folicul din corpul meu mă gâdilă în timp ce sunt scanat.

Se uită la ceas și văd cum i se refractă un fascicul de lumină în ochi – poartă un fel de lentile de contact care interacționează cu ceasul pentru a proiecta o imagine tridimensională în câmpul lui vizual. Ușa segmentată se împătură în sine, dezvăluind o cameră întunecată de dimensiuni nedeterminate. Lionel intră în ea, așteptându-se să-l urmez. Și îl urmez.

Așteaptă ca ușa să se închidă în spatele nostru, izolându-ne în întuneric.

Și apoi se prind luminile. E o cameră foarte mare rotundă, cu un acoperiș cu cupolă, înaltă cât șase sau șapte etaje, acoperită de mii de punctulețe de lumină

care acoperă spațiul vast, oblic, cu un luciu difuz, fără umbre.

În mijlocul camerei e un dispozitiv micuț, cubic, de oțel șlefuit, cu lambriuri de culoare neagră care par să absoarbă lumina, pentru că luciul ambiental al camerei se îndoaie cumva în jurul ei. Câteva țevi flexibile ies dintr-o încăpere de forma unui bulb din spatele camerei, șerpuiesc de-a lungul podelei și se conectează la o gură masivă de aerisire de la marginea îndepărtată a camerei.

Pe o rază de trei metri, podeaua din jurul dispozitivului e mai strălucitoare decât în restul camerei, ca și când betonul a fost lustruit alchimic până a devenit o oglindă.

În aer e un miros ciudat, static, sărat. Nu chiar sulfuric. Mai degrabă… oceanic.

— Ce e? zic eu.

— Ei bine, zice Lionel, e o mașină a timpului, desigur.

111.

Lionel Goettreider a construit o mașină a timpului.

Toată tehnologia pe care a construit-o în cinci decenii a avut un singur scop –

să facă posibilă călătoria în timp. Nu i-a păsat de niciuna dintre invențiile lui revoluționare în sine, singurul merit pe care l-a avut fiind acela de a-l aduce mai aproape de acest scop. Pe unele le-a aruncat pe ușa de la intrare, ca să le roadă

lumea cum roade un câine flămând un os cu ceva carne pe el, pe unele nu s-a preocupat niciodată să le arate celorlalți, nici nu ș-a gândit că i-ar fi folosit cuiva care nu era interesat de călătoria în timp.

Ca teleportarea. Din punctul de vedere al lui Lionel, umanitatea n-avea nevoie să se descompună și să se recompună atomic între două locuri. Dar el avea nevoie de teleportare ca mașina timpului să funcționeze, așa că a inventat-o. De asta e VP - 179

cumva neplăcut să-mi petrec timpul cu Lionel, pentru că nu e martirul genial din lumea mea, ci pustnicul straniu și bătrân din lumea asta. E chiar mai extraordinar decât era cu cincizeci de ani în urmă, dar nu are acea personalitate bine pronunțată, demnă de o figură istorică aproape mitologică. Are nevoie de atenție și e un pic trist, dar în același timp e și orgolios și iritant și îngâmfat. Se raportează

la lumea asta retrogradă cumva amuzat și disprețuitor, dar are nevoie de recunoaștere a meritelor pe care rolul lui secret l-a avut în modelarea lor, iar în același timp are resentimente față de toată lumea pentru că nu îi recunoaște importanța, chiar dacă el e cel care a ales să se ascundă. E tulburător.

Lionel a avut un punct de plecare de care tata nu a dispus când a inventat varianta lui de călătorie în timp. Și anume știa că era posibilă sau măcar avea o teorie destul de sigură că era posibilă. Urmele prezenței mele din 1965, pe care le-a prins detectorul lui de radiații, i-au dat ideea că ar putea folosi semnătura energetică a Motorului Goettreider ca pe o cărare cosmică de firimituri pentru a urmări drumul oscilant, rotativ al planetei prin timp și spațiu.

— Funcționează? zic eu.

— Da, spune Lionel, funcționează.

— De unde știți?

— Pentru că, zice el, am folosit-o.

112.

Înainte de accidentul din 11 iulie 1965, Lionel și Ursula s-au văzut vreme de aproape un an. Se întâlniseră din greșeală, în anticamera biroului lui Jerome.

Lionel avea o întâlnire pentru a-i aduce la cunoștință progresele făcute, iar Ursula a trecut pe-acolo neanunțată, pentru a vedea dacă soțul ei era liber la prânz.

Jerome era prins sau a spus că era prins și, intrigați unul de celălalt, Lionel și Ursula au mers împreună.

Așa se schimbă lumea – între doi necunoscuți există o chimie aparte.

Circumstanțele fac posibil ca ei să exploreze această chimie în cel mai ezitant și precaut mod. Dar felul de legătură imediată, intoxicantă, pe care au simțit-o Ursula și Lionel e o flacără cuantică. Atenția e oxigenul ei.

Lionel avea patrușunu de ani. Ursula avea treișapte. Niciunul nu avea copii când s-au întâlnit. Munca era totul pentru ei. Ursula și Jerome erau căsătoriți de numai doi ani, dar deja se instalase un confort funcțional în relația lor, care s-a dovedit a fi folositor pentru cariera fiecăruia. Ea a pierdut două sarcini în primul an de căsătorie și s-au decis de comun acord să nu mai încerce o vreme și să se VP - 180

concentreze pe munca lor. Lionel petrecuse treizeci de ani căutând o parteneră

care să fie la același nivel intelectual. Voia o soție care înțelegea tot ce înțelegea el. Care îl înțelegea pe el. N-a găsit-o niciodată – până la Ursula. Ea l-a uluit. Nu înțelegea cum un bărbat atât de abil politic, dar fantastic de plictisitor ca Jerome o convinsese să se căsătorească cu el. Lionel n-a priceput că ceea ce o făcea pe Ursula să deschidă noi drumuri în știința academică era să împlinească toate cerințele pentru postul de soție stabilă, devotată. Faptul că nu se căsătorise până

la treișcinci de ani la-nceputul anilor șaizeci fusese observat de toată lumea.

Pentru oamenii care scoteau posturi la concurs, publicau articole, împărțeau cursuri și finanțau cercetări, o femeie necăsătorită care trecuse de treizeci de ani sugera ceva. Inelul de pe degetul ei făcea totul să dispară. Mai mult, și nu e nici pe departe un lucru nesemnificativ, Ursula voia să creadă în căsătoria ei. Conta pentru ea.

Nu s-au culcat împreună imediat. Ursula a avut nevoie de luni de zile ca să aibă

încredere în el. Și lui Lionel ca să se împace cu termenii relației pe care urmau s-o aibă. Nu se vedea ca pe un om care făcea sex cu soția altcuiva, chiar dacă era repede și irevocabil acaparat de orbita ei. Așa că a trebuit să facă niște revizuiri fundamentale în barometrul lui etic. Dar le-a făcut. Și ea a avut încredere. Și așa a început aventura.

După accident, nu și-au vorbit aproape un an. S-au văzut doar fugitiv, o singură

dată, în spitalul unde fuseseră băgați cu toții în carantină până când doctorii i-au declarat neatinși de energiile necunoscute care au erupt în timpul experimentului. Cineva a avut înțelepciunea de a-l ține pe Lionel departe de ceilalți, așa că și întâlnirea scurtă a privirilor pe hol fusese un noroc neașteptat.

Sau o palmă dureroasă din partea destinului. Lionel a văzut-o ca pe un pic din fiecare.

În acele prime luni singuratice și demoralizante petrecute în Hong Kong, cea mai mare dorință a lui Lionel era să vorbească cu Ursula. Dar știa cum funcționa mintea ei – trebuia să aștepte până când ea avea să fie pregătită, indiferent cât timp ar fi durat.

A fost nevoie de doi ani și zece luni. În mai 1968, Ursula a apărut neanunțată

în laboratorul lui Lionel din Hong Kong. El nici măcar nu știa că ea știa unde e.

În ziua aia, a stabilit termenii. Nu putea să nu-l mai vadă niciodată. Dar nu putea nici să-l părăsească vreodată pe Jerome, nu după ce a pierdut o parte din el ca să-i salveze viața. Așa că asta era înțelegerea – se vedeau când aveau posibilitatea, dar niciodată în orașul unuia dintre ei. Când unul sau altul mergea într-un anumit loc dintr-un motiv profesional legitim, intrau în contact și, dacă

era un moment bun, se întâlneau. Între timp, indiferent cât de mult ar trece, nu VP - 181

comunicau deloc. Dacă sentimentele unuia cu privire la celălalt se schimbau într-un anumit moment, amândoi urmau să accepte să termine relația fără nicio întrebare sau ceartă.

Dar bineînțeles că aceasta a fost întotdeauna în termenii ei.

Adevărul e că amândoi și-au dat seama că nu putea să țină. În cele din urmă, Ursula urma să treacă peste Lionel sau să se îndrăgostească iar de Jerome sau Lionel urma să întâlnească pe altcineva sau el urma să treacă peste Ursula, sau pur și simplu urmau să se sature de logistica asta complicată și aventura s-ar fi terminat. Dar a continuat decenii întregi. De obicei era un weekend pe an. Uneori de două ori pe an. Au fost perioade în care nu s-au văzut mai mult de un an, uneori doi, o dată chiar trei.

De fiecare dată când se întâlneau, Ursula sugera că aia ar fi trebuit să fie ultima lor întâlnire, că începea să fie prea mult pentru ea, stresul, anxietatea, inima împărțită. Ceea ce făcea totul mai intens. Se purtau de fiecare dată ca și când ar fi fost ultima dată. Cu totul diferit față de intimitatea unui mariaj.