102.

Emma mă conduce până la mașina pe care o închiriasem. Niciunul din noi nu spune nimic, dar mă privește de parcă ar face un grafic al geometriei emoționale în raport cu genealogia profilului meu.

— Chiar crezi că Lionel Goettreider e tatăl tău? zice ea.

— Dar tu? întreb eu.

E foarte multă durere în privirea pe care mi-o aruncă și îmi dau seama că am depășit limita, mult prea neatent, am dat cu piciorul la o parte niște pietre sub care cresc ecosisteme obscure, care pot reacționa imprevizibil la lumină.

— Dacă-l găsești, zice Emma, spune-mi și mie ce fel de om e.

— Nici nu știu unde să-ncep să-l caut. Lumea-i mare.

— Nu m-ai întrebat dacă eu am vorbit cu el la înmormântare, spune ea.

— Ai vorbit?

— Mda. În general au fost lucruri pe care le zici la înmormântări. Îmi pare rău pentru pierderea survenită. A fost o femeie deosebită. Lucruri din astea. Tata are dreptate, știi? Emana un miros ciudat Lionel Grey ăsta sau Goettreider sau cum l-o fi chemând. Nu rău. Doar ciudat. Static și, nu știu… elementar.

— Ți-a spus unde locuiește?

— M-a chemat în vizită dacă ajung vreodată prin zonă, zice ea. N-am putut să

zic nimic de față cu tata pentru că e, totuși, cea mai mare rană a căsniciei lor. Îmi pare rău, dar literalmente așa e. Niciodată n-a vorbit despre asta până n-a murit ea. E ciudat să descoperi că ambii tăi părinți se pricep așa de bine să țină secrete.

— N-am vrut să vă provoc o durere inutilă, zic eu.

— Nu cred că e inutilă, spune Emma.

VP - 162

Se uită în altă parte și e ceva copilăresc și emoționant în felul în care dă un șut scurt trotuarului, ca un copil protestând în fața unei mari nedreptăți.

— Mama și cu mine am vorbit foarte mult în spital, zice Emma. Am dormit acolo în fiecare noapte din ultima săptămână. Tata n-a făcut față. El lua schimbul de zi. Dar eu luam nopțile. Și noaptea era cel mai urât.

— Îmi pare rău, zic eu. Și mama mea a murit. Într-un fel.

Se uită la mine cu o privire gen cum poate să moară mama ta într-un fel? Dar o lasă așa. Are o poveste de spus. Din casă, Jerome se uită la noi pe geamul de la bucătărie, ca un văduv dintr-o telenovelă.

— Cancerul nu s-a grăbit cu ea, zice. Am văzut cum a ros-o, dar încet, ca și când ar fi vrut să savureze fiecare bucățică din festin. A luat aproape tot până când a ajuns, într-un final, aproape fără voința lui, la rinichi. Apoi abia dacă a mai durat o zi până să intre în coma care a luat-o de lângă noi. Știa că ăla e sfârșitul, așa că

mi-a spus despre el. Că l-a iubit întotdeauna. Că l-a iubit și pe tata întotdeauna. A zis, și trebuie să înțelegi că mama nu era o persoană melodramatică, a îndurat cu stoicism până la final, dar mi-a zis că inima omului este la fel de complexă și de dificilă ca problemele spinoase de fizică pe care a încercat să le rezolve toată viața ei. Mai grele, de fapt, pentru că fizica are soluții, iar inima are numai întrebări. A zis că în comparație cu iubirea, fizica era o ușurare.

Emma se șterge la ochi cu dosul palmei. Îmi zâmbește rușinată și încerc să fac un gest care să transmită, cum să zic, empatie.

— Mama i-a spus tatii că nu l-a mai văzut pe Lionel după accident. Dar știu că

s-a întâmplat asta măcar o dată. La o conferință la Universitatea din Hong Kong în 1968. Tata nu a mers, avea altceva la serviciu. M-am născut la vreo patruzeci de săptămâni după aia.

Se uită la mine, analizându-mi trăsăturile schematice ale feței și comparându-le cu o imagine mentală a propriei persoane, care poate sau nu să fie cu totul exactă.

— Din câte știu eu, zice Emma, trăiește în același loc în care a trăit în ultimii cincizeci de ani. Insula Hong Kong.

— Nu știu ce fel de om e, zic eu. Dar știu ce fel de om ar fi trebuit să fie. Unul extraordinar.

Emma dă din umeri și se întoarce în casa tatălui ei.

VP - 163

103.

La bordul avionului care mă duce din San Francisco în Hong Kong, parcurg selecția de filme din ecranul de pe scaunul din fața mea, dar creierul meu e mult prea hăituit ca să fie acaparat de ceva care implică o acțiune. Așa că în loc de asta îi privesc pe ceilalți pasageri, patru sute de oameni uitându-se într-o tăcere mormântală la niște dreptunghiuri strălucitoare.

În locul din care vin eu, ritualul unei povești e unul privat, pentru că a lua contact cu o narațiune captivantă saturată de propria ta stranietate psihologică

e visceral de personal, iar corpul tău reacționează de parcă totul s-ar întâmpla cu adevărat: râs, excitare, dezgust, furie, teroare. Dacă ai trece în public prin așa ceva, ar fi la fel de inadecvat din punct de vedere social ca trasul unui pârț într-un container vidat, când ești înconjurat de străini – dar cineva care stă lângă mine pare să fie OK și cu chestia asta.

Bineînțeles, majoritatea oamenilor ar considera asta progres – sute de oameni înghesuiți într-un tub de metal de 340 de tone, aflat deasupra Oceanului Pacific la 11 000 de metri altitudine, atomizați de căști și ecrane, bând lichide siropoase și ignorându-ne unul altuia mirosurile corporale, în niște bule de pseudo-intimitate pe care normele sociale le sculptează din spațiul ăsta comun temporar.

Dar ce iese cu adevărat în evidență e cât de nefericită e. Tehnologia care face posibil zborul prin aer nu are niciun pic din optimismul mieros care stă la baza percepției despre sine a lumii mele.

Și nu-s sigur că-i un lucru rău. Soră-mea vorbea despre asta la cină, în noaptea aia – starea actuală a lumii nu e așa cum e pentru că ne-am oprit din a avea un spirit optimist, al minunii și descoperirii, starea actuală a lumii e așa cum e ca o consecință a acestei concepții. Oamenii sunt deznădăjduiți în ceea ce privește viitorul pentru că sunt din ce în ce mai conștienți că noi, ca specie, am încercat să

ajungem la un vis care ne-a împins spre ruină. Ne-am spus că lumea e aici pentru ca noi s-o controlăm, așa că dacă tehnologia e mai avansată, controlul nostru e mai mare, iar lumea mai bună. Faptul că, odată cu fiecare salt tehnologic, lumea devine din ce în ce mai stearpă și mai haotică derutează profund. Cu cât sunt mai bune lucrurile pe care le construim, cu atât facem totul mai rău. Pentru că planul e fisurat. Presupunerea că lumea e aici pentru a fi controlată de oameni e principiul filosofic de bază al civilizației noastre, dar e una greșită. De aia e cu atât mai greu să scapi de el, în pofida dovezilor copleșitoare care arată contrariul.

Optimismul e rugul pe care ne tot dăm foc.

Dacă asta ar fi fost ficțiune, aș fi trebuit să mă gândesc foarte mult la mesajul pe care aș fi vrut să-l transmit ca o alternativă la acest mit al controlului care ne-VP - 164

a deformat ideologic specia într-o autoanihilare progresivă. Din fericire, nu-i ficțiune. Sunt niște memorii. Și cel mai bun lucru despre niște memorii e că nu trebuie nici măcar să aibă sens.

Încerc să-mi temperez pornirile cognitive nefaste ascultând muzică pe telefonul lui John. Mă gândesc la lucrurile care fac muzica de aici atât de diferită

față de muzica cu care am crescut. Îmi ia aproape tot zborul să-mi dau seama –

punkul și hip-hopul nu au existat în lumea mea. Așa că da, recunosc că lumea asta e mai bună când vorbim de muzică.

104.

Avionul aterizează și eu iau o mașină de la aeroportul Chek Lap Kok, străbat insula Lantau, Tsing Yi și Kowloon și prin tunelul de sub Victoria Harbour, până în insula Hong Kong. Mă cazez la un hotel din Causeway Bay și îl întreb pe administratorul de noapte, Roland, care e incredibil de curtenitor, dacă

informațiile pentru care am sunat înainte din San Francisco au ajuns. N-au ajuns, dar îi strecor lui Roland o mie de dolari pentru a rezolva problema în numele meu.

Sunt atât de dat peste cap de fusul orar, că nici nu pot să dorm, chiar dacă e miezul nopții. Mă plimb pe străzile luminate atât de strălucitor cu o fluorescență

lipsită de umbre încât mi se pare că sunt într-un mall cu un acoperiș infinit de înalt. Găsesc un fast-food non-stop care vinde tăieței, sorb sforile alunecoase din supa aromată și pe drumul înapoi către hotel fac un ocol idiot pe o stradă

mărginașă mult mai puțin luminată și sunt jefuit de un adolescent care flutură un cuțit în fața mea, încercând să pară amenințător. Sunt mult prea în reluare ca să