Umplu un pahar cu burbon rășinos. Apoi, ca să fac o demonstrație, îl vărs într-un alt pahar. Tata se dă înapoi, interesat, dar sceptic.
VP - 127
— Așa, și, zice el, lichidul ar trebui să fie mintea ta, iar paharele cronologii diferite? Sună mult prea new age pentru mine. O conștiință pendulând între cronologii. Ar avea versiunea ta din prezentul schimbat amintirile realității originale?
— Da, zic eu, dar le-ar percepe ca pe niște vise. Sau în copilărie ca pe o imaginație bogată. Ar avea o senzație vagă de neliniște că nu e de aici, că nu ăsta e felul în care ar trebui să stea lucrurile. Ceilalți ar cataloga-o ca pe felul lui de a fi. Poate că cei câțiva oameni de care se simte apropiat s-ar îngrijora în secret că
suferă de vreo tulburare socială sau o formă neidentificată de autism. Dar altfel ar părea funcțional, chiar capabil în anumite feluri, așa că și-ar suprima grijile respective și ar face tot ce pot să rămână conectați emoțional de el. Și ar merge așa până când cele două cronologii se sincronizează în momentul când versiunea lui originală, versiunea lui reală, se întoarce din trecut. În momentul ăla, cealaltă
conștiință i-ar copleși mintea și ar prelua controlul. Ar fi inundat de amintiri ale unei alte vieți, într-o lume foarte diferită. Creierul lui s-ar simți într-un război constant, cele două versiuni gemene ale lui luptându-se pentru supremație, fiecare privind-o pe cealaltă ca fiind o amenințare existențială. Ceea ce și e.
Toată lumea a amuțit. Mama stă în pragul ușii de la bucătărie și își roade o unghie. Tata e împietrit. Penny se holbează la modelul complicat al feței de masă.
Greta se ridică în capul oaselor. Eu îmi termin burbonul și paharul gol se lovește de masă un pic prea tare.
— Frate, zice Greta, o iei în pula mea razna de tot? Poți să ne spui. Te iubim și suntem aici ca să te ajutăm.
— Vorbesc și eu, cum să zic, ipotetic, zic eu.
— E, căcat, zice Greta. Ideile astea sunt din romanul tău. Sau chestia aia căreia îi zici tu roman. John, tu chiar crezi că treci prin chestiile astea?
Mă uit la Greta și mă uit la mama și mă uit la tata și mă uit la Penny.
— Nu mă cheamă John, zic eu.
86.
Urmează o pauză lungă, apăsătoare. Mă simt un pic amețit de la vin și de la burbon și inadecvarea completă a ieșirii mele începe să îmi apese pe piept ca o ladă frigorifică plină de părți ale corpului, mai ales acum după ceea ce fusese mai mult sau mai puțin cel mai tare fel de a prezenta o nouă prietenă părinților tăi din toată istoria prietenelor și părinților.
— Pari un schizofrenic paranoic, zice soră-mea. Realizezi asta, da?
VP - 128
— Teoretic vorbind, zice tata, ce spune el e posibil. Adică existența a două
conștiințe simultane în același corp.
— Victor, nu ajută pe nimeni dacă te prefaci că-i o discuție amuzantă, spune mama.
— Îmi pare rău, zice tata.
— John, mi se adresează mama, și te asigur că numele tău e John, pentru că
așa ți l-am pus noi când ai ieșit din uterul meu, ai avut un soi de traumă
neurologică pe care doctorii au fost fie mult prea incompetenți, fie mult prea ocupați pentru a o identifica. Ar fi trebuit să vorbesc cu Rogier Ames imediat ce s-a întâmplat toată povestea asta. E șeful Departamentului de neurologie al universității și mi-e dator pentru că l-am ajutat cu niște achiziții mai speciale ale bibliotecii, de care avea nevoie. Și cu Yvette Magwood, ea e decanul de la Medicină. O să te ajutăm să treci peste asta, promit.
Îmi apăs tâmplele cu buricele încordate ale degetelor. De ce le-am zis? Scaunul meu pare să plutească într-un ocean de rușine și regret și mă apuc cu mâinile de masă pentru echilibru.
— Oameni buni, e în regulă, zic eu. Am băut prea mult. Am făcut o glumă
proastă. De asta n-ar trebui oamenii să bea cu părinții lor. Îmi pare rău dacă v-am alarmat. Totul e OK.
— Crezi că nu știu când minți? zice Greta. Tu ești idiotul care m-a-nvățat să
mint când aveam cinci ani și i-am spart lampa de birou lui tata.
— Tu ai spart lampa? zice tata.
— O să-i sun mâine la prima oră, spune mama.
— Și eu cunosc niște oameni, zice tata. Poate de la Științe cognitive?
— Și dacă e adevărat? zice Penny.
Urmează o altă pauză, dar asta e mai tăioasă.
— Știam eu, zice Greta. Știam că n-ai cum să fii așa perfectă. Tu-l încurajezi.
— Penny, spune mama, pari a fi o femeie minunată. Hai să nu stricăm impresia asta.
— Nu vreau să zic că îl cunosc pe John la fel de bine ca dumneavoastră, zice Penny rece. L-am întâlnit acum două săptămâni, când a intrat în librăria mea și mi-a spus ceea ce e fără niciun dubiu cea mai ciudată poveste pe care-am auzit-o vreodată. Nu pot să explic rațional vreunul dintre lucrurile pe care mi le-a zis.
Dar știți ce altceva nu pot să explic rațional? Cum mă face să mă simt. Sunt o persoană normală. Am trăit o viață normală. Mi s-au întâmplat lucruri bune și lucruri rele, dar foarte puține lucruri nebunești. Nu am vrut să intre în viața mea.
Nu am vrut să mă îndrăgostesc de el. Dar am făcut-o. Și nici măcar nu i-am spus asta încă. Ceea ce face faptul că tocmai am zis-o în fața tuturor mult mai jenant.
VP - 129
