Lionel pare puțin dezamăgit, ca și cum s-ar fi așteptat să se adreseze unui adevărat egal. Asta mă relaxează. Am petrecut suficient timp în lumea asta fiind tratat cu un respect pe care nu-l merit. Dezamăgirea e un sentiment cumva încurajator.

— Când am tras maneta să opresc dispozitivul, a fost o reacție instinctivă. Un șoc, de fapt. Dacă mai așteptam chiar și numai câteva secunde, fluxul de energie urma să se stabilizeze. Dar așa a început să facă implozie. Faptul că l-ai reactivat atunci a salvat, probabil, două sute de milioane de vieți.

— Vă sunt recunoscător că spuneți asta, zic eu, dar lumea a pierdut mult mai mult decât a câștigat în ziua aia.

— Totul ar fi putut să fie OK dacă nu era Jerome, zice Lionel. A fost un dezastru, bineînțeles, dar nimeni nu a avut mai mult de niște vânătăi și julituri, câteva degete rupte și dinți sparți. Dar Jerome, faptul că și-a pierdut brațul, asta a făcut din mine un monstru. Doar că n-am putut niciodată să regret cu adevărat ce a făcut, pentru că a salvat-o. Pe Ursula. Probabil ar fi murit în ziua aia dacă nu avea el singurul moment curajos din viață.

— Am fost acolo, zic eu. Am văzut totul.

VP - 171

— Când mai exact ai ajuns în ziua aia?

— La câteva minute înaintea celorlalți. Cei Șaisprezece Martori. Așa îi ăăă, numim noi. Erați singur în laborator. Și apoi a venit ea, Ursula Francoeur.

— Ne-ai văzut, zice el. Împreună.

— Mda, zic eu.

— Cât a durat, pentru tine, ziua aceea din laborator?

— Două săptămâni, zic eu. Două săptămâni și jumătate, cred.

— Ursula spunea că cea mai complexă problemă de fizică era un mizilic în comparație cu contradicțiile inimii.

— Am mai auzit asta, zic eu. De la fiica ei.

— Ai întâlnit-o pe Emma?

— Ea e cea care mi-a spus unde să vă găsesc.

— A zis ceva despre mine?

— Credeți că sunteți tatăl ei?

Luat prin surprindere, Lionel se apleacă un pic, dar benzile din picioarele lui nu îl lasă, așa că arată cumva dezumflat, de parcă ar fi fost îmbrăcat într-un costum al unui bărbat mai lat și mai înalt, doar că un costum de mușchi și piele.

— Nu știu, zice el. E posibil. Nu, e probabil. Ursula a refuzat să facă un test de paternitate. Zicea că era un schimb. Precum transformarea coastei lui Adam în Eva. Brațul lui Jerome devenea fiica lui. Am încercat să fac o glumă despre asta la un moment dat, cum că eram surprins că cineva de un asemenea nivel intelectual ca ea ar fi recurs la o analogie biblică și a fost singura dată când Ursula mi-a arătat partea ei țepoasă. A zis că asta era înțelegerea. Copilul avea să fie al lui Jerome sau nu avea să fie deloc.

I s-au umezit ochii și îi șterge cu mâneca. Se întoarce, dar nu cred că e din cauza mea. E de parcă n-ar vrea să-l vadă Motorul plângând.

— Jerome știe? zice el.

— Ursula i-a zis de aventură. Bănuiește chestiunea cu Emma, dar nu este sigur.

Nu cred că știe că s-a întâlnit cu dumneavoastră la Hong Kong înainte de a rămâne însărcinată.

— Cum dracu’ știi tu de asta?

— Mi-a spus Emma, zic eu.

— Știe?

— La spital, cu puțin timp înainte de a muri, Ursula i-a spus că niciodată nu a încetat să vă iubească. Dumneavoastră i-ați spus la înmormântare că trăiți în Hong Kong. Cred că a pus ea restul cap la cap. Probabil a ajutat-o și faptul că nu aduce deloc cu Jerome și seamănă destul de mult cu dumneavoastră.

Lionel schițează un zâmbet scurt.

VP - 172

— Ne acopeream destul de bine urmele, zice el. Nimeni n-a știut niciodată că

relația noastră a continuat.

— Ei bine, Emma are vreo patruzeci de ani, zic eu. Călătoria aia a fost cu mult timp în urmă.

— Nu. Nu ne-am oprit niciodată. Am continuat vreme de cincizeci de ani. S-a terminat abia săptămâna trecută.

— Săptămâna trecută? mă mir eu. Ursula a murit acum doi ani.

— Da, ei bine, zice Lionel, trebuie să-ți arăt și altceva.

107.

O mașină neagră ne așteaptă la intrarea din pietriș spiralat, iar șoferul e șmecherul cu ceafa lată și cu umflătura de la pistol cu care mă-ntâlnisem la depozit – Lionel îi spune Wen – și nu recunosc modelul sau marca, pentru că, bineînțeles, e construită de Lionel, merge pe o baterie încărcată de Motor și e realizată dintr-un compus organic superdens, care e biodegradabil în totalitate.

Pe serpentinele de la marginea stâncii din Shek O, de-a lungul părții estice a insulei Hong Kong, până la Chai Wan, Lionel îmi spune ce i s-a întâmplat de la accidentul din 1965 până azi.

Lionel Goettreider este cu siguranță un geniu incomparabil, însă conversația cu el e destul de sinuoasă. Nu pare să aibă prea mulți oameni cu care să vorbească

și am trecut prin destul de multe devieri în care el îmi explica tehnicități codificate de care nici măcar eu nu eram interesat și, să recunoaștem, asta era probabil cea mai importantă zi din viața mea. Măcar în top trei. Și cu toate astea, tot eram acaparat de peisaj în timp ce el făcea o paranteză despre diferența dintre fotoni și polaritoni – dacă chiar te interesează, un polariton e o combinație între un foton și un fonon, un fel de cvasiparticulă care implică excitarea colectivă a dispunerii elastice a atomilor în materie condensată – și dacă ai asimilat mai mult de trei cuvinte consecutive din chestia asta, atunci, felicitări!, tu și cu Lionel Goettreider v-ați înțelege perfect.

Ideea principală e că, după dezastrul din 11 iulie 1965, toți cei șaptesprezece supraviețuitori fuseseră băgați în carantină în același spital – știu, cât de jenant –

pentru că exista o teamă destul de legitimă că ei fuseseră otrăviți mortal cu o doză de radiație care le înnegrea măduva. Dar niciunul nu fusese iradiat.

Nu sunt sigur cum să-i spun lui Lionel că toată lumea din camera aia, inclusiv Ursula și Jerome, ar fi fost moartă în câteva săptămâni dacă n-aș fi alterat eu cronologia. E evident că el și-a imaginat destul de mult cum experimentul lui ar fi VP - 173

trebuit să schimbe lumea, dar lucrul ăsta a fost complet separat de morțile lor îngrozitoare. Ei n-au avut vreme de cincizeci de ani un triunghi amoros. A fost o tragedie necunoscută, îngropată de mult, pe care au fost ridicate statuile măreției lui. Literalmente – pe mormântul lui Lionel Goettreider e o nebunie de statuie, gigantică, el ținând în mână o replică a Motorului Goettreider original, care emite propria lui spirală sclipitoare.

După ce au fost externați cu toții din spital – brațul lui Jerome a fost cauterizat foarte curat de fâșia de energie care îl tăiase –, a existat o anchetă a dezastrului.

Supervizată de guvernul federal, a fost extrem de politică și tensionată. În iulie 1965, războiul Statelor Unite cu Vietnamul începuse abia de patru luni, iar președintele Johnson era pe punctul de a anunța că trimitea 125 000 de soldați pe front și că mărea mai mult de două ori numărul recruților. Era foarte prins în

„Cursa spațială” cu Rusia și în a reuși să atingă obiectivul președintelui Kennedy de a trimite astronauți pe Lună până la sfârșitul anilor ’60. Guvernul federal avea nevoie de o populație a Statelor Unite care să rezoneze, cu ochii mari de uimire, la posibilitățile științei americane. Dacă afla cineva că un experiment minor dintr-o nișă esoterică de cercetare fusese la câteva secunde de a distruge jumătate din continent, ar fi fost foarte, foarte rău pentru un om care încerca să țină țara în frâu cu mâinile goale, în timp ce ea era pe muchie de cuțit, gata oricând să aibă

parte de tulburări sociale. Președintele Johnson tocmai semnase și promulgase Legea Drepturilor Civile cu un an înainte – o mișcare controversată. Un cataclism care ar fi putut face Hiroshima și Nagasaki să pară niște artificii într-o parcare goală, mai ales unul finanțat chiar de guvernul Statelor Unite, nu era rentabil.

Așa că au făcut o înțelegere. Toată lumea urma să tacă naibii din gură, pentru totdeauna. Jerome era cea mai grea piesă de pe tabla de șah, cu brațul lui amputat, dar avea un suflet de funcționar, iar o serie de promovări succesive, implementate într-un timp scurt, l-au făcut să păstreze tăcerea. Plus că știa ce voia Ursula. Ceilalți paisprezece observatori au fost, la rândul lor, răsplătiți pentru tăcerea lor cu un traseu profesional mai ușor. Niciunul dintre ei nu a mai plătit vreodată impozit pe venit.