— Un pic cam convenabil…, zice Greta.

— Termină cu convenabilul tău, spun eu. Cum poate fi ceva din chestia asta convenabil?

VP - 137

— Nu eu sunt cea care își sprijină toată viziunea dementă asupra lumii pe un singur tip dubios de inexistent, zice Greta. Toți ceilalți de care ai vorbit, normal, e ciudat că știi numele tuturor oamenilor ăstora bătrâni de știință luați la-ntâmplare, dar i-am găsit online, așa că și tu ai fi putut să-i găsești. Dar tipul ăsta, Goettreider. Aparent cel mai deștept om din lume. Geniul care a schimbat tot. Și cu toate astea nici urmă de el. Nimic.

— Trebuie să fie ceva, spun. Putem să mergem în locul în care s-a născut. În Danemarca. Să-i găsim certificatul de naștere. A trăit în San Francisco. Trebuie să

fie ceva acte pe undeva. Trebuie să fi avut un pașaport, un carnet de conducere.

Accidentul s-a-ntâmplat. Chiar dacă a fost băgat sub preș, trebuie să fie ceva, undeva. Experimentul a fost finanțat cu un grant guvernamental. Guvernul Statelor Unite trebuie să aibă, nu știu, un bon.

— Sunt destul de în temă cu chestiile astea, zice tata. Am auzit de Ursula Francoeur. Și de alți câțiva dintre ei și, dintre cei șaisprezece, le recunosc numele.

Dar nu de Lionel Goettreider. De el n-am auzit niciodată.

— De ce nu ne concentrăm întâi pe tine? zice mama. După aia, dacă încă mai vrei, putem să-l căutăm pe Goettreider ăsta.

— Dacă Lionel Goettreider avea patrușdoi de ani în 1965, zice Penny, atunci acum are nouășdoi de ani. E o oarecare șansă să fie în viață. Dar, dacă e, cine știe cât o să mai fie.

— Bine, zice Greta, vrei să te duci să cauți pe cineva care nu există, dă-i drumul.

Dar vorbind în numele oamenilor care există, cred că-ți pierzi timpul.

— De unde ai începe, oricum? mă întreabă tata.

— Nu-i evident? zice Penny.

Penny întoarce cartea de pe masă ca toată lumea să vadă poza familiei Francoeur. Arată către Jerome Francoeur. Zâmbește, are o mână în jurul umerilor Ursulei, protector, poate un pic prea protector. Cealaltă mână a lui îi atârnă într-o parte. Mâneca e tăiată drept chiar sub locul unde ar trebui să-i fie cotul. Restul brațului nu-i acolo. Amputat.

— Jerome Francoeur încă e în viață, zice Penny. Sau cel puțin era când a murit Ursula, acum doi ani. Orice s-ar fi întâmplat în 1965, dacă e un om în toată lumea care ar trebui să-și aducă aminte de Lionel Goettreider, e Jerome Francoeur.

Aparent, mă duc la San Francisco.

VP - 138

90.

Tata nu se uită la nimeni, pur și simplu strânge absent firimituri de pe fața de masă și le adună într-o grămăjoară, în fața lui.

— Trebuie să avem grijă, spune el. Fiecare familie are propria ei… dinamică.

Modul ei unic de a rezolva conflictele și crizele. Un fel de adaptare evolutivă la mediul ei domestic particular. Când ajungi în punctul în care suntem noi, patru adulți, obișnuiți fiecare cu ciudățeniile celorlalți, dinamica aia e destul de stabilă.

Altfel nu ajungi unde am ajuns noi. Divorțezi. Te desparți. Te distanțezi.

Aranjează grămăjoara cu degetele, formând un triunghi echilateral.

— Dar sunt evenimente în viața unei familii, zice, așa cum sunt evenimente și în viața unei specii. Evenimente de nivelul unei extincții. Cataclisme. Momente în care n-ai de unde să știi dacă dinamica aia care te-a adus până la un anumit punct poate să reziste la mai mult decât un conflict sau o criză. Că poate să

supraviețuiască unui cataclism.

Își folosește marginea palmei pentru a transforma triunghiul de firimituri într-un pătrat.

— Dinamica familiei noastre funcționează pentru noi, spune el. Are glume și ironii și comentarii sarcastice. Lasă, uneori, sentimentele să iasă la suprafață. Dar de obicei are straturi de glume și ironii și comentarii sarcastice într-un fel de tiramisu emoțional. Dar situația asta trebuie tratată serios. Pentru că implică

lucruri peste care nici cele mai apropiate familii nu pot trece. Și noi nu suntem cea mai apropiată familie. În mare parte pentru că, John, tot timpul ne-ai ținut la distanță. Nu e o critică. E o observație.

Tata își continuă geometria de firimituri, transformând grămăjoara dintr-un pătrat într-un cerc. Apoi îi netezește marginile cu degetul din mijloc.

— Nu cred în adevăr, zice el. Sunt om de știință. Cred în întrebări și în cel mai bun răspuns pe care îl avem acum. La asta se reduce știința. Un compendiu al celor mai bune răspunsuri pe care le avem momentan. Poate fi revizuită oricând.

Certitudinea de ieri e întrebarea de azi, la care răspunsul de mâine este încă greu de intuit. Ce vreau să zic e că eu cred ce zici. Atâta timp cât tu crezi ce zici. Pur și simplu nu vreau să faci ceva… nesăbuit. Pentru a ne demonstra ceva care pare esențial pentru tine. Te rog să nu ne ții pe dinafară.

Mătură grămăjoara circulară de firimituri în palmă. Se uită la mine, dă din cap și duce firimiturile în bucătărie, ca să le arunce în coșul de gunoi de sub chiuvetă.

VP - 139

91.

Greta stă pe canapea cu ochii închiși. Pare adormită dar nu și-a spus ultimul cuvânt.

— Pur și simplu cred că tot conceptul e un pic necinstit, zice Greta. Nu știu, cred că mă așteptam la mai mult de la tine.

— La mai mult de la mine… cum? întreb eu.

— Nu e că nu înțeleg, îmi răspunde ea. Înțeleg. Noi suntem distopia. Ne imaginăm toate tehnoviitorurile astea postapocaliptice, stratificate pe clase, de nouă ordine mondială. Dar de fapt lumea reală, lumea în care trăim, asta e distopia. Nu-i o idee tocmai de aruncat la gunoi. E ironică într-un fel. Doar că, la urma urmei, așa-numita utopie din care ai venit este în esență alt miros al aceluiași căcat. Ideea asta că noi controlăm lumea. Când, de fapt, toate încercările noastre de a controla lumea și de a o determina să facă ce vrem noi au fost, na, niște eșecuri cumplite. Lumea n-a devenit văgăuna asta pentru că noi n-avem destul control asupra ei. A ajuns așa tocmai pentru că am încercat s-o controlăm.

— Greta, zic eu, ce treabă are asta cu discuția noastră?

— E minciuna pe care ne-o spunem zilnic, spune ea. Că dacă reușim cumva să

îi dăm înainte, dacă reușim să facem tehnologia destul de bună, o să rezolvăm toate problemele lumii, o să fim în stare să curățăm toată mizeria asta pe care-am făcut-o și totul o să fie perfect. Că n-o să mai fie poluare și război și inegalitate și bla bla bla. Și e un mare căcat. Lumea nu ne-a fost dată s-o controlăm. Ne-am amăgit pe noi înșine că putem s-o controlăm. Dar nu putem! De fapt, toate încercările noastre de a o controla au adus viața de pe planetă mai aproape de dispariție. Și pur și simplu mă scot din minți alegoriile astea SF de căcat în care, vezi Doamne, dacă nu ne abatem de la marele plan, o să îndreptăm totul. Când, de fapt, unica noastră șansă de a ne salva singura casă din univers e să renunțăm la plan. Să acceptăm că planul e fundamental greșit. Că noi, ca specie, nu avem ce ne trebuie pentru a controla lumea și a crede orice altceva înseamnă a face totul în permanență mai rău. Așa că, îmi pare rău, nu-s critic literar sau ceva, dar cred că ar trebui să vii cu o idee mai bună de roman.

— Deci, zic eu, crezi că sunt dereglat psihic și că am avut o idee proastă de carte?

— Mda, spune ea.

— Zici că mă cunoști, Greta, mai bine ca oricine. Așa că spune-mi tu, sunt eu fratele pe care îl știi de când erai mică? Sau e ceva schimbat la mine?

VP - 140

— Ceva e schimbat, îmi răspunde. Și, sincer, unul din lucrurile care mă

deranjează la toată chestia asta e că chiar îmi plac niște chestii la tine cel de acum.

OK? Recunosc. Ești, nu știu, ești aici într-un fel în care de obicei nu ești. Ești atent.