Acum înțeleg – nu era risipă, era dor. Încerca să recreeze un sandviș pe care soția lui i-l făcuse vreme de treizeci de ani. Dar mașina nu reușea să nimerească

gustul. Și așa devine un sandviș banal ceva extrem de trist.

Tata și-a trăit viața în umbra lui Lionel Goettreider, și eu mi-am trăit viața crezând că nu merită comparat cu el. Mi-a luat până acum să văd ce nu a făcut.

Nu a folosit mașina timpului. Nu s-a întors. Nu a salvat-o. Oricât de multă durere ar fi simțit, a trăit cu ea. Avea o busolă interioară care îi scăpa lui Lionel. Și care îmi scăpa și mie.

Când a murit mama, tata era la patru luni de triumful științific pentru care muncise o viață întreagă. Eu eram tot ce mai avea. Chiar dacă nu contează, chiar dacă nu s-a întâmplat niciodată, chiar dacă singurul loc în care durerea aia mai există e memoria mea, se pare că în sfârșit tata m-a învățat ceva despre iubire.

118.

O dată, luând cina într-un mic bistro franțuzesc la țară, lângă Clermont-Ferrand, după o zi în care au făcut o excursie la conurile de cenușă vulcanică din Chaîne des Puys, Ursula și-a mâncat desertul și i-a explicat lui Lionel concepția ei despre realitate. După ea, realitatea nu era concretă. Era flexibilă și gelatinoasă, ca crème brûlée-ul pe care îl mânca. Suprafața era cristalină, dar era numai o crustă subțire și tare care ține ce e înăuntru și moale în frâu. Odată perforată, ea se spărgea în cioburi ascuțite, când măruntaiele îi năvăleau în afară.

Lionel recunoaște că îi e teamă că ce a făcut cronologiei a declanșat o cădere sistemică chiar în realitate. A început cu doi oameni care voiau să petreacă timp împreună. Dar s-a terminat cu unul din ei nefiind capabil să-i dea celuilalt drumul.

Să te întorci în același moment din timp iar și iar e ca și când ai bate în repetate rânduri cu degetul pe un loc dintr-o oglindă. E de ajuns ca să spargi oglinda?

VP - 190

Probabil că nu. Dar cum îți dai seama dacă acțiunea ta e una nocivă la un nivel imperceptibil pentru integritatea ei structurală?

Ce se întâmplă dacă găurești pielea tare a realității? Ce evadează din spatele ei?

Știu că există o versiune mai bună a lumii ăsteia pentru că am trăit acolo și i-am văzut minunile pe care nu le visase nimeni. Dar asta nu înseamnă că nu există

o versiune mult mai rea a lumii așteptând în curte și sperând să lase cineva ușa din spate deschisă.

Sunt prea ambiguu? O să fiu mai clar – terori pe care nu le-a visat nimeni niciodată, asta iese când se găurește pielea.

Dacă o singură greșeală pe care eu am făcut-o acum cincizeci de ani poate crea o întreagă nouă realitate, care e efectul pe care toate greșelile lui Lionel, prilejuite de toate întoarcerile lui în timp, l-a avut asupra lumii? Și asupra mea?

Am o întrebare care mă roade de când a început Lionel să explice toate lucrurile astea. E una dintre întrebările alea pe care trebuie să le pui chiar dacă

știi răspunsul.

— Când v-ați întors ultima dată în timp? zic eu. Când mai exact?

Lionel verifică afișajul de pe ceasul lui. Îmi spune că a fost cu opt zile în urmă, când în Toronto ar fi fost primele ore ale dimineții.

Faptul că știam deja răspunsul nu oprește arsura înghețată care-mi cuprinde mușchii și organele. Când Lionel a călătorit înapoi în timp pentru a o vedea pe Ursula pentru ultima oară și a stat până la înmormântare, a stat mai mult ca niciodată. O săptămână în trecut nu e o simplă atingere cu degetul a unei oglinzi.

E o lovitură de ciocan. A perforat carapacea tare și ceva a curs – John.

Duminică dimineață a fost momentul în care John s-a trezit în patul lui Penny și eu am dispărut.

N-am pierdut controlul așa cum am crezut. Totul a fost din cauza mașinii timpului construită de Lionel.

119.

Totul mi se pare greșit, prea noroios, prea întunecat, prea compromis. Lionel Goettreider a inventat călătoria în timp și a folosit-o pentru a avea o aventură.

Nu-s fizician sau filosof, sunt arhitect doar cu numele, nu-s nimic în mod special și toată chestia asta e prea mult pentru mine. Vreau să fiu în patul lui Penny, să

lenevim împreună dimineața, alintându-ne care să fie cel care face cafeaua, VP - 191

gândindu-mă dacă sunt capabil fizic să mai facem o dată sex fără să mă duc înainte la baie. Nu vreau să fiu aici. Vreau să merg acasă.

Și acum pot să merg acasă – aveam nevoie să-i demonstrez lui Penny că nu-s nebun. OK, bine, Lionel Goettreider e în viață și, sigur, e narcisist și ciudat, dar destul de inteligent încât să inventeze o mașină a timpului. Deci: misiune îndeplinită.

Îmi voi lua rămas-bun politicos și cordial de la Lionel și îmi voi face planuri să

reiau această conversație curând. Voi pleca direct la aeroport, voi plăti oricât pentru a zbura înapoi la Toronto imediat și în avion îmi voi repeta ce urmează să-i spun lui Penny pentru a-i recâștiga încrederea. Voi vorbi cu familia mea și voi fi de acord să primesc orice ajutor psihologic cred ei că e necesar pentru a nu-mi mai face griji în legătură cu mine și, nu știu, poate asta îl va ține pe John departe.

Sunt conștient că asta sună vag și nesigur, dar nu-mi pasă – am căpătat ceea ce am dorit și acum am terminat-o.

— Mulțumesc că mi-ați arătat asta, zic eu. Dar cred că a venit momentul să

plec.

— Sunt de acord, zice Lionel. Nu mai are rost să amânăm momentul. Scanările tale genetice au fost deja integrate în matricea de transmisiuni și toate sistemele sunt activate.

— Despre ce vorbiți? zic eu.

— Te trimit înapoi, zice Lionel.

— Înapoi unde?

— Înapoi pentru a reseta cronologia. Pentru a pune lucrurile în ordine. Știu că

am cauzat și eu niște valuri pentru că am folosit-o în interes personal, dar tu ești cel care a început totul. Tu ai făcut prima spărtură în carapacea timpului.

Experimentul meu ar fi trebuit să funcționeze. Ursula ar fi trebuit să mă aleagă

pe mine. Poți să îndrepți totul. Poți să nu distrugi chiar totul.

— Lionel, zic, nu mă mai întorc înapoi în timp.

— Trebuie să te-ntorci, zice el, făcându-se roșu ca focul. I-o datorezi lumii. Mi-o datorezi mie. Asta nu e viața mea.

— Uitați, zic eu, ar fi trebuit să vă spun ceva de la început. Experimentul dumneavoastră ar fi trebuit să funcționeze, da, și ar fi trebuit să alimenteze viitorul pe care nu l-am avut niciodată. Dar nu ați trăit să-l vedeți.

Dumneavoastră, Ursula, Jerome și toți ceilalți oameni care au fost în 1965 în laboratorul ăla ați murit la câteva săptămâni după experiment. Unda de radiații pe care ați găsit-o și ați reparat-o după accident? În lumea mea, v-a omorât. A omorât-o și pe Ursula. Nu există niciun final fericit. Nu vă mai vedeți niciodată.

VP - 192

— Deci asta e tot? zice Lionel. Numai cu asta mă aleg? Răsplata mea e să îmi pierd toată viața așteptând s-o văd? Nu. Nu-i destul. Mai bine aș muri știind că

munca mea a schimbat lumea.