Căcat. Am mai fost îndrăgostită până acum. Aproape m-am căsătorit o dată. Dar niciodată nu m-am simțit așa. De parcă n-aș înțelege ce se-ntâmplă.
— E ușor să-nțelegi ce se-ntâmplă, zice Greta. Tot ce trebuie să faci e să
deschizi ochii.
— Crezi că nu știu cât de patetic sună? spune Penny. Crezi că-mi place să mă
simt așa patetic?
— Nu știu ce să zic, zice Greta. Nu te cunosc.
— Ei bine, mă sperie, mărturisește Penny. Mai ales când există toate șansele din lume să fie complet psihotic.
— Nu e psihotic, zice mama.
— Mamă, crede că-i din viitor, zice Greta.
— Nu din viitor, zice Penny. Dintr-o cronologie alternativă.
— Care-i diferența? zice Greta.
— Ar fi trebuit să-mi citești cartea, zice tata.
— Tată, nimeni nu ți-a citit cartea, îi răspunde Greta.
— Nu vreau să fie adevărat, zice Penny. E ciudat și complicat și mă scoate din minți. Dar iau toată chestia în serios ca să înțeleg de unde vine. Pentru că, scuze, știu că sună dement, dar dacă e adevărat?
— Ai dreptate, zice Greta, sună complet dement.
— Domnule Barren, spune Penny, dumneavoastră sunteți cel care s-a preocupat cel mai mult de călătoria în timp…
— Exact, zice mama. Ce coincidență că fantezia asta elaborată pur și simplu se întâmplă să fie despre călătoria în timp, un subiect pe care fără niciun dubiu l-a aprofundat ascultându-l pe taică-său bombănind despre el când era mic.
— Tu mi-ai zis să scriu cartea, zice tata.
— M-am gândit c-ar trebui să scapi de toate ideile alea odată, îi răspunde mama.
— Știai că urma să mă umilească, zice tata. Să-mi tragă cariera în spate. Așa ai putut să ai tu succes și eu să fiu soțul de care ți-e rușine.
— Nu știam că o să fie o carte proastă despre călătoria în timp, Victor, zice mama. Credeam că o să fie o carte bună despre călătoria în timp.
— OK, spun eu, ce-ați zice să tăceți toți din gură?
Toată lumea se uită la mine de parcă există o posibilitate să turbez, să o iau razna și să-i omor cu furculița de la desert. În afară de Penny, ea pare doar îngrijorată.
— Poate mi-am pierdut mințile, le spun. Uneori mă simt de parcă aș fi făcut-o. Dar în majoritatea timpului mă simt de parcă lumea și-a pierdut mințile și eu sunt cel care rămâne cu picioarele pe pământ. Și realizez că asta nu mă face să
VP - 130
par mai puțin nebun. Deci, ce ziceți de asta? Mamă, poți să-ți suni prietenii experți dimineață. Greta, tu poți să faci comentarii sarcastice ca să întreții atmosfera. Și, tată, tu poți să mă testezi.
— Cum să te testez? mă întreabă tata.
— Întreabă-mă orice, zic. Despre călătoria în timp și dimensiunile alternative, orice ți se pare relevant sau, nu știu, chiar și irelevant. Nu pretind să înțeleg toate lucrurile prin care-am trecut, dar o să fac tot ce pot să-ți răspund.
— Eu ce pot să fac? zice Penny.
— Tu poți să te căsătorești cu mine, îi răspund eu.
— Poftim? zice ea.
— Simplul fapt că nu crezi că-s nebun, zic, e numai balconul palatului în care se găsesc toate motivele pentru care ești cea mai grozavă persoană pe care-am întâlnit-o vreodată.
— ’Ai să-mi bag pula, zice Greta.
— Ei bine, exact așa mi-am imaginat că o să se-ntâmple asta, spune mama.
— Asta a fost cea mai interesantă cină în familie de care pot să-mi aduc aminte, zice tata.
— Penny, cred c-ar trebui să zici da, spun eu.
— Nu, zice ea.
— Serios? zic eu.
— OK, poate, zice Penny. Nu știu. Nu pot să-ți răspund la întrebarea asta chiar acum. Bine, probabil. Presupunând că o scoatem cumva la capăt într-un mod care nu te implică pe tine închis într-un spital de boli mintale de maximă securitate, ceea ce e o presupunere destul de optimistă având în vedere circumstanțele actuale, e posibil să mă decid să-mi petrec restul vieții cu tine. Dar nu-i un da.
Sigur probabil nu-i un da.
