— Bănuiesc. Da. Eu sigur am băut prea mult.
— OK, zic eu. Uite, nu știu dac-ai auzit c-am fost în spital.
— Da, zice ea, adică toată lumea a auzit.
VP - 148
— În regulă. Deci poate ar trebui să-mi cer scuze dacă am zis sau făcut ceva, știi tu, indecent noaptea trecută.
— Nimic din ce-am făcut noaptea trecută n-a fost nici măcar pe departe decent.
— Ei bine, atunci îmi pare foarte rău pentru asta.
— De ce ești așa? zice Beth.
— Așa cum?
— Drăguț, zice ea. N-ai fost drăguț azi-noapte. Ai fost dur. Și dacă chiar vrei să
fiu sinceră, m-a făcut să mă simt ca un căcat. N-a fost sex. A fost de parc-ai fi făcut laba în mine. Așa m-ai făcut să mă simt. De parc-aș fi fost ceva în care să termini.
Își șterge ochii cu mâna și nu știu ce să zic sau să fac, așa că nu zic și nu fac nimic în afară de a o asculta.
— Căcat, zice Beth, am încercat să-mi păstrez demnitatea în dimineața asta, dar de-abia dac-am închis un ochi toată noaptea, pentru că mi-am promis că n-o s-ajung niciodată într-o situație ca asta. Motivul pentru care-am ales facultatea de arhitectură e pentru a construi lumea în care vreau să trăiesc și exact așa m-am simțit lucrând pentru tine. Ca și când aș putea fi o parte din asta. Și acum am stricat tot.
— N-ai stricat nimic, zic eu.
— Nu-nțeleg, spune ea. Noaptea trecută nici măcar n-ai putut să te uiți la mine când am… și acum ești un cu totul alt om.
— Îmi pare rău, zic eu.
— Îți pare rău? zice Beth. Nu ți-a părut rău azi-noapte. Ești șeful meu. Poți să-mi construiești cariera sau poți să mi-o distrugi. Ce-am făcut noi nu-i tocmai sexul care-mi place. Dar m-am gândit că a face sex nasol cu un nesimțit e mai bine decât cealaltă variantă. Și nu te ameninț, OK? Știu că am fost de acord cu tot. Pentru că
voiam să se termine cât mai repede. Mi-am repetat toată noaptea că dacă
dimineața am să mă comport ca și cum nu ar fi fost mare lucru atunci totul va fi în ordine.
Sunt foarte conștient că toată situația asta e obiectiv mult mai rea pentru ea decât pentru mine. Știu asta. Dar ce naiba ar trebui să-i spun? Nu știu dacă am un drept moral de a fi devastat de ce îmi zice, dar sunt. Și în spatele tuturor acestor gânduri mocnește revelația că John nu e ce am crezut eu că e.
Chestia e că n-am simțit nimic. N-am fost aruncat la fundul conștiinței lui, agățându-mă și târându-mă să ies afară, am fost pur și simplu anihilat. Nici n-am știut că am dispărut până când nu m-am trezit și era cealaltă zi de azi.
VP - 149
Poate e pentru că am fost așa de obosit după ce am stat treaz toată noaptea cu familia mea. Am fost slab. Am pierdut controlul. Dar nu numai că John l-a preluat – l-a preluat fără ca vreo bucățică din mine să rămână în el.
N-am înțeles asta până acum. Am crezut că eram ca un spectru în visele lui.
Dar acum văd că am fost tot timpul o parte a lui. Nu doar din imaginația lui ci și din conștiința lui. Fără mine, nu e urmă de căldură și compasiune în el. Nicio legătură umană. Am crezut că era mai bun decât mine, mai puternic, mai deștept, mai capabil. Dar eram în echilibru. El era în control, cu mâinile pe volan, dar eu eram tot timpul acolo, închis în spatele gratiilor unei cuști, depărtate îndeajuns de mult încât să întind o mână prin ele, să dau un ghiont, să vin cu o încurajare, să-l țin la un standard mai ridicat decât ăla al imboldurilor lui lașe. Nu știu cum să
fiu sigur că rămân în control. Aș putea să adorm în seara asta și să mă trezesc mâine ca John și nimic din ce contează pentru mine nu contează pentru el, pentru că tot ce contează pentru el e ce vrea el.
Și ce să-i spun lui Beth? Scuze, tot ce zici îmi frânge inima și e groaznic, dar n-am fost eu, jur, a fost demonul de gheață pe care l-am creat făcând realitatea țăndări?
— Nu-mi place omul care am fost azi-noapte, zic eu. Știu că arăt ca el și vorbesc ca el, dar nu mă simt ca el și sper să n-o măi fac niciodată. E ușor să-mi cer scuze a doua zi dimineața când tot ce contează e cum te-am tratat azi-noapte. Sper că
o să găsesc o cale de a mă revanșa sau, dacă nu ești interesată de scuzele sau de regretele mele, atunci spune-mi ce te-ar face să te simți respectată. Dacă e să te las să fii singură, e în regulă. Dacă e orice altceva, și asta e în regulă. Spune-mi ce pot să fac și o să fac tot ce-mi stă-n puteri s-o fac.
— Probabil că urma să mă duc acasă și să fac o baie lungă și să nu știu, scriu o postare jenantă despre tine pe blog, zice ea.
— Dacă asta vrei să faci, OK, zic eu.
— E superconfuz ce se-ntâmplă, zice Beth. Adică, sunt stagiară la biroul tău de șase săptămâni și nici nu credeam că-mi știi numele. Am auzit că ai avut un fel de nu știu, criză și ai ajuns la spital, dar după aia ai ținut discursul ăla tare și toată
lumea spune că ești nu știu ce geniu.
— Nu-s un geniu, zic eu. Măcar atât trebuie să-ți fie clar deja.
— Nu știu, zice ea. Care-i definiția unui geniu? Tot ce-am vrut a fost să mă bagi în seamă. Am venit la serviciu în weekend numai pentru că speram c-o să fii acolo.
Și a mers. M-ai băgat în seamă. Am luat cina cu John Barren, în pula mea, și tu chiar mi-ai ascultat opiniile idioate despre arhitectură. Am fost așa de agitată, am băut mult prea mult și tu tot comandai vin și probabil nici nu-ți mai dai seama cât de bun e gustul vinului scump, dar eu n-am băut niciodată o sticlă mai scumpă de VP - 150
cincizeci de dolari până aseară. Și mă călăreai, pur și simplu, și ce să zic, în mare parte a fost flatant. Și da, e un fel de uite, te-a băgat în seamă. Cu pula. Cum dracu’ m-am băgat în chestia asta? Sunt la master. Încerc să-mi construiesc o carieră adevărată. Nu-s o idioată care bea prea mult și se duce acasă cu șeful ei.
— N-o să las nimic din ce s-a-ntâmplat să ne afecteze munca, spun eu.
— Nu pot să-mi dau seama dacă-ți bați joc de mine, zice Beth. Dacă te prefaci că ești de treabă ca să nu spun nimănui ce nesimțit ai fost. Sau dacă ești un pic sărit de pe fix. Ca și când tot ce-ți face creierul să scoată din el cele mai incredibile clădiri pe care le-am văzut vreodată te transformă în rest într-o catastrofă.
— N-ai idee ce catastrofă sunt de fapt, zic eu.
