La un moment dat am ieșit și nu m-am putut întoarce în dormitorul ăla, așa că

am stat aici, pe canapea, o zi și-o noapte. Și mi-am repetat povestea în caz că

trebuia s-o spun cuiva. În caz că se întorcea. Dar te-ai întors tu. Doar dacă, na, încă ești el și el e doar foarte bun la a se da drept tine.

VP - 156

98.

— Nu știu cum să ți-o dovedesc, dar sunt eu, zic eu.

— Nu vreau să-l văd încă o dată, spune Penny. Și tu nu poți să-mi promiți că n-o să fie aici când te trezești mâine.

— Ce pot să fac?

— Găsește-mi o dovadă, zice ea. Poate că nu-s așa deșteaptă cum cred că sunt.

Poate sunt doar o altă fată care se îndrăgostește de tipul de care nu trebuie și se convinge pe ea să nu fugă cât vede cu ochii pentru că crede că iubirea contează.

Poate nu contează. Poate ești nebun și eu sunt proastă și chestia asta se termină

la tribunal sau la cimitir cu toți cunoscuții mei zicând părea așa deșteaptă, cum a putut să fie așa idioată?

— Știu că promisiunile mele nu înseamnă prea mult acum, dar…

— Niciun dar, zice ea. Te iubesc, dar nu pot să mă mai văd cu tine până când nu-mi dovedești că spui adevărul.

Se uită în ochii mei, precaută, măsurându-mă, dar îmi dau seama că nu contează care dintre noi sunt, nu mai contează, totul e diferit acum și așa trebuie să fie.

Tata și-a petrecut întreaga viață încercând să găsească o pistă care să-l conducă înapoi la Lionel Goettreider și la evenimentele din 11 iulie 1965. Iar acum eu trebuie să fac același lucru. Pista lui consta în radiația tau, dar a mea constă în ceva care poate fi la fel de malign – amintirea.

Penny încuie ușa și pune lanțul după ce ies. Mă duc acasă și îmi rezerv un bilet de avion.

99.

Sunt în avion, zbor de la Toronto la San Francisco, ultimele 48 de ore mi se învârt în cap ca o moară de vânt care s-a desprins de stâlpul de susținere și e gata să străbată orizontul ca un shuriken.

O cred pe Penny și o cred pe Beth – lucrurile în care nu cred de obicei sunt pierderea cunoștinței și rănitul oamenilor. Nu vreau să fiu genul de om care-și spune singur povești pe care nu le-ar crede dacă i le-ar spune altcineva. Și, deasupra tuturor lucrurilor, ca un strat de îngheț, e sentimentul că nu am vrut s-ajung aici. Poate că și tu te simți la fel. Ăsta trebuia să fie un giumbușluc cu călătorii în timp, știi ce vreau să zic? Da, aș fi făcut niște greșeli, dar într-un final VP - 157

aș fi pus lucrurile pe făgașul lor. Îmi imaginasem că în ciuda sau poate chiar datorită a tot ceea ce am făcut greșit, până la urmă aș fi fost erou. Eroul.

În principiu, realizez că eroismul cere sacrificiu. Dar nu înțelegeam ce anume ar fi trebuit să sacrific. Fă o listă cu toate lucrurile la care nu-ți poți imagina că

renunți și aia e lista lucrurilor la care o să fii forțat să renunți. Doar că nici măcar n-ai fi putut să întocmești lista, pentru că toate sunt lucruri pe care le-ai lua de bune și elemente esențiale ale tale. Nu par detașabile de ceea ce te face cine ești.

Așa că, îmi pare rău că nu-i un giumbușluc cu călătorii în timp. Mă așteptam la cicluri cauzale și fluctuații ale realității și dimensiuni derivate și soluții discutabile din punct de vedere științific legate de paradoxurile complicate ale spațiu-timpului. Nu mă așteptam la durere umană. N-am cerut să îmi pun sub semnul întrebării fundațiile echilibrului mintal sau să am o revelație feministă instabilă.

Să mături pe cineva din existență din cauza unei erori în călătoria ta în timp te bântuie, dar cumva, de departe, are marginile neclare. Dar să îți spună femeia pe care o iubești că i-ai făcut rău fizic, chiar dacă nu erai tocmai tu, nu e departe sau neclar. Cântărește greu și e ascuțit și scormonește sub pielea ta ca să își facă un cuib de otravă în care să-și depună ouăle toxice.

Fie că am dreptate sau fie că sunt nebun, singurul drum pe care pot s-o iau e acela care ajunge la Jerome Francoeur și la povestea pe care o să mi-o zică el.

Poate niciuna. Poate el e doar o poză într-o carte veche de pe un raft din biroul tatălui meu, pe care mi-am adus-o aminte din copilărie și în jurul căreia am brodat o iluzie opulentă, dintr-un detaliu evocator ca mâneca unui sacou cusută la cot.

Dacă Jerome Francoeur nu știe cine e Lionel Goettreider, nu mă pot întoarce la Penny și nu-i pot cere să aibă încredere în mine, nu când nici măcar eu nu pot avea încredere în mine. Dar dacă nu mă pot întoarce la Penny, nu știu unde altundeva să mă duc. Nu vreau să merg în niciun alt loc.

100.

— Poți să-mi faci o mare favoare? zice Jerome Francoeur. Poți să-mi spui de ce dracu’ ai venit aici? Pentru că nu scrii despre nevastă-mea. Adică, OK, îmi place că ai sărit direct la jugulară, ai pariat totul pe soția moartă, inteligentă mișcare. Și poate dac-aș fi fost un pic mai senil, ar fi mers. Așa că lasă căcaturile. Ce vrei?

Sunt în casa lui Jerome din Palo Alto de aproape nouăzeci de secunde. Am stat pe terasa acoperită, care înconjura casa cu fronton în stil Queen Anne, făcând ochii mari la fațada elegantă, asimetrică, în clipa în care fiica lui, Emma Francoeur, a deschis ușa de la intrare, politicoasă, încordată. Când mă conducea prin hol, mi-VP - 158

a zis cât de mișcată e pentru că vreau să includ un capitol despre mama ei în cartea mea despre femeile care au deschis drumuri în fizică. Am crezut că

minciuna mea e un mic truc magic când a deschis ușa de la birou și l-am văzut pe Jerome stând într-un fotoliu înalt, de modă veche, ca un șoim pe o creangă, cu mâneca tăiată la cot, deasupra jumătății de mână care-i lipsea, exact ca în poza din cartea din biroul tatălui meu. Emma s-a dus în bucătărie să ne aducă niște cafea. Jerome a așteptat ca ea să iasă din raza auditivă înainte de a-mi demola scenariul.

— Domnule Francoeur…, zic eu.

— Judec oamenii destul de bine, spune Jerome, și văd că ești pe cale să încerci să mă aburești mai tare. Am internet, domnule Barren, știu cine ești. Ți-am citit discursul din Canada. Ai ceva sânge-n tine să le spui tuturor colegilor tăi că nu-s buni de nimic, chiar dacă din punctul meu de vedere ai zis multe generalități, dar nimic concret.

— Nu pregătisem nimic, zic eu, așa că cea mai bună alegere mi s-a părut să

bravez.

— Recunoști că ești aici cu un pretext fals, zice el.

— Mda. Adică am niște întrebări care au legătură cu dumneavoastră și cu soția dumneavoastră, dar nu scriu o carte. Mi s-a părut o modalitate bună de a vă face să vă vedeți cu mine atât de repede.

— Ai treizeci de secunde până chem poliția, zice el, ridicând telefonul fix, dar fără fir, de lângă fotoliul lui. Nu-i tocmai o încălcare a proprietății, dar putem să-i dăm de cap la secție.

— Îl caut pe Lionel Goettreider, zic eu.

Densitatea conflictului psihic din pulsațiile nonverbale care străbat fața fragilă, plină de riduri, a lui Jerome, e atât de mare încât la început cred că e un atac cerebral, dar apoi apare furia, ies la iveală dinții, ca de gorilă, în timp ce el schițează o grimasă printre buzele uscate.

— Ce ai tu impresia că știi? zice el.

— Știu că ați alocat finanțarea pentru un experiment pe care el l-a făcut în 11

iulie 1965. Știu că a eșuat și v-a costat mâna. Și mai știu că Lionel Goettreider a fost, ăă…

— Ce? zice el.

— Apropiat, zic eu. De soția dumneavoastră.

— Căcat cu ochi ce ești, zice el, vii la mine-n casă și îmi arunci în față toate lucrurile astea, scuipi pe numele nevestei mele moarte, cine pizda mă-tii crezi că

ești, mă?

VP - 159