Tata se duce să se culce. Greta se decide să se-ntindă în ceea ce a fost dormitorul ei și acum e, oficial, camera de oaspeți folosită foarte rar. Mama mă
ia de braț cu fermitate și mă trage în biroul ei, închizând ușa.
— Am depresie, zice ea. Iau medicamente. Lexapro.
— Tata știe? o întreb.
— Bineînțeles că știe, zice mama. Nu-i un secret.
— Și atunci eu de ce nu știu?
— Nu schimba subiectul, spune ea.
— Care-i subiectul?
— Că depresia poate fi ereditară.
— Mamă, zic eu.
— Un copil care are unul din părinți suferind de depresie, diagnosticată
medical, are de trei ori mai multe șanse să o aibă, zice.
VP - 141
— Nu-s deprimat, îi spun.
— Asta am spus și eu vreme de douășcinci de ani. Am niște fire-ncurcate prin creier, John. Am încercat cât am putut să le descurc de când mă știu. Îmi pare rău că ți le-am dat și ție. Dar dacă simți în adâncul tău că nu meriți fericire, trebuie să
înțelegi că sentimentul ăla e o boală, la fel cum sunt cancerul și malaria și gripa.
Îi dau lacrimile. Și nu contează că sunt un călător în timp sau un nebun sau doar un tip cu capul plin de reacții chimice greșite – tot mă doare s-o văd pe mama plângând.
— Bine, spun eu.
— Bine ce?
— O să mă duc la un control, zic eu. O să vorbesc cu cineva. O să fac tot ce se face atunci când vrei să afli dacă ești deprimat.
— Mulțumesc, zice ea.
— După ce mă întorc de la San Francisco.
Mama își închide ochii și pe fața ei apare un mozaic de reacții nonverbale. Când își deschide ochii și se uită din nou la mine, e plină de compasiune.
— E normal, știi? zice ea. Să te simți un impostor.
— Poftim?
— Am ascultat cum povesteai, zice mama. Te simți ca un impostor. Ești convins că ai plagiat toate ideile tale bune dintr-o altă dimensiune.
— Toate lucrurile alea despre care lumea crede că sunt curajoase și vizionare, zic eu, n-am inventat niciunul. Le-am visat și am pretins că sunt ale mele. Nu-s un geniu. Sunt un trișor și mai devreme sau mai târziu o să-și dea seama de asta.
— Așa se simte toată lumea, zice ea. Tu crezi că eu nu m-am simțit așa când am început să predau? Când am scris prima carte? Când am devenit decan? Toți ne simțim ca niște impostori. Ăsta-i secretul vieții. Toți o păcălim.
— Știu ce e sindromul impostorului, spun eu. Nu e asta.
— OK, zice ea, nu ești un mare arhitect. Ești un șarlatan și un hoț. Doar că
plagiezi clădiri care nu există. Au existat numai în mintea ta. Așa că stai o clipă și gândește-te că poate așa se simte oricine creează ceva nou. De parcă n-ar fi avut nimic de a face cu asta. De parcă au scos-o din eter și au semnat-o la sfârșit și nu merită să fie numită a lor.
— Nu, mamă, e vorba de altceva.
— Ai devenit și un pic cunoscut. Chiar și puțină faimă poate să se joace cu mintea ta. E o boală cognitivă, știi, faima? Obișnuia să fie numai pentru cei de viță
regală și știm cu toții cum sunt ei. Nu-s eu prea freudiană, dar ceva din faimă face ca sinele și supraeul să devoreze eul ca niște anaconde într-o cușcă, chiar înainte de a se canibaliza unul pe altul. Faima îți deformează identitatea, îți metastazează
VP - 142
anxietățile și te golește pe interior ca pe un dovleac de Halloween. E un praf strălucitor de zână care arde ca acidul tot ce atinge.
— Mamă, sunt arhitect. Nu-s faimos. Sunt poate un pic cunoscut.
— Și uite ce s-a-ntâmplat, zice ea.
— Ce vrei să spui?
— Ești un pic cunoscut de mai puțin de șase luni și faptul că în același timp ai cam luat-o razna e cumva fără nicio legătură? O întâmplare aleatorie? Știi ce-a zis Jung despre coincidențe? A zis că doar pentru că nu putem vedea destinația, nu înseamnă că niciun drum nu duce acolo.
