— Mda, zice Greta. Nu, stai… Ursula Francoeur a murit acum doi ani. Au rămas în urmă soțul, Jerome, și fiica lor, Emma.
Tonul ei e neutru, având în vedere că nu-i cunoaște pe oamenii ăștia și crede că-i folosesc ca să-mi sprijin psihoza pe ei, dar pe mine mă înjunghie direct în piept și mai și răsucește cuțitul.
Bănuiesc că aveam ideea asta ridicolă și romantică conform căreia o consecință a excavării acestui eveniment uitat și pierdut din trecut ar însemna aducerea împreună a lui Lionel și a Ursulei, cincizeci de ani mai târziu. N-am idee ce s-a-ntâmplat în cele din urmă între ei, după accident, dar mi-am imaginat – și ar trebui să clarific că nu mi-am petrecut, cum să zic, mult timp imaginându-mi asta – că după rănirea teribilă a soțului ei, dacă Jerome rămânea în viață, Ursula ar fi trebuit să facă un gest de onoare și să rămână cu el, ascunzându-și aventura cu Lionel, cum să zic, pentru totdeauna. Cumva, și detaliile sunt cețoase și VP - 134
rușinoase de analizat în amănunt, dar cumva speram că implicarea mea i-ar fi determinat să accepte adevărul, că nu s-au oprit niciodată din a se iubi unul pe altul și, pentru a fi cu adevărat fericiți, trebuia să fie împreună pentru restul vieților lor.
Nu știu de ce am ajuns să fiu așa implicat în relația lor, având în vedere că i-am fost martor vreme de cinci minute pline, acum cincizeci de ani – chiar dacă
numai cu două săptămâni în urmă, în termenii experienței mele cronologice – și după câte știu, era disfuncțională și dureroasă și ei ar fi fost mult mai bine unul fără celălalt. Dar nu cred asta. Am văzut ceva în felul în care se uitau unul la celălalt, era o conexiune puternică. Penelope și cu mine nu ne uităm niciodată
unul la altul în felul ăla. Dar e exact ce simt eu când mă uit la Penny și ea se uită
la mine.
Dacă nu interveneam, amândoi ar fi murit iradiați acum cincizeci de ani. Dar am intervenit. Și eram convins, cu zero informații concrete la-ndemână, în afara sufletului meu saturat și avid, că evenimentele pe care le-am cauzat prin idioțenia mea au dus la înstrăinarea lor și la două vieți separate, dar la fel de nefericite, pe care n-ar fi trebuit să le aibă niciodată. Cei cincizeci de ani de dor și spațiu gol dintre ei erau vina mea, așa gândeam.
Doar că Ursula e moartă. Și odată cu ea încă una dintre iluziile mele romantice.
Odihnească-se în pace!
89.
Mama își închide zgomotos cartea. E o ediție veche, făcută din materiale rezistente, așadar coperta scoate un sunet neașteptat.
— Nu-nțeleg, zice ea.
Toată lumea din cameră în afară de Penny știe după tiparul intonației mamei că înțelege chiar foarte bine. Și Penny se prinde repede.
— Ce vrei? spune mama. Să te întorci, asta vrei? Într-o lume în care tu ești un dezastru, în care Penny nu te iubește, în care Greta nu există, în care tatăl tău e distrus, în care eu sunt moartă? Preferi lumea aia?
— Cine de aici crede că nici măcar nu s-ar ambala așa tare dacă în cealaltă
realitate ar fi vie și ar fi altfel decât o soție retroautodistructivă? zice Greta fără
să-și ridice privirea din laptop.
— Nu există nicio realitate în care să semăn cu născocirea tristă pe care a scos-o fratele tău din imaginația lui febrilă, rostește mama. Nu știu ce-am făcut ca să
inspir o asemenea caricatură jignitoare a tot ceea ce consider a fi fundamental VP - 135
despre mine ca femeie, mamă, feministă, profesoară, ăăă… ei bine, tot ce sunt.
Dar categoric eșuat ca model matern dacă asta crezi tu despre mine.
— Rebeca, iubita mea, spune tata, ești sigură că nu te-ai supărat numai pentru că eu sunt cel care are succes în lumea aia?
— În care lume? zice mama. În iluzia lui, Victor? Pentru că mie mi se pare că
ești un nesimțit sufocant și indiferent în lumea aia.
— Deci ai ascultat, spune el.
— Din când în când, zice ea.
— Măcar tu exiști, frate, intervine Greta.
— Înțeleg, zice Penny, că nu vă puteți abține de la a percepe tot ce zice ca, na, exprimând cumva o suprimare răutăcioasă a personalităților voastre, dar cum mă
explică chestia asta pe mine? Adică noi nu ne-am întâlnit niciodată înainte. De ce ar construi un scenariu din ăsta elaborat pentru cineva cu care nu s-a-ntâlnit niciodată?
— Nu știi sigur asta, zice Greta. Poate venea prin librăria ta și a făcut o obsesie supernebună pentru tine, care a evoluat într-o imagine pe deplin dezvoltată, despre care a descoperit că e inexactă când într-un final a avut coaiele necesare să facă cunoștință cu tine. Adică e destul de convenabil că fiecare detaliu despre tine e diferit având scuza că ești literalmente o altă persoană în realitatea astalaltă, doar că ai același nume. Poate că nu-i numai nebun, poate că și, căcat, citește persoanele total greșit.
— Deci după tot ce-ai auzit în seara asta, nu-l crezi, spune Penny.
— Eu sunt pentru orice realitate în care exist, OK? zice Greta. Eu sunt proexistența mea și antiinexistența mea.
— Uite, zic eu, hai să presupunem pentru moment că sunt un caz medical…
hai să zicem sărit de pe fix. Am luat-o pe arătură. Cealaltă realitate e o proiecție a creierului meu avariat și versiunile alea ale mamei și ale tatii sunt modul în care subconștientul meu îi pedepsește sau ceva de genul. Și tu, Greta. Te-am eliminat din existență pentru că, nu știu, încă mai sunt supărat pentru acel moment când tata ne-a lăsat să ne uităm la The Blob și mi-ai topit toate figurinele cu G.I. Joe într-o singură creatură monstruoasă și mirosul de plastic ars a rămas impregnat peste tot că a trebuit să înlocuim toate covoarele și draperiile din casă.
— Știam că încă mai ești supărat pe căcatul ăla, zice Greta. Nici măcar nu te-ai mai jucat vreodată cu păpușile alea după aia.
— Nu erau păpuși, spun eu, ci figurine. Și asta nu-nseamnă că am vrut să mi le topești într-o masă diformă, oribilă, care mi-a bântuit visele din copilărie.
— Am crezut că nu ai și amintirile lui John, zice mama.
VP - 136
