trecutul. Ce se-ntâmplă dacă nu sunt conceput niciodată? Ce se-ntâmplă dacă mă

nasc, dar nu sunt aceeași persoană la nivelul genetic cel mai de bază? Nu ar trebui să exist în realitatea alterată ca să mă fi putut întoarce în timp pentru a cauza schimbarea?

VP - 126

Penny pare nesigură, nu știe dacă să fie agitată sau încântată că deschid de față cu tata subiectul spinos care plutește peste viața mea și acum și peste a ei.

— Ei bine, da, zice tata, cam asta sugerează fuziunea temporală. Nu există mai multe realități simultane deci schimbările cauzale în trecut curg succesiv prin cronologie pentru a rezolva paradoxurile. Dar mecanismele care ar putea să facă

posibil un asemenea lucru sunt neclare. Există o energie a cronosului care se acumulează și e eliberată în cazul unui paradox, ca o reacție nucleară? Și dacă da, de ce ar fi ea folosită pentru a rezolva paradoxurile temporale aici, pe Pământ, când noi existăm într-un metasistem cosmic mult mai mare decât viața inconsecventă a unei anumite persoane? Felul ăsta de discuție escaladează

repede într-una despre o inteligență vastă care ghidează toate evenimentele și conflictele care se devoalează, ceea ce devine puțin cam teologic pentru gustul meu.

— Nu vorbesc despre Dumnezeu, zic. Vorbesc despre ce se întâmplă cu adevărat.

— Nu știam că ești interesat de lucrurile astea, zice el. Și când mi-ai citit cartea?

— A fost o seară așa de frumoasă, zice Penny, agitată. Mulțumesc foarte mult că m-ați invitat.

— Vin imediat, zice mama din bucătărie, stai numai puțin…

— Nu avem cum să știm, zice tata.

— Nu, zic eu, uite, asta se întâmplă. Când un călător în timp schimbă trecutul de dinainte de a se naște, devine o ancoră temporală. Cronologia subsecventă

creează condițiile necesare pentru a se asigura de nașterea lui.

— Și nu e exact un ciclu cauzal? zice el.

— Nu, pentru că atunci când se întoarce în prezent, zic eu, totul poate fi radical diferit. Tu ai putea fi un geniu căzut în dizgrație, mama ar putea fi moartă, Greta ar putea să nu se fi născut niciodată, eu aș putea să fiu un dezastru rușinos…

— John…, zice Penny

— Numele meu ar putea să fie diferit, zic. Aș putea să fiu Tom în loc de John, dar încă aș mai fi exact aceeași persoană, genetic vorbind. Dacă aș călători în timp și apoi m-aș întoarce într-un prezent schimbat, simplul fapt al existenței mele înotând prin cursul timpului ar necesita ca evenimentele să se alinieze într-o variantă în care e sigur că sunt viu, pentru a-mi primi conștiința înapoi în prezent.

Sunt ancora temporală, iar efectul de curgere în valuri prin timp e o piedică

temporală.

Umplu un pahar cu burbon rășinos. Apoi, ca să fac o demonstrație, îl vărs într-un alt pahar. Tata se dă înapoi, interesat, dar sceptic.

VP - 127

— Așa, și, zice el, lichidul ar trebui să fie mintea ta, iar paharele cronologii diferite? Sună mult prea new age pentru mine. O conștiință pendulând între cronologii. Ar avea versiunea ta din prezentul schimbat amintirile realității originale?

— Da, zic eu, dar le-ar percepe ca pe niște vise. Sau în copilărie ca pe o imaginație bogată. Ar avea o senzație vagă de neliniște că nu e de aici, că nu ăsta e felul în care ar trebui să stea lucrurile. Ceilalți ar cataloga-o ca pe felul lui de a fi. Poate că cei câțiva oameni de care se simte apropiat s-ar îngrijora în secret că

suferă de vreo tulburare socială sau o formă neidentificată de autism. Dar altfel ar părea funcțional, chiar capabil în anumite feluri, așa că și-ar suprima grijile respective și ar face tot ce pot să rămână conectați emoțional de el. Și ar merge așa până când cele două cronologii se sincronizează în momentul când versiunea lui originală, versiunea lui reală, se întoarce din trecut. În momentul ăla, cealaltă

conștiință i-ar copleși mintea și ar prelua controlul. Ar fi inundat de amintiri ale unei alte vieți, într-o lume foarte diferită. Creierul lui s-ar simți într-un război constant, cele două versiuni gemene ale lui luptându-se pentru supremație, fiecare privind-o pe cealaltă ca fiind o amenințare existențială. Ceea ce și e.

Toată lumea a amuțit. Mama stă în pragul ușii de la bucătărie și își roade o unghie. Tata e împietrit. Penny se holbează la modelul complicat al feței de masă.

Greta se ridică în capul oaselor. Eu îmi termin burbonul și paharul gol se lovește de masă un pic prea tare.

— Frate, zice Greta, o iei în pula mea razna de tot? Poți să ne spui. Te iubim și suntem aici ca să te ajutăm.

— Vorbesc și eu, cum să zic, ipotetic, zic eu.

— E, căcat, zice Greta. Ideile astea sunt din romanul tău. Sau chestia aia căreia îi zici tu roman. John, tu chiar crezi că treci prin chestiile astea?

Mă uit la Greta și mă uit la mama și mă uit la tata și mă uit la Penny.

— Nu mă cheamă John, zic eu.

86.

Urmează o pauză lungă, apăsătoare. Mă simt un pic amețit de la vin și de la burbon și inadecvarea completă a ieșirii mele începe să îmi apese pe piept ca o ladă frigorifică plină de părți ale corpului, mai ales acum după ceea ce fusese mai mult sau mai puțin cel mai tare fel de a prezenta o nouă prietenă părinților tăi din toată istoria prietenelor și părinților.

— Pari un schizofrenic paranoic, zice soră-mea. Realizezi asta, da?

VP - 128

— Teoretic vorbind, zice tata, ce spune el e posibil. Adică existența a două

conștiințe simultane în același corp.

— Victor, nu ajută pe nimeni dacă te prefaci că-i o discuție amuzantă, spune mama.

— Îmi pare rău, zice tata.

— John, mi se adresează mama, și te asigur că numele tău e John, pentru că

așa ți l-am pus noi când ai ieșit din uterul meu, ai avut un soi de traumă

neurologică pe care doctorii au fost fie mult prea incompetenți, fie mult prea ocupați pentru a o identifica. Ar fi trebuit să vorbesc cu Rogier Ames imediat ce s-a întâmplat toată povestea asta. E șeful Departamentului de neurologie al universității și mi-e dator pentru că l-am ajutat cu niște achiziții mai speciale ale bibliotecii, de care avea nevoie. Și cu Yvette Magwood, ea e decanul de la Medicină. O să te ajutăm să treci peste asta, promit.

Îmi apăs tâmplele cu buricele încordate ale degetelor. De ce le-am zis? Scaunul meu pare să plutească într-un ocean de rușine și regret și mă apuc cu mâinile de masă pentru echilibru.

— Oameni buni, e în regulă, zic eu. Am băut prea mult. Am făcut o glumă

proastă. De asta n-ar trebui oamenii să bea cu părinții lor. Îmi pare rău dacă v-am alarmat. Totul e OK.

— Crezi că nu știu când minți? zice Greta. Tu ești idiotul care m-a-nvățat să

mint când aveam cinci ani și i-am spart lampa de birou lui tata.

— Tu ai spart lampa? zice tata.