— Experimentul ar fi trebuit să funcționeze, zice el. Ceva a mers greșit. Ceva dincolo de sistemele mele mai degrabă meticuloase. Pe lângă asta, te-am văzut cu ochii mei. Chiar și luând în considerare posibilele distorsiuni vizuale sau cognitive generate de energiile eliberate de dispozitivul meu, am știut că văd ceva real. Pe cineva real. Și apoi au mai fost și datele alea. Urma, chiar dacă palidă, a unui tip de radiație necunoscut. Am salvat echipamentul de detectare din ruinele laboratorului meu și am încercat să-mi dau seama ce ar fi putut fi. Problema era că nu a mai fost de găsit. Până când l-am pornit din nou.
— Până când ați pornit din nou ce? zic eu.
— Dispozitivul, bineînțeles.
VP - 168
— Ați activat Motorul Goettreider?
Văd că e pe cale să-ntrebe ce e Motorul Goettreider, dar simplul fapt că am un nume pentru el pare să-i răspundă la o veche întrebare. Zâmbește. E, cu siguranță, un om care nu zâmbește des.
— Chiar mă întrebam cum l-ați numit voi, zice el.
— Noi? întreb eu.
— Oamenii viitorului. Nu vii din viitor?
— Vin din prezent, zic eu. Doar că un alt prezent. O altă cronologie. Una în care experimentul dumneavoastră nu a eșuat. De fapt, a fost un succes care a întrecut chiar și cele mai mari așteptări ale dumneavoastră. Dispozitivul, ceea ce noi numim Motorul Goettreider, a alimentat o revoluție tehnologică care a transformat lumea.
— De asta l-am construit, zice el. Ăsta era visul meu.
— Visul dumneavoastră ar fi trebuit să devină realitate, zic eu.
— Da, spune el. Bine, da și nu. În dimineața de după accident, am ieșit din spital și m-am furișat înapoi în laborator. Știam că dacă dădeam cuiva șansa să se gândească bine la tot, mi-ar fi distrus dispozitivul și nu puteam să las asta să se întâmple. Nu până nu înțelegeam ce a mers greșit. Plănuiam să substitui un prototip anterior cu cel din dărâmături, pentru că nimeni în afară de mine nu ar fi putut recunoaște că e un fals. Laboratorul era o ruină, dar dispozitivul era intact. Și bateria, bineînțeles. Construisem o baterie de mare putere pentru a stoca orice putere generată în timpul experimentului. Când am verificat, era plină. Ceea ce însemna că, în eșecul lui, dispozitivul, ceea ce tu numești Motor, funcționase. Curentul electric fusese oprit în clădire, tot locul fusese închis.
Numai norocul a făcut ca experimentul să se desfășoare într-o duminică, iar birourile de deasupra să fie goale și să existe numai șaptesprezece oameni răniți în loc de sute. Am salvat destul din echipament ca să pot să stabilesc erorile înainte de a-l aprinde din nou. Am găsit o defecțiune majoră în construcție. Ar fi generat o undă de radiații care ar fi putut omorî pe toată lumea din laboratorul ăla, dacă dispozitivul ar fi funcționat corespunzător de prima dată. Am lucrat zi și noapte să o corectez, așteptându-mă să fiu oprit în orice moment de autorități.
Dar n-a venit nimeni. Așteptau testele rezultatelor pentru a se asigura că nu existau radiații periculoase. Asta mi-a dat destul timp pentru a repara Motorul și pentru a-l activa din nou. De data asta, bineînțeles, a funcționat perfect. Încă mai funcționează.
— Stați puțin, zic eu, Motorul e pornit? Acum?
— L-am pornit la două zile după accident și nu l-am mai oprit niciodată, zice el. De atunci îmi alimentează operațiunile.
VP - 169
Apasă pe touch screen și fotoliul se umflă, aplecându-se încet în față, pentru a-l ridica în picioare. Un lift ne duce trei niveluri mai jos, până la o ușă groasă de oțel. Ușa se deschide și dezvăluie o cameră de beton.
Înăuntrul ei, înconjurat de canale și tuburi și cabluri, e un Motor Goettreider.
Majoritatea componentelor au fost actualizate și fuzelate, dar familiaritatea designului rămâne. Pot să îl simt, câmpul ăla dens, ondulat de energie pură, care se rotește asincron în jurul principalei bobine de absorbție. Din lateral pare o aură
minerală, ca inelele lui Saturn. Dar știu și fără să o văd cum arată de sus.
O spirală.
106.
Motorul e atât de frumos, că nu-mi pot lua ochii de la el. Lionel stă lângă mine, tremurând de mândrie și de curiozitate.
— E minunată? zice Lionel. Lumea ta?
— Da, îi răspund eu.
— Asta m-a făcut să merg înainte, spune el. După accident. După eșec. Nu știu nici măcar cum am reușit să evit o prăjire totală a sistemului. Am reluat cronologia evenimentelor de nenumărate ori și, conform tuturor calculelor, oprirea dispozitivului în mijlocul procesului ar fi trebuit să fie… un cataclism.
— Am fost eu, îi mărturisesc. Am intervenit înainte de a fi prea târziu.
— Tu m-ai împins? mă întreabă.
— Mda, zic eu. Și l-am pornit din nou.
— Mi s-a părut că simt cum mă împinge o mână, dar totul a fost atât de haotic, ar fi putut să fie valuri de forță comprimată. Energiile eliberate au fost imprevizibile.
— În locul din care vin eu, fiecare copil știe înșiruirea întâmplărilor din ziua aia.
E momentul fundamental al istoriei omenirii.
— Mi-e greu să aud ce ar fi trebuit să devină, zice el, dând din cap. Chiar dacă, așa cum am zis, e ceea ce m-a făcut să merg înainte. Privind în urmă, trebuie să fi oprit atunci o parte esențială din mine ca să pot continua. Dar, în același timp, lucrul ăsta mi-a dat detașarea clinică necesară pentru a înțelege lucrurile care păreau fără sens. Două probleme. Una: radiația emisă de dispozitiv după ce a fost pornit a fost cumva detectabilă înainte de a fi pornit. A doua: te-am văzut pe tine acolo, purtând haine neobișnuite și așteptându-te, în mod categoric, să nu fii văzut. M-am gândit că ai avut probabil un câmp de invizibilitate în jurul tău, care a fost cumva destabilizat de energia emisă de dispozitiv.
VP - 170
— E corect, zic eu, da.
— Dar asta însemna că veneai dintr-un loc cu posibilități tehnologice mult mai avansate decât cele ale vremii. O singură explicație rezolva ambele probleme.
— Un călător în timp, zic eu.
— Un călător în timp, da. Ceea ce însemna că experimentul nu fusese numai un succes, ci fusese un triumf, îndeajuns de semnificativ pentru a justifica o călătorie în timp numai ca să-i fii martor. Planul meu fusese să las dispozitivul să
