nu ai avut o soră, așa cum a avut el. Chestia e că Greta nu pare genul de persoană

care să înghită nici măcar un miligram de căcat de la un frate ca bărbatul ăla care ieri-dimineață era în patul meu. N-am frați, așa că nu știu cât de orb poți să fii când vine vorba de ei. Știu că toată lumea crede că e un pic detașat și distant. Dar nu asta am văzut eu în ochii lui, în ochii tăi. Era ceva rece, de rechin. De parcă

geamănul tău malefic a apărut dintr-odată, semănând cu tine în toate aspectele fizice, mai puțin lumina din ochi și cadența vorbirii.

— N-am fost eu. Înțelegi asta, nu?

— Înțeleg că tu crezi că n-ai făcut niciunul din lucrurile pe care el le-a făcut.

Mie sau fetei ăleia. Dar a fost corpul tău. Corpul tău s-a purtat cu mine în felul în care el s-a purtat cu mine. Corpul tău a fost cu ea, în ea, făcând naiba știe ce, lucruri care ei aparent nu i-au făcut plăcere, dar pe care, destul de convenabil, tu nu ți le poți aduce aminte.

VP - 152

— Nu-ncerc să minimalizez modul în care v-ați simțit tu sau ea, dar toată

chestia asta e un film horror și pentru mine…

— Ei bine, ce nașpa de tine, Tom.

— Penny…

— Nu, e minunat, felicitări, ai reușit să i-o pui stagiarei tale, ce original, și după

aia ai convins-o că ești un tip super de treabă și grijuliu, care are o față întunecată

un pic bolnavă când are chef. Și după aia ai venit să mă convingi pe mine de același lucru, nu? Că n-ai fost tu. Că a fost el. Că nu ești responsabil. Că nu e vina ta. Că ești pur și inocent și drăguț și spui numai lucrurile potrivite și asculți oamenii cu adevărat și niciodată nu m-ai trata așa, nu tu, nu Tom. Și culmea e că

oamenii zic că bărbatul perfect nu există. Și cu toate astea, l-am găsit. Doar că, bineînțeles, el nu există, literalmente.

— Nu-s nici pe departe perfect, zic eu, dar nu-s ca el.

— Întrebarea nu e numai ce m-aș face dacă ai dispărea pentru totdeauna, zice Penny. Întrebarea e ce m-aș face dacă el s-ar întoarce. Când m-am trezit chiar am crezut că sunt într-un coșmar. Aveam senzația aia de greșeală ilogică. Ești cu omul pe care-l iubești, dar el e altcineva, chiar dacă arată exact la fel și nu ai nicio dovadă că nu e el, în afară de modul în care vorbește și se mișcă și te atinge. După

aia am crezut că dacă intru la duș cu tine o să mă trezesc destul de tare ca să se termine. Ca și când aș fi fost somnambulă când mă futuse. M-aș fi uitat în ochii tăi și tu ai fi fost acolo și tot ce se întâmplase în patul meu ar fi fost doar un vis urât. Dar n-a fost. Era acolo, zicând că ai dispărut pentru totdeauna. Și acum ești aici, dar cât mai durează oare până se întoarce din nou?

Face un gest bizar cu mâna și e primul lucru pe care-l văd azi și care-mi aduce aminte de Penny pe care o știu eu și aproape mă face bucățele.

— Dar dacă vine înapoi, zice ea, și de data asta nu-l mai las, zic nu și el nu acceptă să îi zic nu?

— N-o să-l las să vină înapoi.

— Nu știi dacă o să-l lași, zice Penny. El a zis că tu nu te mai întorci, dar ești aici. Sau zici că ești.

— Sunt eu. Promit că sunt eu.

— Ce naiba mai înseamnă și asta, sunt eu, venind de la tine?

Mă opresc chiar înainte de a vorbi, pentru că – ce înseamnă? Încă nu mi-e clar ce i-am făcut lui Penny, dar orice-ar fi fost, am făcut-o cu pielea și oasele și mușchii și nervii, cu aerul trecând prin aceiași plămâni și sângele fiind pompat de aceeași inimă și cu același creier care e îmbâcsit de teamă și de vinovăție statică

pentru niște fapte pe care nici măcar nu le-am comis, doar că le-am comis, aparent, același creier a pus totul în mișcare. Mă simt ca unul al cărui câine tocmai VP - 153

a făcut franjuri un vecin care a venit prea aproape de proprietatea lui, doar că eu sunt câinele și nu stăpânul a nimic din ceea ce contează.

Prăpastia dintre noi nu e doar un spațiu gol. E o gaură neagră și nu știu dacă o să ieșim vreodată din ea. Nu știu ce o să se întâmple mai departe. Dar știu un lucru – trebuie să găsesc o cale de a-l omorî pe John.

97.

— Toată ziua și toată noaptea, zice Penny, m-am gândit că… dacă se întoarce și se întâmplă lucruri rele, nu știu ce exact să le explic celor de la poliție sau părinților mei sau unuia dintre prietenii pe care i-am ignorat în ultimele două

săptămâni, de când ai apărut în viața mea. Na, uite… tipul ăsta vine la mine în librărie într-o zi și îmi spune că e un călător în timp dintr-o altă dimensiune. Și în cealaltă dimensiune sunt un astronaut megatare. Sau eram până când am avut o problemă neurologică în spațiu și apoi am început să mă antrenez ca să devin călător în timp, dar pe lângă asta îmi mai și plăcea foarte mult să fac sex neprotejat cu cine se nimerește. Și apoi, în noaptea dinaintea celei mai importante zile din viața mea, ziua în care urma să fiu unul dintre primii oameni care călătoresc în spațiu, din cine știe ce motiv mă culc cu tipul ăsta și el mă lasă

gravidă și mă sinucid. Și tipul ăsta e așa trist din cauza asta că se întoarce în timp și îl dereglează destul de mult ca să schimbe continuul spațiu-timp. Doar că el încă

mai există și eu la fel. Chiar dacă arăt diferit. Cealaltă era robotul ăsta sexual stoic, cu corp tonifiat, dar eu sunt doar o persoană. Cu, na, celulită și bătături și lentile de contact și semne din naștere în locuri ciudate și sâni care mă dor când alerg.

O, iar el arată bine și are succes și autosubestimarea lui constantă e cumva seducătoare pentru cineva care din când în când e numit un geniu, măcar pe internet, și o parte din farmecul poveștii ăsteia e că nu s-a imaginat pe el ca un mare șmecher în lumea ailaltă, nerecunoscut de nimeni aici. De fapt, e chiar opusul, aici e cineva și acolo era un fel de fraier. Dar, și asta-i partea magică, magnetică, el crede că eu sunt cea mai interesantă persoană din lume. Chiar dacă

sunt doar o tocilară cu o librărie. Se mai dau și alții la mine din când în când, știi, mai ales clienți și cei mai buni prieteni ai iubiților prietenelor mele din facultate, care n-au avut niciodată pe nimeni. Dar e diferit. E centrul universului. În același timp mă simt așa confortabil și intim cu el. Chiar mă simt de parcă l-aș fi cunoscut de când mă știu, cu toate că a trecut mai puțin de o lună. Nu citesc prea multă

literatură erotică, dar știu cum se simte. Se simte de parcă ne-ar fi fost menit. Îi întâlnesc părinții și nu-mi imaginez c-ar putea să fie mai mișto decât sunt. Mama VP - 154

lui e cercetător al perioadei victoriene, cu o colecție incredibilă de cărți vechi.

Tatăl lui e un profesor care a scris o carte despre călătoria în timp, pe care am citit-o, pentru că-s o tocilară. Nu-i așa că totul merge ca pe roate? Am o librărie, mama lui iubește cărțile, el e un călător în timp, tatăl lui scrie despre călătoria în timp. Și apoi mai e și soră-sa, deșteaptă și sarcastică și suspicioasă cu mine pentru că îl protejează, ceea ce îi dă și lui credibilitate, nu că ar mai avea nevoie în momentul ăsta, pentru că ea e o persoană cu care mi-ar plăcea să fiu prietenă.

Totul e așa perfect. Cine ar vrea să admită că-i prea perfect? Că atunci când te gândești bine la tot, sună ca fan-fiction-ul? Și, de fapt, tipul ăsta perfect sună ca un schizofrenic paranoid. Până și toți din familia lui, oamenii care îl cunosc și îl iubesc cel mai mult, cred că e bolnav mintal. Poate că nu taică-său, un aerian drăguț, care s-a săturat să fie cel mai ratat Barren de la masă, poate că el e optimist că obsesia lui preferată a călătoriilor în timp a fost un adevărat portal cu gestație lungă spre o aventură mai ceva ca în toate visele lui febrile de adolescent.

Chiar dacă până și el e îngrijorat că fiul lui e pur și simplu nebun. Dar femeile din viața lui, mama lui impresionantă și sora lui sceptică, ele cred că are nevoie neapărat de ajutor medical, pentru că povestea lui sună ridicol când te gândești bine la ea, nu contează cât de multe detalii intrinseci produce. Dar tu vrei să-l crezi, pentru că îl iubești pe tipul ăsta cum n-ai iubit pe nimeni. De parc-ai fi așteptat toată viața să iubești pe cineva. Chiar dacă ți-ai zis că e un rahat care facilitează iluziile patetice din poveștile de adormit copiii, că tot nonsensul ăsta înjositor, dăunător ție, romantic, e pentru scenariștii proști și adolescenții obișnuiți, nu pentru o femeie realizată prin propriile-i puteri, conștientă de propria-i persoană, așa ca tine. Așa că intri în summitul familiei și îți spui că o să

fie OK, chiar dacă n-ai crezut niciodată asta înainte de ziua în care el a intrat în librăria ta, acum știi până și cu oasele că iubirea învinge totul. Dar apoi, după ce ai stat toată noaptea încercând să le explici alor lui, pe care tocmai i-ai întâlnit, că nu e un schizofrenic paranoid, că el chiar e un călător în timp dintr-o altă

dimensiune, te întorci la tine acasă, mai obosită decât ai fost poate vreodată, și adormi lângă el, iar când te trezești e în tine. Dar nu e ca înainte. Nu e electric sau apropiat sau iubitor. Încerci să te uiți la el. Să înțelegi de ce se îndeasă în tine de parcă ești o jucărie sexuală, nu femeia pentru care a călătorit între dimensiuni cosmice ca s-o găsească. Dar te țintuiește de pat și te prinde de păr, ca să nu-ți poți mișca capul, și îți împinge fața în pernă și se lasă cu toată greutatea pe tine și tu de-abia dacă poți să respiri și te doare și el nu se oprește și nu se oprește și nu se oprește. Așa că tu încerci să schimbi scenariul din capul tău, îți spui încearcă

ceva nou, că toată lumea are fanteziile ei de care îi e rușine să vorbească, mai puțin cu cineva în care chiar au încredere, că și tu ai fantezii de care nu i-ai zis VP - 155

încă, deși ți-ar plăcea să i le zici când e momentul potrivit, și fanteziile alea nu sunt toate delicate și drăguțe, unele dintre ele sunt un pic ciudate, știi asta, tocmai de-asta nu le spui oricui, pe unele dintre ele nu le-ai spus nimănui încă, dar el urma să fie primul, pentru că ai încredere în el și poate că despre asta-i vorba, poate că așa e când altcineva are atâta încredere în tine că te lasă să vezi întunericul înspăimântător din ei, pentru că ei cred că și tu ai întunericul tău înspăimântător, tu știi că și tu-l ai, sunt părți din tine pe care tot timpul le-ai simțit de neiubit până când l-ai întâlnit pe el și el te-a făcut să te simți de parcă te-ar putea iubi cu totul, chiar și mai ales părțile de neiubit pe care nu i le-ai arătat încă, așa că îți spui că și tu poți să iubești asta, chiar dacă te doare, pentru că înseamnă

că-ți arată totul și există ceva bun în toată chestia aia, chiar dacă se simte așa de rău. Încerci să ajungi cumva la o parte din tine căreia chiar ar putea să-i placă să

fie luată ca o bucată de carne. Dar, ghici ce? Partea aia din tine nu există. Nu poți s-o găsești, pentru că nu e nici măcar un pic ca tine. Așa cum și ce ți se întâmplă

n-are nimic în comun cu lucrurile care ți-au plăcut până atunci la sexul cu el. Începi să te panichezi că nici măcar nu e el cel care-ți face asta, pentru că nu îl simți ca pe el, și dacă-i un străin care a intrat prin efracție și a omorât bărbatul pe care-l iubești și te-a atacat în somn? Și într-un final termină și totul e gata, sau măcar partea asta e gata, și ți-e frică să te întorci, pentru că orice ai vedea, pe el sau pe altcineva, îți poate decide viața. Îl auzi dând drumul la duș și ăsta e un semn rău, pentru că ce fel de psihopat criminal e ăla care face un duș imediat după? Te ridici și îți dai jos tricoul și chiloții în care ai dormit, pentru că nu o să le mai poți purta niciodată. Cabina de duș e mult prea aburită ca să vezi cine-i înăuntru. Așa că intri și tu și e el. Omul pe care-l iubești. Doar că nu e el. E el, dar nu e el. Se uită la tine și, hai să-ți zic ceva, mulți bărbați s-au uitat la mine în multe feluri, dar niciodată

așa. Ca un măcelar care măsoară din ochi un cotlet. Îmi iubesc corpul, dar privirea aia m-a făcut să vreau să-mi tai sânii și să-i arunc în ocean. Știu că tu zici că n-ai fost tu. Dar el s-a uitat la mine cu aceiași ochi cu care te uiți tu acum la mine.

Aceiași, dar nu aceiași. Și cu gura aia care nu e gura ta, doar că e gura ta, mi-a zis c-ai dispărut pentru totdeauna. A plecat, iar eu a rămas sub duș până s-a răcit apa, am rămas acolo, nu știu, ore-n șir, am lăsat pur și simplu apa rece să curgă

pe mine, sperând că mă poate eroda, ca un deal care până la urmă devine o plajă.