— Se gândea să mă părăsească pentru el. Dar i-am salvat viața în ziua aia.
Pentru mine târgul a fost că am pierdut mâna, dar am câștigat-o pe ea. Și aș face târgul ăsta în orice moment al vieții mele, chiar și acum, după ce a murit.
Accidentul ăla a fost momentul definitoriu al vieții mele. Orice a ieșit din mașina aia, a fost un foc purificator. Mi-a ars toată vinovăția și regretul și stupizenia. Când mi-am pierdut brațul, mi-am pierdut și greșelile odată cu el. După trei ani de căsătorie problematică, Ursula și cu mine am avut un nou început. Și am avut o viață fericită împreună. După acel moment, am schimbat complet macazul. Am petrecut încă patruzeci și opt de ani împreună. Perioada aia din viețile noastre a fost uitată.
Jerome nu vorbește, de fapt, cu mine. Vorbește cu Emma.
— Sau poate că nu uitată, zice el, dar iertată.
Pe obrajii ei curg lacrimi. Și pe ai lui. Își masează bicepsul, întinde pielea. Îmi sorb cafeaua, jenat, catalizator și intrus.
— Știți ce s-a-ntâmplat cu el? întreb eu.
— Nu-mi vine să cred că a avut tupeul să apară la înmormântarea Ursulei, zice Jerome. Nu știu cum a aflat că murise. Fiu de curvă, probabil că o pândea online.
— Stați puțin, l-ați văzut? zic eu. E în viață?
— Mda, răspunde Jerome, acum doi ani era.
— Știți unde trăiește? zic eu.
Jerome dă din cap că nu. Tremură scurt din toate încheieturile și privirea i se golește. Fața pare să-i atârne, de parc-ar fi adormit dintr-odată.
— Grey, zice el.
— Poftiți? întreb eu.
VP - 161
— Jigodia nu-și mai spune Goettreider, zice el. E Grey. Lionel Grey. A încercat să își ceară iertare sau un rahat de genul ăsta, dar nu eram tocmai interesat să
dezgrop trecutul. Am scăpat de el și am mers să vorbesc cu cineva care nu mi-a furat nenorocitul de braț și nu s-a culcat cu nenorocita mea de soție. Iartă-mă, Emma!
— A fost măcar, cum să zic, un fel de mențiune indirectă a locului în care trăiește? zic eu.
— Nu, zice Jerome. Și n-am întrebat. Nemernicul ăla e de rău augur. Puteam să miros de la o poștă asta la el, la înmormântare. Un nor plutind deasupra lui. Ca atunci când aerul se încarcă înaintea unei furtuni.
Și, spunând asta, Jerome mă dă afară din casa lui.
102.
Emma mă conduce până la mașina pe care o închiriasem. Niciunul din noi nu spune nimic, dar mă privește de parcă ar face un grafic al geometriei emoționale în raport cu genealogia profilului meu.
— Chiar crezi că Lionel Goettreider e tatăl tău? zice ea.
— Dar tu? întreb eu.
E foarte multă durere în privirea pe care mi-o aruncă și îmi dau seama că am depășit limita, mult prea neatent, am dat cu piciorul la o parte niște pietre sub care cresc ecosisteme obscure, care pot reacționa imprevizibil la lumină.
— Dacă-l găsești, zice Emma, spune-mi și mie ce fel de om e.
— Nici nu știu unde să-ncep să-l caut. Lumea-i mare.
— Nu m-ai întrebat dacă eu am vorbit cu el la înmormântare, spune ea.
— Ai vorbit?
— Mda. În general au fost lucruri pe care le zici la înmormântări. Îmi pare rău pentru pierderea survenită. A fost o femeie deosebită. Lucruri din astea. Tata are dreptate, știi? Emana un miros ciudat Lionel Grey ăsta sau Goettreider sau cum l-o fi chemând. Nu rău. Doar ciudat. Static și, nu știu… elementar.
— Ți-a spus unde locuiește?
— M-a chemat în vizită dacă ajung vreodată prin zonă, zice ea. N-am putut să
zic nimic de față cu tata pentru că e, totuși, cea mai mare rană a căsniciei lor. Îmi pare rău, dar literalmente așa e. Niciodată n-a vorbit despre asta până n-a murit ea. E ciudat să descoperi că ambii tăi părinți se pricep așa de bine să țină secrete.
— N-am vrut să vă provoc o durere inutilă, zic eu.
— Nu cred că e inutilă, spune Emma.
VP - 162
Se uită în altă parte și e ceva copilăresc și emoționant în felul în care dă un șut scurt trotuarului, ca un copil protestând în fața unei mari nedreptăți.
— Mama și cu mine am vorbit foarte mult în spital, zice Emma. Am dormit acolo în fiecare noapte din ultima săptămână. Tata n-a făcut față. El lua schimbul de zi. Dar eu luam nopțile. Și noaptea era cel mai urât.
— Îmi pare rău, zic eu. Și mama mea a murit. Într-un fel.
Se uită la mine cu o privire gen cum poate să moară mama ta într-un fel? Dar o lasă așa. Are o poveste de spus. Din casă, Jerome se uită la noi pe geamul de la bucătărie, ca un văduv dintr-o telenovelă.
