— O să vin în weekend și o să termin proiectul. Pune tot ce trebuie să semnez la mine pe birou și o s-o fac. După aia, sunteți pe cont propriu.
Pe drumul spre ieșire, uit că ușa nu se deschide automat așa că mă lovesc cu nasul de ea, destul de tare pentru a-mi sparge vasele de sânge din septul nazal anterior. Las o dâră de sânge pe sticlă și nu mă uit în urmă. Capul îmi pulsează de durere și de altceva – o spirală de furie îngropată prea adânc ca să mă
încetinească. Știu că distrug tot ce a construit John, dar nu-mi pasă, pentru că e o minciună. Nu sunt un geniu sau un vizionar sau un lider sau orice altceva se amăgesc oamenii ăștia că sunt. Nu sunt și n-am fost niciodată nimic.
VP - 122
83.
Penny icnește când intră în casa alor mei și le vede colecția elaborată, fetișizată, de cărți. Mama recunoaște imediat un spirit înfrățit, așa că în mai puțin de șaizeci de secunde dezbat meritele anumitor proceduri victoriene de legare a cărților și eu mă resemnez – n-o să zic nimic interesant în tot restul serii.
La cină lucrurile se înrăutățesc, ratatouille făcut după o rețetă de care tata zice c-a aflat la o conferință în Toulouse, și Penny care îl întreabă de cartea lui despre călătoria în timp. Greta oftează ca o adolescentă și tata roșește, încercând să-și dea seama dacă face mișto de el. Penny îi spune că e fană de-o viață a ficțiunii speculative și i-ar plăcea să afle mai multe despre perspectiva lui asupra domeniului.
Atâta îi trebuie tatii – atâta și două pahare de Sauvignon Blanc din Noua Zeelandă – ca să se arunce în obsesia lui din adolescență și în rușinea lui secretă, prostuță, dar entuziasmată, aplecat puțin pentru a șopti termenii mai importanți, de parcă dacă i-ar fi zis cu voce tare ar fi venit Poliția Științei, ar fi spart ușa și l-ar fi arestat pentru crime împotriva fizicii serioase. În cealaltă lume, tata vorbea cu pompă arogantă și plictiseală superioară, uitându-se la tine cu ochii un pic mijiți, de parcă ar fi știut că tot ce zicea era fascinant și important, dar efortul psihic necesar pentru a simplifica informația îndeajuns încât să poată fi înțeleasă de oricine altcineva în afară de el nu merita osteneala. Aici, tata a fost încântat și numai să fie întrebat de asta, de vreme ce colegii lui încă îl mai tachinau cu cartea lui la ani de zile după ce fusese publicată, generând zero capital pozitiv și dezinteres total din partea publicului larg.
Cartea lui tata era o analiză degajată a motivelor pentru care călătoriile în timp, așa cum sunt ele prezentate în divertismentul mainstream, nu au sens din punct de vedere științific, tehnic sau logistic. Dar, prinsă la mijloc între jocurile vii de cuvinte și referințele la cultura populară, era o explorare sinceră a felului în care ar putea să aibă succes, ceea ce, bineînțeles, era lucrul la care tata a continuat să se gândească, chiar dacă știa că faptul de a-și expune teoriile în prezența unor oameni distinși sau, mai rău, de a le trimite spre publicare putea să-i aducă numai dificultăți profesionale și cenzură academică.
Dar la masă, în timp ce eu curăț rămășițele de ratatouille cu o bucată de pâine cu coajă crocantă și mama verifică plăcinta cu mere pusă la copt și soră-mea deschide o altă sticlă de Sauvignon Blanc și Penny îl ascultă pe tata cu un interes nedisimulat în timp ce mă mai atinge din când în când cu piciorul pe sub masă, poate să vorbească deschis, fără frica de a fi ridiculizat și altfel decât prin oftaturile exasperate pe care Greta nu se deranjează să le ascundă deloc, în timp VP - 123
ce rupe pe jumătate dopul încercând să-l scoată din sticlă, pentru că abilitățile ei motrice scad exponențial cu fiecare pahar de vin. Mă uit amuzat cum Greta își pune un pahar plin de bucățele de dop și le pescuiește cu degetul mare. Se uită
la mine și ridică din umeri și simt cum mă lovește dragostea mea pentru ea.
O văd pe mama privindu-ne din bucătărie, tăind o păstaie de vanilie pentru a putea presăra boabele pe plăcinta cu mere. Dă scurt din cap înspre Penny, în semn de încuviințare.
Despre asta vorbesc. Asta e fericirea pe care n-o merit. Nu după tot ce-am făcut. Momentul ăsta plăcut în sânul familiei e o bucată de plută într-o mare de sânge.
84.
Mama vine din bucătărie cu un platou vechi de porțelan, care i-a aparținut bunicii ei, cu un model geometric azuriu filigranat cu aur pe margine.
Pe ea sunt doișpe tarte cu lămâie.
— Am făcut prăjitura ta preferată, zice mama.
Organele mele interne se strâng, iar din porii mei iese transpirația rece, bolnavă. Trebuie că arăt vizibil copleșit, că maică-mea ezită înainte de a le pune pe masă.
— Uau, zice Greta. Platoul ăla bun.
— Ce nu-i bine? zice mama.
— Nimic, zic eu.
— Arată delicioase, zice Penny.
— E rețeta bunicii mele, zice maică-mea. Le fac în fiecare an, de ziua lui John.
Chiar înainte de a împlini cinci ani, ne-a anunțat că urăște torturile…
— Moment în care tu trebuia să fi recurs la unele corecții corporale până când își revenea, zice Greta. Cum poate cuiva să nu-i placă torturile?
— Așa că am început să-i fac tarte de lămâie, zice mama. Câte una pentru fiecare an.
— Lucru care era o tradiție adorabilă când avea cinci ani, zice Greta, dar nu mai pare așa la treișdoi. Probabil mănâncă una și le aruncă pe restul.
— Nu-i adevărat, zice mama. Nu le arunci, nu?
— John, te simți bine? zice tata. Ești palid.
Mama era moartă, tăiată în două de o mașină zburătoare, și acum e vie, arătând exact la fel, numai că având o postură mai bună, ținând în mână o farfurie cu tarte de lămâie pe care aveam să le gust doar atunci.
VP - 124
— Sunt bine, zic eu. Mulțumesc că le-ai făcut.
Iau o tartă cu lămâie. Are același gust ca alea din lumea mea. E mult prea mult pentru o prăjitură să poarte pe umerii ei căderea barierei senzoriale dintre realități. Mă întind după sticla de vin. Și beau.
Beau pentru că normal că-mi plac avocado perfecți și să mă trezesc în visele mele și ghiozdanele cu propulsie să fie un cadou perfect rezonabil pentru ziua de naștere a unui adolescent și aer curat și pace globală, dar nu sunt deloc dezinteresat – sunt mai fericit aici cu mama și tata și Greta și Penny decât am fost vreodată acolo, în locul ăla care deja devine imaterial și subțire în mintea mea.
Doar că acolo e Deisha. Și Xiao și Asher. Și Hester și Megan și Tabitha. Și crononauții și dublurile din laboratorul tatălui meu și colegii mei de serviciu și de clasă și Robin Swelter și părinții ei și fratele ei care m-a lovit și copiii care m-au ajutat când am fugit de-acasă și fetele care s-au pus cu mine când m-am întors la școală și miliardele de străini nenăscuți pe care nu i-am întâlnit niciodată și dacă
o să mă iert vreodată pentru că le-am luat viețile o să fie exact momentul în care ei sunt pierduți pentru totdeauna.
85.
Tata începe mereu explicând de ce majoritatea modelelor de călătorie în timp descrise în cultura populară nu funcționează – pentru că Pământul se mișcă.
Deja am făcut un rezumat în capitolul 4, dar dacă ai sărit peste partea aia, OK, Pământul se învârte în jurul axei – noi numim asta o zi – în timp ce în același timp se învârte și în jurul Soarelui – noi numim asta un an –, care la rândul lui se mișcă
