fac orice altceva în afară de a-i întinde teancul de dolari Hong Kong, pe care îl cumpărasem la cursul valutar scandalos din aeroport și de a-l lăsa să-și numere prada chiar în fața mea. Mă simt de parcă nu mi-a crescut deloc adrenalina, dar când mă întorc în camera de hotel adorm într-un somn fără vise.

Mă trezește sunetul unui telefon, a doua zi după-amiază, iar administratorul de zi, Anaïs, mă anunță că informațiile pentru care sunasem încă din San Francisco mă așteaptă în holul de la intrare, alături de un domn din localitate, care cere cinci mii de dolari pentru ele. Îi spun lui Anaïs să-l plătească pe tip și să-mi trimită informațiile în cameră, printr-un valet, alături de o cafea și niște lapte.

Are nevoie de un moment pentru a-mi verifica numele în sistemul de date pe care îl are la dispoziție și decide să-mi accepte cererea fără nicio obiecție.

Șase minute mai târziu beau o cafea care nu-i chiar oribilă, cu un lapte mult prea gros, uitându-mă la priveliștea Portului Victoria prin geamul panoramic și VP - 165

ținând în mână un plic lipit cu salivă. Când îl deschid, adezivul încă e umed de la saliva străinului. Înăuntru e o bucată de hârtie, împăturită în patru, pe care e o adresă.

Șoferul mă duce la Wan Chai, unde descopăr că eu, de fapt, trebuia să ajung la Chai Wan, ceea ce mi se pare o alegere deliberată a urbaniștilor, ca să inducă

în eroare, dar cine știe, o fi vreo diferență evidentă de pronunție și confuzia mea e inadecvată cultural. Wan Chai e la vest de Causeway Bay și Chai Wan e la est, așa că șoferul, un localnic burtos cu o șapcă stilată de șofer și accent australian tărăgănat, o ia înapoi, pe lângă turnurile strălucitoare și magazinele exclusiviste din Causeway Bay, înspre partea mai puțin sclipitoare și mai mult industrială a insulei.

Șoferul oprește la destinație – un depozit, imens, dar simplu, la capătul unei fundături nepopulate. Pereții sunt înveliți în aluminiu de sus până jos, are un acoperiș plat, fără geamuri, iar singurul loc prin care se intră sau se iese pare să

fie o ușă masivă de oțel. Apăs pe soneria de lângă ușă și nu răspunde nimeni. Bat și nu răspunde nimeni. Încerc să apăs clanța, dar ușa e încuiată. Înconjor depozitul, lucru care-mi ia aproape zece minute, pentru că e chiar foarte mare.

Spatele și părțile laterale arată exact ca fața, dar nu au ușă. Construcția pare să

fie un cub perfect.

Dar când mă întorc în față, un bărbat cu ceafa lată, într-un costum bine croit, stă înaintea ușii cu un telefon mobil la ureche. Latră la mine în cantoneză și îi întind bucata de hârtie. O mototolește și o bagă în buzunar. Sacoul e descheiat și văd destul de bine ca să confirm că are un pistol. Murmură ceva în telefon, aparent vorbea cu cineva, ascultă, se uită la mine, dă din cap și închide telefonul.

Netezește bucata de hârtie pe care o mototolise, scoate un pix și scrie altă adresă

pe ea.

Plec de lângă omul cu pistolul și șoferul mă duce la noua adresă din Shek O, o peninsulă de la marginea pitorească din sud-estul insulei. La destinație e o vilă

modernă pe mai multe niveluri, ridicată pe o stâncă abruptă, roșie, de pe care vezi Marea Chinei de Sud. E dichisită, dar clasică, are contururi bine definite, e făcută din materiale elegante, combinând tradiția arhitecturală locală cu un stil globalist, încrezător. Îl întreb pe șofer și zice că o casă ca asta, pe un teren ca ăsta, ar costa cam treizeci de milioane de dolari. Bănuiesc că se așteaptă la un bacșiș

gras.

În timp ce merg spre ușa de la intrare, iar pietrișul scârțâie sub picioarele mele, observ că pietricelele au două nuanțe, gri-deschis și gri-închis, schițând o formă

care e omniprezentă în locul din care vin eu, dar aici nici nu se poate vorbi despre așa ceva. Forma făcută din pietriș e imensă, destul de mare ca să fie văzută din VP - 166

satelit. Reflexul pilomotor mi se activează, fiecare fir de păr de pe corp mi se ridică. Pentru că – e o spirală în formă de amprentă.

Bat la ușa de lemn sculptată manual de la intrare.

Ușa se deschide.

Când l-am văzut în 1965, avea patrușdoi de ani. Ceea ce înseamnă că acum are nouășdoi. Încă are fața lungă și nasul încovoiat, chiar dacă unele vase de sânge de pe nasul lui s-au spart. Buzele lui mari s-au mai subțiat, fața e plină de riduri, părul creț i s-a făcut alb și fragil. Dar încă mai are sprâncenele alea dese deasupra ochilor tricolori. E îndoit de spate și se ține de ușă pentru echilibru, dar stă pe picioarele lui și îmi întâmpină privirea uimită cu un zâmbet.

E Lionel Goettreider.

— În sfârșit, zice.

105.

OK, deci Lionel Goettreider există, e în viață și mă aștepta.

— Mă bucur să vă cunosc, domnule Barren, zice el. Sunt Lionel Goettreider.

Bănuiesc că ai venit aici ca să discutăm despre călătoria în timp.

De când am plecat din San Francisco, am repetat ce aș putea să zic în eventualitatea mică în care l-aș fi găsit, cum aș fi putut să-l conving pe Lionel Goettreider că nu-s nebun. Nu m-am așteptat să nu trebuiască să explic absolut nimic. M-am așteptat să am emoții la întâlnirea cu el, figura dominantă a lumii mele. Dar l-am văzut de atâtea ori în simulări, că e ca și cum m-aș întâlni cu un părinte al unui prieten din copilărie la băcănie – șocul cel mai mare e cât a îmbătrânit.

— E o onoare să vă întâlnesc, domnule, spun eu.

Întind mâna, și un ușor tremur îi străbate fața. El este cel nerăbdător. Îmi ia mâna și mi-o strânge într-a lui. Strâng mâna lui Lionel Goettreider.

Îmi face semn să-l urmez înăuntru. Observ că merge într-un mod straniu, în același timp țeapăn și fluid. În jurul picioarelor lui sunt niște benzi transparente, extrem de subțiri, la distanță de 15 centimetri una de alta, până la glezne.

— Mă ajută să merg, zice el. N-o să te plictisesc cu detaliile, dar implică o simulare electrică discretă a mușchilor, legată de niște platforme oscilante de echilibru și o ușoară manipulare a gravitației. Sunt construite de mine. Cam tot ce vezi e construit de mine.

Nivelurile casei – e construită direct în stâncă, mult mai lungă decât lată, astfel încât fiecare cameră are o priveliște incredibilă a Mării Chinei de Sud – sunt VP - 167

conectate între ele de lifturi rotative cu o suprafață flexibilă, de gresie, ca un om cu mobilitate redusă să se poată mișca fără a i se vedea lipsurile. Ne așezăm pe două fotolii care se dezumflă parțial și apoi se întăresc subtil, pe forma corpurilor noastre. Încerc să mă foiesc, dar mi-e imposibil să-mi găsesc o poziție mai confortabilă decât cea pe care mi-a ales-o fotoliul.

Lionel apasă pe un touch screen al fotoliului lui personalizat și un chelner-robot vine pe ceva ce pare a fi o pătură plutitoare de aer și ne toarnă fiecăruia câte o băutură prin unul din mai multele ștuțuri pe care le are. Vreau să

îmbrățișez robotul ăla adorabil. Burbonul pe care-l scuipă afară e extraordinar de bun, aromat și tare.

— Hai să stabilim un lucru, în caz că ai de gând să negi…, zice Lionel.

— Să neg ce? întreb eu.

— Ai fost acolo. 11 iulie 1965. În ziua în care experimentul meu a eșuat. Te-am văzut în laborator, doar o fracțiune de secundă, arătând mai mult sau mai puțin exact cum arăți acum.

— Așa e, zic eu.

Lionel se înmoaie, doar un pic, de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă acum că a aflat, într-un final, că nu are halucinații. Recunosc privirea aia, pentru că e și pe fața mea.

— Ai fost acolo, zice el.

— Am fost acolo, spun eu.

— Te-am așteptat foarte mult timp, zice Lionel.

— De unde ați știut că am călătorit în timp ca să ajung în laboratorul dumneavoastră?

— A fost singurul răspuns rezonabil, zice el.

— Aveți o percepție a ceea ce e rezonabil mult diferită de a celorlalți.

Lionel se uită pe geam la apele învolburate de jos, pline de bărci. Bea din paharul de burbon, se strâmbă când băutura îi atinge limba.