Emma vine înăuntru, având o tavă argintie cu două căni, un ibric, un recipient cu lapte și unul cu zahăr în mâini. Prinde sfârșitul invectivei lui Jerome și pălește.

— E totul în regulă? zice ea.

— Dă-l pe nenorocitul ăsta afară până nu chem poliția.

— Îmi cer scuze dacă v-am jignit, zic eu, dar trebuie să-l găsesc pe Lionel Goettreider.

Tava începe să-i tremure în mână Emmei, porțelanul clănțăne. Văzând asta, ochii lui Jerome devin goi și umezi. Casa are fantome în pereți.

— De ce trebuie să-l găsești pe Lionel Goettreider? întreabă Emma.

— Pentru că, zic eu, cred că e tatăl meu.

101.

OK, da, asta e o minciună majoră. Dar reacția încordată a Emmei m-a făcut să

cred că minciuna asta urma să nu dea greș unde a dat cealaltă.

— Chem poliția, zice Jerome.

Dar nu întinde mâna spre telefonul fără fir. Emma pune tava jos, își aranjează

tricoul, frecând tivul în pumn, pliind materialul.

— Știe? zice Emma.

Jerome se cufundă în fotoliu, arătând ca un om care se apropie de nouăzeci de ani.

— Știe despre aventură, zice el.

Emma dă din cap. Îmi pune o cafea, arată către lapte și dau din cap că da, arată

către zahăr și dau din cap că nu. Totul e foarte cuviincios. Jerome face un semn cu mâna că nu vrea cafea, nu mai e un șoim, e mai mult o țestoasă care vrea să

intre înapoi în carapacea ei. Emma își pune și ea o cafea, o bea neagră.

— Nu-ncerc să dezgrop trecutul, zic eu. Tot ce vreau e să-l găsesc pe Lionel Goettreider. O să ies pentru totdeauna din viețile voastre dacă-mi spuneți unde e.

— Ce știi despre… relația lor? zice Emma.

— Nu prea multe, zic eu. Știu că se întâmpla la momentul accidentului.

— A fost o perioadă dificilă a căsniciei noastre, mărturisește Jerome. Eram distras. Încercam să-mi duc cariera la nivelul următor. Ca să avem stabilitatea necesară pentru a întemeia o familie. S-a terminat între ei după ce drăcovenia aia de mașină a făcut implozie. Știi că ar fi putut să șteargă jumătate de continent de pe fața Pământului, nu? Imbecilul ăla aproape că a adus apocalipsa cu invenția lui de nebun. Să exploatezi rotația planetei. Ce naiba, nu avea niciun sens. În VP - 160

primul rând, n-ar fi trebuit să aprob niciodată proiectul ăla. Dar dosarul lui n-a avut nicio hibă. A zis toate lucrurile pe care trebuia să le zică. Pentru că ea l-a ajutat să scrie ceva ce știa că o să aprob.

— Ce s-a-ntâmplat cu dispozitivul? zic eu.

— Ce s-a-ntâmplat? A distrus laboratorul, aproape a omorât mai mult de doișpe oameni și m-a costat brațul. Am dat ordin să fie dezasamblat și topit piesă

cu piesă.

— Și Lionel? zic eu.

— Ar fi trebuit să-i depun plângere, zice Jerome, cu ochi sticloși. Să-l bag la închisoare. Dar ea m-a rugat să n-o fac. Niciodată n-am vorbit despre ce s-a întâmplat între ei, așa se făceau lucrurile pe vremea aia. Dar am înțeles. Fără ca vreunul din noi să o spună cu voce tare.

Cu mâna sănătoasă, Jerome strânge bicepsul brațului amputat, masându-l, într-un tic nervos.

— Se gândea să mă părăsească pentru el. Dar i-am salvat viața în ziua aia.

Pentru mine târgul a fost că am pierdut mâna, dar am câștigat-o pe ea. Și aș face târgul ăsta în orice moment al vieții mele, chiar și acum, după ce a murit.

Accidentul ăla a fost momentul definitoriu al vieții mele. Orice a ieșit din mașina aia, a fost un foc purificator. Mi-a ars toată vinovăția și regretul și stupizenia. Când mi-am pierdut brațul, mi-am pierdut și greșelile odată cu el. După trei ani de căsătorie problematică, Ursula și cu mine am avut un nou început. Și am avut o viață fericită împreună. După acel moment, am schimbat complet macazul. Am petrecut încă patruzeci și opt de ani împreună. Perioada aia din viețile noastre a fost uitată.

Jerome nu vorbește, de fapt, cu mine. Vorbește cu Emma.

— Sau poate că nu uitată, zice el, dar iertată.

Pe obrajii ei curg lacrimi. Și pe ai lui. Își masează bicepsul, întinde pielea. Îmi sorb cafeaua, jenat, catalizator și intrus.

— Știți ce s-a-ntâmplat cu el? întreb eu.

— Nu-mi vine să cred că a avut tupeul să apară la înmormântarea Ursulei, zice Jerome. Nu știu cum a aflat că murise. Fiu de curvă, probabil că o pândea online.

— Stați puțin, l-ați văzut? zic eu. E în viață?

— Mda, răspunde Jerome, acum doi ani era.

— Știți unde trăiește? zic eu.

Jerome dă din cap că nu. Tremură scurt din toate încheieturile și privirea i se golește. Fața pare să-i atârne, de parc-ar fi adormit dintr-odată.

— Grey, zice el.

— Poftiți? întreb eu.

VP - 161

— Jigodia nu-și mai spune Goettreider, zice el. E Grey. Lionel Grey. A încercat să își ceară iertare sau un rahat de genul ăsta, dar nu eram tocmai interesat să

dezgrop trecutul. Am scăpat de el și am mers să vorbesc cu cineva care nu mi-a furat nenorocitul de braț și nu s-a culcat cu nenorocita mea de soție. Iartă-mă, Emma!

— A fost măcar, cum să zic, un fel de mențiune indirectă a locului în care trăiește? zic eu.

— Nu, zice Jerome. Și n-am întrebat. Nemernicul ăla e de rău augur. Puteam să miros de la o poștă asta la el, la înmormântare. Un nor plutind deasupra lui. Ca atunci când aerul se încarcă înaintea unei furtuni.

Și, spunând asta, Jerome mă dă afară din casa lui.