Tata nu se uită la nimeni, pur și simplu strânge absent firimituri de pe fața de masă și le adună într-o grămăjoară, în fața lui.
— Trebuie să avem grijă, spune el. Fiecare familie are propria ei… dinamică.
Modul ei unic de a rezolva conflictele și crizele. Un fel de adaptare evolutivă la mediul ei domestic particular. Când ajungi în punctul în care suntem noi, patru adulți, obișnuiți fiecare cu ciudățeniile celorlalți, dinamica aia e destul de stabilă.
Altfel nu ajungi unde am ajuns noi. Divorțezi. Te desparți. Te distanțezi.
Aranjează grămăjoara cu degetele, formând un triunghi echilateral.
— Dar sunt evenimente în viața unei familii, zice, așa cum sunt evenimente și în viața unei specii. Evenimente de nivelul unei extincții. Cataclisme. Momente în care n-ai de unde să știi dacă dinamica aia care te-a adus până la un anumit punct poate să reziste la mai mult decât un conflict sau o criză. Că poate să
supraviețuiască unui cataclism.
Își folosește marginea palmei pentru a transforma triunghiul de firimituri într-un pătrat.
— Dinamica familiei noastre funcționează pentru noi, spune el. Are glume și ironii și comentarii sarcastice. Lasă, uneori, sentimentele să iasă la suprafață. Dar de obicei are straturi de glume și ironii și comentarii sarcastice într-un fel de tiramisu emoțional. Dar situația asta trebuie tratată serios. Pentru că implică
lucruri peste care nici cele mai apropiate familii nu pot trece. Și noi nu suntem cea mai apropiată familie. În mare parte pentru că, John, tot timpul ne-ai ținut la distanță. Nu e o critică. E o observație.
Tata își continuă geometria de firimituri, transformând grămăjoara dintr-un pătrat într-un cerc. Apoi îi netezește marginile cu degetul din mijloc.
— Nu cred în adevăr, zice el. Sunt om de știință. Cred în întrebări și în cel mai bun răspuns pe care îl avem acum. La asta se reduce știința. Un compendiu al celor mai bune răspunsuri pe care le avem momentan. Poate fi revizuită oricând.
Certitudinea de ieri e întrebarea de azi, la care răspunsul de mâine este încă greu de intuit. Ce vreau să zic e că eu cred ce zici. Atâta timp cât tu crezi ce zici. Pur și simplu nu vreau să faci ceva… nesăbuit. Pentru a ne demonstra ceva care pare esențial pentru tine. Te rog să nu ne ții pe dinafară.
Mătură grămăjoara circulară de firimituri în palmă. Se uită la mine, dă din cap și duce firimiturile în bucătărie, ca să le arunce în coșul de gunoi de sub chiuvetă.
VP - 139
91.
Greta stă pe canapea cu ochii închiși. Pare adormită dar nu și-a spus ultimul cuvânt.
— Pur și simplu cred că tot conceptul e un pic necinstit, zice Greta. Nu știu, cred că mă așteptam la mai mult de la tine.
— La mai mult de la mine… cum? întreb eu.
— Nu e că nu înțeleg, îmi răspunde ea. Înțeleg. Noi suntem distopia. Ne imaginăm toate tehnoviitorurile astea postapocaliptice, stratificate pe clase, de nouă ordine mondială. Dar de fapt lumea reală, lumea în care trăim, asta e distopia. Nu-i o idee tocmai de aruncat la gunoi. E ironică într-un fel. Doar că, la urma urmei, așa-numita utopie din care ai venit este în esență alt miros al aceluiași căcat. Ideea asta că noi controlăm lumea. Când, de fapt, toate încercările noastre de a controla lumea și de a o determina să facă ce vrem noi au fost, na, niște eșecuri cumplite. Lumea n-a devenit văgăuna asta pentru că noi n-avem destul control asupra ei. A ajuns așa tocmai pentru că am încercat s-o controlăm.
— Greta, zic eu, ce treabă are asta cu discuția noastră?
— E minciuna pe care ne-o spunem zilnic, spune ea. Că dacă reușim cumva să
îi dăm înainte, dacă reușim să facem tehnologia destul de bună, o să rezolvăm toate problemele lumii, o să fim în stare să curățăm toată mizeria asta pe care-am făcut-o și totul o să fie perfect. Că n-o să mai fie poluare și război și inegalitate și bla bla bla. Și e un mare căcat. Lumea nu ne-a fost dată s-o controlăm. Ne-am amăgit pe noi înșine că putem s-o controlăm. Dar nu putem! De fapt, toate încercările noastre de a o controla au adus viața de pe planetă mai aproape de dispariție. Și pur și simplu mă scot din minți alegoriile astea SF de căcat în care, vezi Doamne, dacă nu ne abatem de la marele plan, o să îndreptăm totul. Când, de fapt, unica noastră șansă de a ne salva singura casă din univers e să renunțăm la plan. Să acceptăm că planul e fundamental greșit. Că noi, ca specie, nu avem ce ne trebuie pentru a controla lumea și a crede orice altceva înseamnă a face totul în permanență mai rău. Așa că, îmi pare rău, nu-s critic literar sau ceva, dar cred că ar trebui să vii cu o idee mai bună de roman.
— Deci, zic eu, crezi că sunt dereglat psihic și că am avut o idee proastă de carte?
— Mda, spune ea.
— Zici că mă cunoști, Greta, mai bine ca oricine. Așa că spune-mi tu, sunt eu fratele pe care îl știi de când erai mică? Sau e ceva schimbat la mine?
VP - 140
— Ceva e schimbat, îmi răspunde. Și, sincer, unul din lucrurile care mă
deranjează la toată chestia asta e că chiar îmi plac niște chestii la tine cel de acum.
OK? Recunosc. Ești, nu știu, ești aici într-un fel în care de obicei nu ești. Ești atent.
La mine. La mama și la tata. Ne asculți. Nu ți-ai verificat telefonul nici măcar o dată. Chestia aia pe care o faci când vorbim și ochii tăi prind un luciu și eu știu că
te gândești la muncă sau la habar n-am ce, la orice altceva în afară de a interacționa pe bune cu mine, nu te-am văzut făcând-o niciodată toată noaptea.
Și ăsta e cel mai grav lucru. Nu vreau să-mi placă de tine așa, fraiere!
Greta se ridică în capul oaselor pe canapea, uitându-se urât la mine în timp ce arată către Penny.
— Și nici nu vreau să mai vorbesc de șoarecele ăsta sexy de bibliotecă de aici, zice ea. Adică în sfârșit aduci pe cineva acasă, pe cineva de care chiar s-ar putea să-mi placă, și după aia strici totul cât se poate de magistral.
— Mi-aș dori să nu ne fi întâlnit așa, Greta, spune Penny. Dar să știi că toată
familia ta e minunată. Când se adună familia mea, vorbim despre nimicuri. Orice segment de treizeci de secunde din discuția din seara asta ar fi automat cea mai interesantă chestie despre care a discutat vreodată familia mea.
— Ăsta-i un mod de a privi lucrurile, zice Greta. Alt mod de a privi lucrurile e că tot ce am știut și iubit vreodată pare să se clatine la marginea a ceva întunecat și rece, cu dinți ascuțiți, care nu-ți mai dau niciodată drumul atunci când te prind.
Așa că mie mi se pare mai puțin interesant și mai mult înfricoșător.
92.
