— Nu, le am, îi răspund. Sunt, cum să spun, simultane cu amintirile mele… cu celelalte amintiri. Asta-i o parte a problemei. Îmi simt creierul de parcă ar fi pe cale să aibă o hemoragie la câte amintiri sunt îndesate în el.
— Oricum, ce ziceai? mă întreabă tata. Despre a presupune pentru un moment?
— Așa, zic eu. Presupunând că sunt nebun și toată chestia asta e o iluzie, de ce i-ar implica pe toți oamenii ăia? Cei Șaisprezece Martori. Ursula și Jerome Francoeur. Lionel Goettreider. Cum aș putea ști despre ei?
Tata se ridică și iese din cameră. Presupun că se duce la baie, având în vedere că nu s-a ridicat de la masă de vreo cinci ore.
— Jerome Francoeur a fost cât de cât cunoscut, cred, zice Greta. Consilier științific a trei președinți americani. În nenumărate consilii de administrație și jurii ale Premiului pentru Știință. A fost președintele Universității Stanford. Ursula Francoeur a fost prima femeie profesor titular de fizică din America de Nord și primul șef al Departamentului de fizică de la Stanford. A publicat intensiv mai mult chestii obscure în reviste de știință, dar și câteva cărți pentru publicul larg.
Mă rog, în anii șaptezeci, dar chiar și-așa…
— Dar chiar și-așa ce? întreb eu. Cum aș fi putut să știu cine sunt?
Tata vine înapoi, cu o privire impasibilă, și pune o carte pe masă, în fața mea.
Se numește Puzzle-ul atomic, de Ursula Francoeur, publicată în 1973. Pe spatele copertei uzate dintr-un material verde e o poză alb-negru cu Ursula și Jerome și o fetiță, Emma Francoeur, cu părul lor de anii ’70 și hainele lor de anii ’70 și zâmbetele lor de anii ’70.
— Cartea asta a fost la mine în birou încă dinainte de a te naște, zice tata.
— N-am văzut cartea asta niciodată, îi spun eu. Nu-mi aduc aminte de ea.
— Dragule, zice mama, cu blândețe, nu știi ce îți aduci aminte.
Penny pare puțin debusolată. Dă din cap, dar nu știu la ce exact spune nu.
— Înțeleg, zic. Chiar înțeleg. Dar dacă-s nebun, vreau să știu sigur. Pentru că
nu mă simt ca și când aș fi.
— O să te ajutăm cu orice este nevoie, îmi spune mama. Poate e o problemă
psihologică, poate e neurologică sau hormonală sau chiar virală. Creierul e un organ complex. Ideea e că trebuie să accepți ajutorul.
— O s-o fac, zic eu. O să accept ajutorul. După ce-l găsim pe Lionel Goettreider.
— Omul care nu există, zice Greta.
— Există, zic eu. Poate că-i mort, dar sigur a trăit.
— Un pic cam convenabil…, zice Greta.
— Termină cu convenabilul tău, spun eu. Cum poate fi ceva din chestia asta convenabil?
VP - 137
— Nu eu sunt cea care își sprijină toată viziunea dementă asupra lumii pe un singur tip dubios de inexistent, zice Greta. Toți ceilalți de care ai vorbit, normal, e ciudat că știi numele tuturor oamenilor ăstora bătrâni de știință luați la-ntâmplare, dar i-am găsit online, așa că și tu ai fi putut să-i găsești. Dar tipul ăsta, Goettreider. Aparent cel mai deștept om din lume. Geniul care a schimbat tot. Și cu toate astea nici urmă de el. Nimic.
— Trebuie să fie ceva, spun. Putem să mergem în locul în care s-a născut. În Danemarca. Să-i găsim certificatul de naștere. A trăit în San Francisco. Trebuie să
fie ceva acte pe undeva. Trebuie să fi avut un pașaport, un carnet de conducere.
Accidentul s-a-ntâmplat. Chiar dacă a fost băgat sub preș, trebuie să fie ceva, undeva. Experimentul a fost finanțat cu un grant guvernamental. Guvernul Statelor Unite trebuie să aibă, nu știu, un bon.
— Sunt destul de în temă cu chestiile astea, zice tata. Am auzit de Ursula Francoeur. Și de alți câțiva dintre ei și, dintre cei șaisprezece, le recunosc numele.
Dar nu de Lionel Goettreider. De el n-am auzit niciodată.
— De ce nu ne concentrăm întâi pe tine? zice mama. După aia, dacă încă mai vrei, putem să-l căutăm pe Goettreider ăsta.
— Dacă Lionel Goettreider avea patrușdoi de ani în 1965, zice Penny, atunci acum are nouășdoi de ani. E o oarecare șansă să fie în viață. Dar, dacă e, cine știe cât o să mai fie.
— Bine, zice Greta, vrei să te duci să cauți pe cineva care nu există, dă-i drumul.
Dar vorbind în numele oamenilor care există, cred că-ți pierzi timpul.
— De unde ai începe, oricum? mă întreabă tata.
— Nu-i evident? zice Penny.
Penny întoarce cartea de pe masă ca toată lumea să vadă poza familiei Francoeur. Arată către Jerome Francoeur. Zâmbește, are o mână în jurul umerilor Ursulei, protector, poate un pic prea protector. Cealaltă mână a lui îi atârnă într-o parte. Mâneca e tăiată drept chiar sub locul unde ar trebui să-i fie cotul. Restul brațului nu-i acolo. Amputat.
— Jerome Francoeur încă e în viață, zice Penny. Sau cel puțin era când a murit Ursula, acum doi ani. Orice s-ar fi întâmplat în 1965, dacă e un om în toată lumea care ar trebui să-și aducă aminte de Lionel Goettreider, e Jerome Francoeur.
Aparent, mă duc la San Francisco.
VP - 138
90.
