Reușesc să țin măcar asta pentru mine, stabilind dintr-odată că idioțenia mea are și ea limitele ei.
VP - 113
— Adevărul e, zice ea, că habar n-ai despre ce dracu’ vorbești. Toate căcaturile astea cu realități alternative și contradicții în călătoriile în timp și transferuri de conștiință. Tu nu știi despre ce vorbești. Vorbești cu autoritate pentru că te calmează să știi că poți controla necunoscutul. Așa că las-o mai moale, omule, și bucură-te de ce știi. Știi că în realitatea asta te săruți cu mine.
Și o fac. Dar adevărul e că știu că am dreptate – pentru că încep să uit.
Când am ieșit din spital și am găsit agenda lui John, am scris o groază de lucruri despre care știam sigur că se întâmplaseră, încercând să fac ordine în harababura din creierul meu suprasolicitat. A trecut abia o săptămână, dar când mă uit acum prin notițele alea, de-abia dacă-mi mai pot aminti o mare parte dintre ele.
Amintirile au devenit subțiri, uzate, s-au culcat învelite într-o cută cognitivă pe care n-o pot accesa. Poate că creierul se vindecă, se reface peste jumătatea de așchie care s-a rupt când ai scos restul cu penseta, lăsându-te cu un corp străin să putrezească în tine.
Când am scris notițele alea grăbite, mi s-a părut pretențios să le descriu în detaliu. Plus că mi-era rușine de felul de căcat, neregulat, în care scriam. Am scris doar ce s-a-ntâmplat, pentru că m-am gândit că asta conta și, bineînțeles, narcisismul meu tot devia povestea înspre anxietățile și îndoielile și vinovăția și regretul meu.
Nu am știut că voi începe să uit amintirile alea. Mi-aș dori să fi avut încrederea necesară de a-mi petrece zilele scriind și scriind și scriind tot ce îmi aduceam aminte despre lumea mea, indiferent cât de irelevant sau banal sau evident părea. Pentru că acum paginile alea de descrieri dispersate, prostești, sunt aproape tot ce mi-a mai rămas. Ar putea la fel de bine să fie ficțiune. Eu aș putea la fel de bine să fiu ficțiune. O viață, o lume, un univers întreg redus la douășapte de pagini de scris mâzgălit de mână.
Pe zi ce trece, mă simt din ce în ce mai puțin ca Tom. Simt că se-ntâmplă. Mă
transform în el. Mă transform în John.
78.
Ne petrecem noaptea și ziua de după împreună. Ne plimbăm prin cartierul ei, bem o cafea și luăm micul dejun într-un local care îi place ei. Se decide să închidă
librăria în ziua aia, așa că ne plimbăm în continuare, mergând spre vest, către centru. Penny vrea să-mi arate orașul ei, locul în care am trăit cea mai mare parte din viață, dar pe care abia îl mai recunosc.
VP - 114
Vorbesc despre cum clădirile sunt toate la fel. Pielea și părul variază, dar scheletele și mușchii și nervii și organele sunt, în fond, identice. Bune când faci oameni, plictisitoare când faci orașe. Ca și cu oamenii, trebuie să ai în vedere inevitabilitatea gravitației și uzurii. Spre deosebire de oameni, materialele tale nu sunt limitate la os și la carne. În lumea din care vin, nu exista o mare nostalgie arhitecturală. Trecutul era considerat a fi un fel de aluniță de neprivit, cam rușinoasă, în mare parte benignă, dar ca un fel de avertizare asupra a cât de rele pot deveni lucrurile dacă nu ești atent la ele. Erau câteva repere, sigur, Taj Mahalurile și Turnurile Eiffel și Monumentele Washington ale istoriei vederilor, dar în rest lucrul cel mai demn era să le ștergi de pe fața Pământului.
Și vorbesc despre cum clădirile sunt toate atât de diferite. Lumea mea și-a însușit de mult macroarhitectura – proiectarea unei clăiri ca o parte integrată a unui întreg municipal, înglobând în ea precedentul cultural, gustul local, trendurile globale, contextul mediului înconjurător și specificațiile geografice. Din când în când apăreau macroproiectări dubioase, de genul Beijingului, care arată
ca un dragon de deasupra, sau al San Antonio-ului, care arată ca o versiune gigantică a The Alamo, sau al Brasíliei, a cărei străzi reproduc harta Braziliei. Dar în general macroarhitectura cruță orașele de incoerența artistică a lumii ăsteia.
Penny nu e de acord. Plimbându-se pe străzi cu clădiri care nu se potrivesc, ea nu vede o dezordine vizuală – e doar istorie vie, sunt juxtapuneri care narează
orașul. Fiecare detaliu original, fiecare renovare a cărei dată e încrustată pe clădire, fiecare cărămidă și țiglă și fereastră și ușă și scară are ceva de zis despre orașul pe care îl compun împreună. Și fiecare oraș are sute de străzi ca asta, mii, pagini ale poveștii lui care nu se termină niciodată.
Mă gândesc la cealaltă Penelope și la probabilitatea de a fi petrecut vreodată
o zi ca asta. Petrecusem împreună doar o noapte și după aia… paralela mă
lovește, tare și direct: asta e dimineața de după noaptea de dinainte. Stând aici, pe trotuar, cu Penny, e aproape exact aceeași oră la care Penelope a ieșit din sfera de defuziune și s-a descompus în fața mea. Dar ea e aici, versiunea asta a ei, cu trecutul șters de tot, sorbind dintr-o cafea în timp ce traficul vuiește în jurul nostru. Lumea asta e atât de zgomotoasă, într-un mod strident, țipător, ascuțit, iar în momente ca ăsta e greu să gândești limpede.
— Ești OK? zice Penny.
— Mda, zic eu. Mă gândeam la ăă, cealaltă lume.
— Cealaltă lume, zice ea, sau cealaltă eu?
— Nu mai există cealaltă tu.
— Ba există. În memoria ta. Am ieșit cu destui tipi care încă aveau probleme legate de fostele lor ca să-nțeleg. Femeile sunt îngeri perfecți sau curve VP - 115
cicălitoare în amintirile bărbaților care le-au iubit. Și presupun că nu te-a cicălit niciodată. Probabil și arăta mai bine ca mine. E în regulă, promit că n-o să fiu geloasă pe mine. Adică na, poate un pic…
Vine aproape de mine, zâmbind, jucăușă. Dar eu mă simt înmuiat și neliniștit.
— Nu cred că-s pregătit să glumesc despre asta încă, zic eu. Chiar dacă par OK.
— Îmi pare rău, zice Penny. Sincer, încă mă aștept să renunți la jocul ăsta și să
recunoști că chestia asta cu călătoria în timp e o piesă pe care-o joci ca să te combini cu fete și, după ce o să te plictisești de mine, o să te-ntorci la dimensiunea ta pentru totdeauna, ceea ce de fapt înseamnă c-o să dispari total și n-o să te mai văd niciodată.
— Nu pot să mă-ntorc nici dacă vreau. Nu știu cum să inventez o mașină a timpului.
— Dar dacă ai ști, asta ar însemna că eu nu m-aș fi născut niciodată, nu? Eu și toți ceilalți.
Mă gândesc la ce mi-a spus Penelope, la cum împărțea ea sarcinile în secunde.
Funcționează cu orice? M-ar ajuta să uit de toți oamenii pe care i-am șters de pe fața Pământului? Ar putea ritmul regulat al ticăitului să curețe de tot o lume întreagă?
— Oricum, să știi că mi-am dat seama că n-ai zis care din noi arată mai bine.
— Tu, zic eu.
— Bun răspuns, zice ea. Sărută-mă un pic și poate o să te și cred.
Ne sărutăm, ne plimbăm și stăm de vorbă. Mâncăm de prânz, mergem înapoi la ea acasă și adormim până după-masă.
