— O să-i sun mâine la prima oră, spune mama.

— Și eu cunosc niște oameni, zice tata. Poate de la Științe cognitive?

— Și dacă e adevărat? zice Penny.

Urmează o altă pauză, dar asta e mai tăioasă.

— Știam eu, zice Greta. Știam că n-ai cum să fii așa perfectă. Tu-l încurajezi.

— Penny, spune mama, pari a fi o femeie minunată. Hai să nu stricăm impresia asta.

— Nu vreau să zic că îl cunosc pe John la fel de bine ca dumneavoastră, zice Penny rece. L-am întâlnit acum două săptămâni, când a intrat în librăria mea și mi-a spus ceea ce e fără niciun dubiu cea mai ciudată poveste pe care-am auzit-o vreodată. Nu pot să explic rațional vreunul dintre lucrurile pe care mi le-a zis.

Dar știți ce altceva nu pot să explic rațional? Cum mă face să mă simt. Sunt o persoană normală. Am trăit o viață normală. Mi s-au întâmplat lucruri bune și lucruri rele, dar foarte puține lucruri nebunești. Nu am vrut să intre în viața mea.

Nu am vrut să mă îndrăgostesc de el. Dar am făcut-o. Și nici măcar nu i-am spus asta încă. Ceea ce face faptul că tocmai am zis-o în fața tuturor mult mai jenant.

VP - 129

Căcat. Am mai fost îndrăgostită până acum. Aproape m-am căsătorit o dată. Dar niciodată nu m-am simțit așa. De parcă n-aș înțelege ce se-ntâmplă.

— E ușor să-nțelegi ce se-ntâmplă, zice Greta. Tot ce trebuie să faci e să

deschizi ochii.

— Crezi că nu știu cât de patetic sună? spune Penny. Crezi că-mi place să mă

simt așa patetic?

— Nu știu ce să zic, zice Greta. Nu te cunosc.

— Ei bine, mă sperie, mărturisește Penny. Mai ales când există toate șansele din lume să fie complet psihotic.

— Nu e psihotic, zice mama.

— Mamă, crede că-i din viitor, zice Greta.

— Nu din viitor, zice Penny. Dintr-o cronologie alternativă.

— Care-i diferența? zice Greta.

— Ar fi trebuit să-mi citești cartea, zice tata.

— Tată, nimeni nu ți-a citit cartea, îi răspunde Greta.

— Nu vreau să fie adevărat, zice Penny. E ciudat și complicat și mă scoate din minți. Dar iau toată chestia în serios ca să înțeleg de unde vine. Pentru că, scuze, știu că sună dement, dar dacă e adevărat?

— Ai dreptate, zice Greta, sună complet dement.

— Domnule Barren, spune Penny, dumneavoastră sunteți cel care s-a preocupat cel mai mult de călătoria în timp…

— Exact, zice mama. Ce coincidență că fantezia asta elaborată pur și simplu se întâmplă să fie despre călătoria în timp, un subiect pe care fără niciun dubiu l-a aprofundat ascultându-l pe taică-său bombănind despre el când era mic.

— Tu mi-ai zis să scriu cartea, zice tata.

— M-am gândit c-ar trebui să scapi de toate ideile alea odată, îi răspunde mama.

— Știai că urma să mă umilească, zice tata. Să-mi tragă cariera în spate. Așa ai putut să ai tu succes și eu să fiu soțul de care ți-e rușine.

— Nu știam că o să fie o carte proastă despre călătoria în timp, Victor, zice mama. Credeam că o să fie o carte bună despre călătoria în timp.

— OK, spun eu, ce-ați zice să tăceți toți din gură?

Toată lumea se uită la mine de parcă există o posibilitate să turbez, să o iau razna și să-i omor cu furculița de la desert. În afară de Penny, ea pare doar îngrijorată.

— Poate mi-am pierdut mințile, le spun. Uneori mă simt de parcă aș fi făcut-o. Dar în majoritatea timpului mă simt de parcă lumea și-a pierdut mințile și eu sunt cel care rămâne cu picioarele pe pământ. Și realizez că asta nu mă face să

VP - 130

par mai puțin nebun. Deci, ce ziceți de asta? Mamă, poți să-ți suni prietenii experți dimineață. Greta, tu poți să faci comentarii sarcastice ca să întreții atmosfera. Și, tată, tu poți să mă testezi.

— Cum să te testez? mă întreabă tata.

— Întreabă-mă orice, zic. Despre călătoria în timp și dimensiunile alternative, orice ți se pare relevant sau, nu știu, chiar și irelevant. Nu pretind să înțeleg toate lucrurile prin care-am trecut, dar o să fac tot ce pot să-ți răspund.

— Eu ce pot să fac? zice Penny.

— Tu poți să te căsătorești cu mine, îi răspund eu.

— Poftim? zice ea.

— Simplul fapt că nu crezi că-s nebun, zic, e numai balconul palatului în care se găsesc toate motivele pentru care ești cea mai grozavă persoană pe care-am întâlnit-o vreodată.

— ’Ai să-mi bag pula, zice Greta.

— Ei bine, exact așa mi-am imaginat că o să se-ntâmple asta, spune mama.

— Asta a fost cea mai interesantă cină în familie de care pot să-mi aduc aminte, zice tata.

— Penny, cred c-ar trebui să zici da, spun eu.

— Nu, zice ea.

— Serios? zic eu.

— OK, poate, zice Penny. Nu știu. Nu pot să-ți răspund la întrebarea asta chiar acum. Bine, probabil. Presupunând că o scoatem cumva la capăt într-un mod care nu te implică pe tine închis într-un spital de boli mintale de maximă securitate, ceea ce e o presupunere destul de optimistă având în vedere circumstanțele actuale, e posibil să mă decid să-mi petrec restul vieții cu tine. Dar nu-i un da.

Sigur probabil nu-i un da.