facă glume în situația asta istoric de nebună. Ceea ce mă duce la partea planului meu în care am cea mai puțină încredere, pentru că e instabilă și subțire și mult prea lucrată, dar trebuie măcar să încerc s-o fac să funcționeze.

— Ești atent? zic eu.

— Da, spune el.

— Numele meu e John Barren, zic. Tatăl meu e Victor Barren. Mama mea e Rebecca Crittendale-Barren. Sora mea e Greta Barren. În viitor, o să-i găsești și n-o să-i pierzi din ochi, dar n-o să interacționezi niciodată cu ei, în niciun fel.

Înțelegi? În niciun fel. Dacă faci asta, o să pui totul sub semnul întrebării. Dar o să

fii pregătit. Când vin la tine, o să știi că e timpul. O să trimiți niște agenți să-i ridice.

Cu forța. O să ai nevoie de asta ca să mă constrângi.

— Despre ce vorbești? zice el. Vrei să-ți răpesc familia?

— În viitor, zic eu, n-o să fiu tocmai convins să te ajut. Din mai multe motive, o să trebuiască să fiu obligat. Niciodată n-o să-i rănești. E o amenințare goală, dar necesară.

— Trebuie să fie o altă cale, zice Lionel.

— O să mai existe și o femeie, zic eu. Numele ei e Penelope Weschler. Agenții tăi o să o ia și pe ea. Dar ceva n-o să meargă cum trebuie. O să încerce să scape.

O să fie o altercație și o să fie rănită.

— Sunt un om de știință, zice el. Tot scopul muncii mele e să creez energie nelimitată pentru lume. Să fac tuturor viața mai bună. Nu pot să rănesc pe cineva ca să te determin să faci ce vreau.

— Și n-o s-o faci, spun eu. Totul o să fie fals. Mie o să mi se pară real, dar o să

fie o simulare.

— Nu-nțeleg, zice el.

— O să-i duci pe toți patru la baza ta din Hong Kong, zic eu.

— Stai, de ce Hong Kong? întreabă el.

— Nimeni nu va fi rănit. Totul va fi o iluzie pentru a mă face să mă supun voinței tale. Te rog să faci asta pentru că trebuie făcută. Ca să închidem ciclul. E

responsabilitatea ta să-i ții în siguranță, dar să faci să pară că le ameninți viețile.

VP - 210

— Dacă schimbi trecutul, spune Lionel, de ce mai contează ce se întâmplă într-un viitor care nu o să se întâmple niciodată?

— Contează pentru că e conștiința mea, îi răspund.

Chiar și după ce m-am gândit cincizeci de ani la asta, nu sunt sigur că a-l convinge pe Lionel să simuleze că îmi răpește familia și că o rănește pe Penny va da rezultate. Dar după decenii în care am cântărit opțiunile, cea mai bună șansă

de a-i proteja pe cei pe care-i iubesc, fără a distruge cronologia care m-a adus aici, este această mutare psihologică rușinoasă. Totul trebuie să se potrivească.

— Bine, zice Lionel.

— Unde e Polaroidul tău? zic eu.

— Ce Polaroid? zice el. N-am niciun Polaroid.

— Ba da, ai, zic eu. Du-te și adu-l.

Lionel e pe cale să îmi dea o replică, dar se oprește, își aduce aminte de ceva.

Pășește peste dărâmături și se întinde înspre nișa unde se întâlnesc consolele.

Scoate faimosul rucsac de piele. Înăuntrul lui e cadoul împachetat cu fundă. Rupe hârtia de împachetat. Cadoul e o cameră foto nou-nouță Polaroid Automatic 100.

— E un cadou de la mătușa mea din Copenhaga, zice el. Singura mea rudă

rămasă în viață. Memoria ei e pe ducă. Mă confundă cu fratele ei, tata. Pe 29

iunie a fost ziua lui. Îl port cu mine de două săptămâni. Mi s-a părut prea deprimant ca să-l deschid.

— Ai conectat dispozitivele? zic eu.

— Da, zice el.

Pornesc detectorul și acesta găsește urmele de radiație ale primei mele călătorii în 11 iunie 1965. S-au dispersat într-o zonă destul de mare, dar, mă rog, sunt oricum în mâinile lui Lionel. Dispozitivul își face treaba, trasează o fibră

încâlcită, ciclică, fractală, până la momentul în spațiu și timp unde totul a mers greșit.

Lionel bagă un film instant în Polaroid și eu stau lângă el. Îndreaptă lentila spre noi și face o poză. Nu mă mai sinchisesc să văd cum iese poza din aparatul fotochimic. Știu deja cum arată.

— Nu înțeleg cum funcționează toată chestia asta, zice el. Cum ar trebui să

construiesc o mașină a timpului? Și chiar dacă îmi dau cumva seama de asta, cum să-ți spun, cam cât timp trebuie să te aștept?

— La revedere, Lionel, zic eu.

Activez dispozitivul. Și dispar.

Lasă-l s-aștepte.

VP - 211

126.

Radiația e compusă din trei particule – particulele alfa sunt combinații cu încărcătură pozitivă de protoni și neutroni gemeni, particulele beta sunt electroni sau pozitroni cu încărcătură negativă și particulele gama sunt fotoni de energie înaltă, neutri electric. Unda inițială de radiație tau care a erupt din Motorul Goettreider când a fost pornit încă mai circulă prin laborator când ajung acolo în 13 iulie 1965, iar matricea de detectare a mașinii timpului e programată să

găsească ce a mai rămas din ea și să o urmărească până la originea ei, cu două

zile în urmă, în 11 iulie 1965.