Sunt eu calificat oare să judec ce lume merită să existe? Dacă totul merge conform planului lui Lionel, lumea aceea va fi suprapusă peste aceasta și tot ce va rămâne va fi amintirea mea despre o realitate care nu ar fi trebuit să existe niciodată.

Dar știu și eu câte ceva despre cum se dau peste cap planurile.

Lionel e mult mai deștept decât mine și a avut mult mai mult timp să se gândească la toate astea. Presupun că are un motiv bun de a-și pune mașina VP - 199

timpului în mâinile mele și de a avea încredere că o voi folosi așa cum se așteaptă

el. Dar odată ce voi fi înapoi în timp – dacă apare o soluție mai bună, am să o aleg, chiar dacă nu-i înțeleg consecințele în totalitate. Până la urmă, oricum nu le-am înțeles niciodată.

123.

Mașina timpului lui Lionel e compactă și fără înflorituri. E un panou de control simplu pe capac, care se deschide pentru a dezvălui mecanismele interne microscopice, dar în rest e neatinsă. Lionel nu a avut vreun finanțator de impresionat, vreun client de uluit. Nu a avut nevoie ca dispozitivul lui să arate șmecher. Ci, pur și simplu, să trimită o persoană înapoi în timp.

Lionel face un test final și eu încep să mă dezbrac. Se uită la mine derutat.

— Ce faci?

— Nu trebuie să-mi dau jos hainele? zic eu.

— Nu, zice el. Ce fel de pervers te-ar pune să călătorești gol în timp?

— Tata, zic eu. În lumea din care vin, el a inventat călătoria în timp.

— Profesorul? Interesant. Deci n-a fost capabil să rezolve transmisia spațio-temporală a materiei anorganice. Are implicații, bineînțeles, încetinește călătoria considerabil, dar ar rezolva problema instantaneității…

Lionel își atinge ceasul și face un gest emfatic în aer, arătând ceva. I-aș putea explica despre costumele de piele, dar nu mă simt tocmai cooperant acum.

— Tatăl meu era paranoic, zice el. Clinic, vreau să zic. În majoritatea zilelor era un om agreabil, încărcat, atent. Dar din când în când mă întorceam de la școală și găseam un lunatic bâiguitor care ne așeza pe mine și pe frații mei în bucătărie și dezbătea cu mama noastră înfricoșată dacă ar fi mai uman să ne omoare pe toți decât să ne lase să fim vânați de cine știe ce umbre infame. Mama s-ar putea să

fi fost singurul evreu din Europa ușurat când au venit naziștii. Într-un final paranoia tatălui meu era justificată. Și chiar și așa, în ciuda unei vieți întregi în care s-a pregătit pentru persecuție, a reacționat rău. Planul lui a fost prostesc și a omorât toți oamenii pe care trebuia să-i protejeze.

— Dar tu ai supraviețuit pentru că ai avut încredere în regele Danemarcei, zic eu. Știu povestea. Toată lumea știe povestea.

— Regele? În tata n-aveam încredere. Era sărit și eu eram destul de rațional să spun nu. De ce ai crede că a avut de a face în vreun fel cu regele?

VP - 200

— Pentru că asta i-ai spus unui fost coleg la înmormântarea lui Niels Bohr. A scris o carte despre asta. Toată lumea cu care ai vorbit vreodată a scris o carte despre tine.

— Să apar neinvitat la înmormântarea lui a fost o chestiune de vanitate. Eram tânăr și mult prea ușor impresionabil. Bohr avea niște intuiții, niște idei, dar a construit el vreodată ceva? Nu. Îi plăcea să-și vadă numele în ziar. Sigur nu-și aducea aminte numele meu. Un student căruia i-a predat cândva. O viață pe care a salvat-o cândva.

— Lionel, înțeleg că nu ai cu cine să vorbești. Dar având în vedere că ameninți să-mi omori familia și femeia pe care-o iubesc, chiar nu mă simt în stare să te-ascult.

— Femeia pe care o iubești? zice el. E o glumă, nu? Ai cunoscut-o acum două

săptămâni. Chiar crezi că nu m-am deranjat să aflu tot despre tine? Te-am privit vreme de treizeci și doi de ani. Așteptând să devii omul care a venit la mine în trecut. Chiar și faptul că folosești cuvântul ăsta după viața pe care-am trăit-o pentru iubire. Niciodată nu ai petrecut mai mult de o lună cu vreo femeie. Îți ții familia la distanță. N-ai prieteni. Ai respectul plin de ciudă al colegilor datorită

talentului tău. Talentul tău mi-a dat speranță. Că într-o zi aveam să fiu eliberat din viața asta greșită.

— Și unde sunt cei pe care-i iubești tu, Lionel? Unde sunt familia și prietenii tăi? În cincizeci de ani, singura persoană de care a putut să-ți pese a fost soția altcuiva.

— Nu știi nici cât negru sub unghie despre ce vorbești. Pe cine ai iubit? Pe cine ai pierdut? Viața ta sunt clădirile. Nu-ți pasă de oamenii din ele. Eu am riscat totul pentru ea. Am trecut prin timp și spațiu pentru ea. Ce ai putea tu să înțelegi despre o asemenea iubire? Despre o asemenea pierdere?

Având în vedere că-i un megageniu și așa mai departe, sunt un pic confuz de cât de greșită-i părerea lui Lionel despre mine, până când realizez – bineînțeles, el crede că sunt John.

Chiar dacă Lionel a supravegheat fiecare secundă din viața lui John, a putut observa numai ce s-a întâmplat în cronologia asta. Tot ce știe despre lumea mea e conjectură.

În ultimele trei săptămâni, am pierdut femeia visurilor mele și copilul meu nenăscut, am furat o tehnologie de un trilion de dolari, am devenit primul călător în timp din istorie, am fost martor la experimentul cu care a început lumea modernă, am spart realitatea, am împins umanitatea în distopie, am făcut ca miliarde de oameni să nu se nască niciodată, mi-am distrus tatăl, mi-am înviat mama, am primit o soră care n-ar trebui să existe, am întâlnit iubirea vieții mele, VP - 201

am devenit cel mai strălucit arhitect de pe planetă, am găsit cea mai deșteaptă

persoană care-a trăit vreodată și am descoperit istoria secretă a tehnologiei globale, dar a durat fix până acum ca să fiu subestimat în sfârșit de cineva.

Știu ce-nseamnă iubirea. Știu ce-nseamnă să pierzi. Știu cum e tristețea care te mestecă și te-nghite cu totul.

Dar Lionel nu știe nimic din toate astea. El și-a pierdut vremea cu ochii pe John.

Numele meu nu e John. Numele meu e Tom Barren și deja am schimbat lumea o dată. Pot s-o fac din nou.

124.

Ca singură persoană care a încercat vreodată ambele tipuri de călătorie în timp, pot să spun că versiunea lui Goettreider nu era deloc asemănătoare cu versiunea tatălui meu. Și nenorocitul clar nu mi-a spus ce avea să urmeze.

Stăteam acolo, ținând mașina timpului în mâini, iar Lionel s-a uitat în ochii mei.

— Sper că până când vei ajunge la destinație, zice el, vei înțelege de ce am făcut ce-a trebuit să fac.

Apoi Lionel spune ceva cu adevărat ciudat – bâlbâind niște sunete neinteligibile ce par a fi repetate, dar care nu au niciun sens.

— Uăr erap imî, spune el.

Și, zicând asta, Lionel mă trimite înapoi în timp.

Am presupus că mă voi simți mai mult sau mai puțin la fel cum m-am simțit când am folosit aparatul de călătorie în timp al tatălui meu și, la început, am o senzație similară de cădere, de a fi prins într-un moment extern, undeva între echilibru și gravitație. Dar vârtejul care îndoaie mintea și inversează corpul la care mă așteptam nu vine niciodată.

În loc de asta, îl văd pe Lionel. E în fața mea și face mișcările astea surprinzătoare într-un mod negativ, apucate, în timp ce mâna lui se retrage de pe panoul de control al dispozitivului. Ochii lui se ciocnesc de ai mei și el își deschide gura, dar ceva e ciudat în felul în care i se mișcă bărbia.

— Îmi pare rău, spune el.

Vreau să-i spun că scuzele lui n-au niciun sens pentru mine, dar sunt paralizat.

Gura nu mi se mișcă. Ochii nu-mi clipesc. Nu sunt în stare decât să privesc fix înainte.

— Caf ăs tiubert a-ec tucăf ma ce ed egelețnî iev eițanitsed al egnuja iev dnâc ănâp ăc reps, zice Lionel.

Am nevoie de un moment ca să înțeleg că vorbește invers.

VP - 202