Trecuseră vreo patruzeci de ani, era mijlocul anilor ’70, judecând după cum arăta Lionel, deși bineînțeles că la momentul ăla deja nu-mi mai păsa de mult de date.

Încerc să mă agăț de Penny, chiar încerc. Nu e doar faptul că o lună e praf în ochi în comparație cu cincizeci de ani. Lionel și-a făcut viața despre Ursula și asta i-a adus în egală măsură fericire și durere. Dar el avea posibilitatea de a-și reumple rezervorul din când în când, întâlnirile lor recurente fixând șuruburile și curățând rugina de pe mașina lor de emoție perpetuă. Tot ce aveam eu erau amintirile. O rază de soare în păr. Rezonanța râsului ei gutural. Un parfum evaziv care putea fi al ei sau putea fi al celeilalte Penelope sau putea chiar să fie al altcuiva sau absolut nimic.

Am cântărit dacă să dau mai multe detalii aici, dacă să încerc să transmit cum te simți când trăiești cincizeci de ani de timp inversat. Cum până când ajungi la ele, la evenimentele al căror martor ai crezut că de-abia aștepți să fii, ca Lionel construind Camera Motorului, le vei simți cumva perimate, pentru că ai atâtea proiecții ale diferitelor versiuni posibile ale lor, construind în minte ce s-a întâmplat din ce ai văzut deja, că atunci când se întâmplă sunt doar un fapt divers

– da, așa am crezut că o să fie.

Și care-i scopul? Prăpastia imensă de timp nu poate fi descrisă așa cum am trăit-o eu. Nici n-ar trebui.

După cinci decenii fără să respiri sau clipești sau vorbești sau zâmbești sau urli, lunile trec ca orele, săptămânile ca minutele, zilele ca secundele. Când lucrurile încep să se întâmple, sunt atât de departe de a observa întâmplările fizice că

aproape ratez momentul în care firul se termină și bobina rămâne goală. Motorul e desfăcut din cuibul lui de fire și tuburi, încărcat într-un camion, dus la un port, ridicat de o macara, așezat într-un container. E în încărcătura unui vas. E în portul San Francisco. Pescăruși. Benzină. Fum de țigară și cântece pop la un radio care vâjâie.

Mă văd apărând, dispărând de lângă un Lionel Goettreider care arată mai mult sau mai puțin la fel ca prima dată când l-am văzut. Trebuie să fie 1965, chiar după

ce a pornit Motorul și eu m-am materializat cu mașina timpului pe care am cărat-o cinci decenii. Ne văd vorbind în limba guturală, dezechilibrată a fonemelor inversate, pe care o înțeleg pentru că undeva pe la sfârșitul anilor ’80 am petrecut câțiva ani învățând cuvintele pe dos. Aud tot ce zicem în timp real inversat, așa că până și asta, momentul ultim pentru care am așteptat, climaxul acestei călătorii interminabile, devine plat și imprevizibil. Până când mă contopesc în mine însumi la momentul apariției în cronologia asta, deja am trăit-o inversat.

VP - 207

Știu tot ce o să zic și o să fac și tot ce o să zică și o să facă el, așa că nu-mi mai rămâne decât să-mi joc rolul pe dos.

125.

Mă materializez în laboratorul dărâmat al lui Lionel Goettreider, la subsolul Centrului Statal de Știință și Tehnologie din San Francisco, pe 13 iulie 1965. Stau chiar în fața lui Lionel, enervant de aproape, iar mâna lui se îndepărtează de maneta pe care tocmai o trăsese ca să pornească Motorul pentru prima dată

după accident.

Îngheață, șocat. Are o bășică proaspătă în vârful nasului, de la căldura devastatoare care a ieșit din Motor când era pe punctul de a face implozie.

Sprâncenele și genele lui sunt doar niște rămășițe subțiri ale focului. Poartă

mănuși de piele și eu îmi aduc aminte că aproape i-au ars palmele înainte de a putea eu să opresc motorul. Tipul ăsta de rană nu se vindecă repede. Sigur doare ca dracu’.

Laboratorul e un dezastru. Găuri tăioase în jumătate de acoperiș, cealaltă

jumătate prăbușită, mașinării din laboratorul de sus una peste alta într-un morman de fiare. Consolele deformate și sparte. Grinzile de fier topite ca sculpturile moderne. Găuri negre în pereții prin care au trecut fâșiile de foc.

Printre scaunele rupte e o grămăjoară de cenușă – ce a mai rămas din brațul incinerat al lui Jerome.

În timp ce îmi deschid gura să vorbesc, în ciuda deceniilor de repetiție pentru momentul ăsta, aproape dau greș, vorbind invers. E o deprindere la care renunți greu.

— Lionel, zic eu, numele meu e Tom Barren. Vin din viitor. Știu că m-ai văzut pe 11 iulie și știu că deja ai speculat că am venit aici dintr-un alt timp. Știu lucrurile astea pentru că tu ești cel care m-a trimis înapoi.

— E adevărat? zice el.

— Da, zic eu. Și cu cât vorbești mai puțin, cu atât mai bine. Ai proiectat o mașină a timpului care să urmărească semnătura energetică a dispozitivului tău cât se poate de mult în trecut, până la momentul ăsta. Acum, că l-ai aprins, nu trebuie să îl oprești niciodată. Înțelegi?

— Da, zice el, dar…

— Am nevoie de ajutorul tău, ca să fac încă un mic salt până înaintea accidentului, zic eu. Urmele de radiație pe care știu că le-ai detectat deja, cele necunoscute, pe care le-ai observat înainte de accident, ai presupus că sunt de la VP - 208

dispozitiv, prezente printr-un paradox acolo înainte de a fi pornit. E corect. Iar eu sunt paradoxul. Mașina timpului e proiectată pentru a detecta urmele rămase în atmosferă până în momentul în care a avut loc experimentul.

Realizez că încă mai țin în mână mașina timpului, de parcă s-ar fi lipit de mine.

Chiar vreau să pun căcatul ăsta jos după ce l-am cărat cinci decenii, dar nu pot să-l las, nu încă.

— Ești cu adevărat un călător în timp? zice Lionel.

— Lionel, știi deja asta. Te rog, nu pierde vremea. Tu ești cel care m-a trimis aici. Să repar ce a mers greșit. Să pun cronologia pe făgașul ei normal.

— Asta înseamnă că experimentul ar fi trebuit să funcționeze, zice Lionel.

— Mai ai și alte observații evidente? zic eu. Avem treabă. Am nevoie de energie ca să fac saltul final. Ai proiectat cele două dispozitive pentru a fi compatibile. Cuplează-le.

Lionel ezită. Arată de parc-ar izbucni în plâns. E drăguț și trist într-un fel, dar n-am niciun interes să empatizez cu el acum.

— Asta e viața pe care-o vrei? întreb eu, arătând către ruinele din jurul nostru.

Sau vrei viața pe care ar trebui s-o ai?

Nu îi spun că în viața pe care-ar trebui să o aibă aproape a murit.

— Ursula? zice el.

— Rămâne căsătorită cu Jerome pentru tot restul vieții. Asta dacă nu schimbăm cronologia.

Rămâne căsătorită cu Jerome pentru tot restul vieții și în cealaltă cronologie, doar că restul vieții înseamnă nouă săptămâni. Dar, mă rog, dacă asta-l face pe el să treacă la treabă. Cincizeci de ani de așteptare te detașează mai degrabă total de banalitățile etice ca minciunile prin omisiune.

— Tu o să construiești mașina asta a timpului, zic eu. O să-ți ia mult timp. O să

pară imposibil, pentru că e imposibil, dar tu ești Lionel Goettreider și cuvântul imposibil nu înseamnă nimic pentru tine.

Asta pare să-l convingă. Poate faptul c-am zis eu toate căcaturile astea l-a corodat de-a lungul anilor, dar asta am auzit că i-am spus, când am retrăit scena.

— Ai zis că eu sunt cel care te trimite înapoi aici, zice el. Dar de când?

— Înțeleg că un om ca tine se poate împotrivi ideii că viitorul îi e predeterminat, dar consolează-te cu ideea că de fapt tu ești cel care l-a determinat. Ăsta e planul tău. Sinele tău din viitor are nevoie să pui pe făgașul cel bun ce a mers rău.

— Dar nu tu ești de vină pentru ce a mers rău? zice el. Dacă nu apăreai când ai făcut-o…

VP - 209

— Și dacă tu nu te panicai când m-ai văzut, da, amândoi am făcut greșeli. De asta risc tot ca să te ajut. Pot să-mi cer scuze sau pot să repar cronologia ca niciuna din greșelile noastre să nu se mai întâmple.

— Sau ai putea să le faci pe amândouă, zice el.

Îmi aruncă un zâmbet scurt, de parcă ar fi trecut peste șocul inițial și chiar i-ar plăcea toată încărcătura dementă a situației. Chiar dacă se transformă într-un boșorog nenorocit, nebun și prefăcut care amenință să-i omoare pe toți cei pe care-i iubesc, nu pot să mă abțin să nu respect faptul că are sângele necesar să