Doar că nu e viața mea. E viața lui, viața lui John. Cu cât mai mult timp petrec aici, cu atât sunt mai puțin eu și mai mult el și înțeleg că e greu să empatizezi cu felul în care te simți când îți lași conștiința să se includă singură în imaginea ei deformată din oglindă, și trebuie să-ți spun că e al dracului de înfricoșător. E ca și când ai muri ars de viu în flăcările propriei tale minți. E ca și când ai fi mâncat de viu de amintirile tale extraterestre, care au prins rădăcini în tine, devorând tot ceea ce te face cine ești și eclozând pe altcineva direct în creierul tău. Gândește-te la masa de informație stocată în circumvoluțiunile umede, dense ale minții VP - 119

tale, fiecare amintire și opinie și impuls, la nenumăratele urme ondulate ale identității, atât cele mari, cât și cele neînsemnate. Acum dublează-le în aceeași cutie umedă și amestecă-le una cu alta și fă-le să se lupte între ele. Mintea lui John e ca o boală de care mintea mea încearcă să se vindece cu anticorpii a ceea ce eu știu că e adevărat, amintirile mele, opiniile mele, impulsurile mele, umilințele și bucuriile mele mari sau neînsemnate. Doar că adevărul e că – eu sunt cancerul. Eu sunt virusul care încearcă să-l colonizeze pe John, nu invers. El trece printr-o bătălie disperată de a recâștiga controlul propriilor lui gânduri și eu sunt intrusul care a scăpat cumva din visele lui și i-a denaturat conștiința.

Poate că așa te simți când înnebunești. Fiecare clipă fericită e compromisă de degetele reci din jurul gleznelor mele, care încearcă să mă tragă într-o gură

deschisă de pierzanie și frică și rușine. Ar fi mai ușor să renunț și să fiu John. Și eu de fiecare dată am ales cea mai ușoară variantă.

Mă simt ca și când aș fi recompensat pentru c-am distrus lumea. Singurul motiv pentru care încă mă mai simt eu, Tom, e o durere care pulsează undeva în stomac – ar trebui să plătești pentru ce-ai făcut. N-ai voie să fii fericit. Tot ce atingi se va face praf. Toți oamenii pe care îi iubești vor fi cuprinși de întuneric. Trebuie să răspunzi pentru toate crimele tale, chiar dacă singurul om capabil de a te judeca ești tu.

82.

Personalul de la Barren & Asociații mă așteaptă în sala de conferințe. După ce le-am ignorat mesajele încă o săptămână, în timp ce Penny și cu mine ne-am izolat unul în altul, au amenințat să convoace întâlnirea la mine în apartament dacă nu veneam azi la muncă. Mă poziționez în fața ușii de sticlă și aștept să

gliseze într-o parte, așa cum trebuie să gliseze ușile, dar nu o face, pentru că are o clanță care trebuie apăsată, chiar dacă deja există tehnologia care le permite ușilor să se deschidă automat. Ai idee câți germeni sunt pe o clanță normală?

Expunerea la patogeni micro-organici nu ar fi mai mare nici dacă ai șterge cu mâna în interiorul unui veceu public.

Cei cinșpe angajați ai mei încep să aplaude și să-și flexioneze mușchiul zigomatic pentru a-și dezvălui dinții și gingiile, ceea ce mă face să mă dau în spate un pic, până îmi dau seama că îmi zâmbesc. Pe o masă de conferințe făcută dintr-o secțiune de arțar încapsulată într-un cub de rășină epoxidică transparentă sunt câteva exemplare din numărul Toronto Star cu desenul meu pe copertă. Devin tot mai bun la extragerea de informații din memoria lui John, așa că-mi amintesc VP - 120

că tipul care nu aplaudă, cu zece ani mai bătrân ca mine, e Stewart și e managerul de operațiuni al firmei.

— Am primit atâtea telefoane după discursul tău că a trebuit să pun stagiarii să răspundă la telefoane ca să putem face față, zice Stewart.

— Asta e, ăă, bine, zic eu. Nu?

— Uite, știam toți la ce ne-am înhămat când am venit să lucrăm pentru tine, zice Stewart. Tu ești Barren. Noi suntem Asociații. Dar am stat ore-n șir la discursul ăla. Ca o echipă. Nu doar la prezentarea vizuală. La text. La referințe. La cercetare. Asta ar fi trebuit să fie prezentarea firmei în fața comunității internaționale. N-ai folosit niciun cuvânt din ce am stabilit că urma să zici. Nici măcar nu ai menționat că suntem acolo, în public. Trebuia să fie o noapte mare și pentru noi, restul. Și, ca fapt divers, conferința ne pune să plătim pentru a schimba sticla pe care ai deteriorat-o.

Am impresia că ăsta e un megamoment pentru Stewart, un abces care trebuie spart. Reacția mea imediată e să plec dracului de-aici și să nu mă mai întorc niciodată. Mai degrabă m-aș arunca prin geamul pe care am desenat și aș plonja înspre moarte decât să am de-a face cu politici de birou. Nu am condus niciodată

nimic și poți să-ți dai seama de cât de alarmat sunt având în vedere că singurul lucru la care mă gândesc e – ce ar face tata în situația asta?

— Spune-le organizatorilor conferinței că suntem pregătiți să plătim pentru geam atâta timp cât e dat jos fără a-mi strica desenul, zic eu. O să-l punem aici, la birou, să fie primul lucru pe care-l vede oricine intră. Acum: au fost cinci sute de oameni la conferință, da? Câți oameni citesc ziarul ăsta?

Unul dintre asociați caută informația pe telefon și i-o arată lui Stewart.

— Trei sute de mii în timpul săptămânii, zice el. Cinci sute de mii în weekenduri.

— Spune-le că o să îmi detaliez discursul în exclusivitate, pentru ediția lor de weekend. Pot să publice tot ce trebuia să spun, cu toate imaginile pe care trebuia să le arăt. Cinci sute de oameni într-o cameră versus cinci sute de mii de oameni într-un oraș. Chiar mai mulți online.

— Cu numele tău pe el, bineînțeles.

— Cu toate numele noastre pe el. Pot să pună Tom Barren în titlu, dar o să

insistăm ca toată lumea care a lucrat la material să fie acreditată.

— Ai zis… Tom Barren?

— Nu, zic eu. Așa am zis? Nu cred. Oricum, îmi pare rău dacă am dat-o-n bară.

— Îți… ceri scuze, zice el.

— Mda, zic eu.

VP - 121

— Nu te-am auzit niciodată cerându-ți scuze în fața nimănui. Și-a cerut scuze de la cineva vreodată?

Asociații dau toți din cap că nu, muți, pironiți.

— John, suntem îngrijorați pentru tine, zice el. Ai fost în spital. Acum dai ordine șefului de șantier și te plângi despre lipsa de viziune a clientului și în secunda doi te zvârcolești prin noroi. Eu am chemat ambulanța.

— Sunt bine, zic eu.

— Noi toți am plecat din niște joburi foarte bune de la niște firme foarte bune ca să lucrăm cu tine, pentru că noi credem că tu vezi viitorul arhitecturii într-un fel în care n-o mai face nimeni altcineva. Dar asta înseamnă că nu putem face nimic fără tine. Dacă ai probleme de sănătate, îți respectăm intimitatea. Te rugăm doar să ai încredere în noi și să ne spui ce se-ntâmplă.

— Nu știu, zic eu.

— Nu știi, zice Stewart. OK, ei bine, ăsta-i un alt lucru pe care nu te-am mai auzit niciodată zicându-l. Tu știi mereu. Ești cel mai arogant căcat de atotștiutor pe care l-am întâlnit vreodată.

Îmi simt creierul umflat, de parcă ar încerca să iasă prin una din urechile mele și să găsească o casă mai confortabilă. Îmi apăs fruntea pe suprafața rece, epoxidică a mesei. Pot să simt fire de transpirație curgând de la subraț, de-a lungul cutiei mele toracice. Mi-am petrecut viața evitând deliberat situații în care cineva caută răspunsul de la mine.

— Ai dreptate, zic. Știu. Știu cum ar trebui să arate fiecare clădire din orașul ăsta. Cum ar trebui să arate fiecare oraș de pe planeta asta. Suntem foarte departe de unde-ar trebui să fim. Dar e prea mult. Nu pot repara toată lumea.

— John, nimeni nu se așteaptă la asta, zice Stewart.

— Îmi iau concediu pe o perioadă nedeterminată, zic eu. Începând de azi.

— Despre ce vorbești? zice Stewart. Avem șase proiecte în lucru. Sute de oportunități au apărut de la discursul tău. Sala de concerte din Chicago. Am promis să predăm proiectul inițial săptămâna viitoare.

— O să vin în weekend și o să termin proiectul. Pune tot ce trebuie să semnez la mine pe birou și o s-o fac. După aia, sunteți pe cont propriu.

Pe drumul spre ieșire, uit că ușa nu se deschide automat așa că mă lovesc cu nasul de ea, destul de tare pentru a-mi sparge vasele de sânge din septul nazal anterior. Las o dâră de sânge pe sticlă și nu mă uit în urmă. Capul îmi pulsează de durere și de altceva – o spirală de furie îngropată prea adânc ca să mă

încetinească. Știu că distrug tot ce a construit John, dar nu-mi pasă, pentru că e o minciună. Nu sunt un geniu sau un vizionar sau un lider sau orice altceva se amăgesc oamenii ăștia că sunt. Nu sunt și n-am fost niciodată nimic.

VP - 122

83.

Penny icnește când intră în casa alor mei și le vede colecția elaborată, fetișizată, de cărți. Mama recunoaște imediat un spirit înfrățit, așa că în mai puțin de șaizeci de secunde dezbat meritele anumitor proceduri victoriene de legare a cărților și eu mă resemnez – n-o să zic nimic interesant în tot restul serii.

La cină lucrurile se înrăutățesc, ratatouille făcut după o rețetă de care tata zice c-a aflat la o conferință în Toulouse, și Penny care îl întreabă de cartea lui despre călătoria în timp. Greta oftează ca o adolescentă și tata roșește, încercând să-și dea seama dacă face mișto de el. Penny îi spune că e fană de-o viață a ficțiunii speculative și i-ar plăcea să afle mai multe despre perspectiva lui asupra domeniului.

Atâta îi trebuie tatii – atâta și două pahare de Sauvignon Blanc din Noua Zeelandă – ca să se arunce în obsesia lui din adolescență și în rușinea lui secretă, prostuță, dar entuziasmată, aplecat puțin pentru a șopti termenii mai importanți, de parcă dacă i-ar fi zis cu voce tare ar fi venit Poliția Științei, ar fi spart ușa și l-ar fi arestat pentru crime împotriva fizicii serioase. În cealaltă lume, tata vorbea cu pompă arogantă și plictiseală superioară, uitându-se la tine cu ochii un pic mijiți, de parcă ar fi știut că tot ce zicea era fascinant și important, dar efortul psihic necesar pentru a simplifica informația îndeajuns încât să poată fi înțeleasă de oricine altcineva în afară de el nu merita osteneala. Aici, tata a fost încântat și numai să fie întrebat de asta, de vreme ce colegii lui încă îl mai tachinau cu cartea lui la ani de zile după ce fusese publicată, generând zero capital pozitiv și dezinteres total din partea publicului larg.

Cartea lui tata era o analiză degajată a motivelor pentru care călătoriile în timp, așa cum sunt ele prezentate în divertismentul mainstream, nu au sens din punct de vedere științific, tehnic sau logistic. Dar, prinsă la mijloc între jocurile vii de cuvinte și referințele la cultura populară, era o explorare sinceră a felului în care ar putea să aibă succes, ceea ce, bineînțeles, era lucrul la care tata a continuat să se gândească, chiar dacă știa că faptul de a-și expune teoriile în prezența unor oameni distinși sau, mai rău, de a le trimite spre publicare putea să-i aducă numai dificultăți profesionale și cenzură academică.

Dar la masă, în timp ce eu curăț rămășițele de ratatouille cu o bucată de pâine cu coajă crocantă și mama verifică plăcinta cu mere pusă la copt și soră-mea deschide o altă sticlă de Sauvignon Blanc și Penny îl ascultă pe tata cu un interes nedisimulat în timp ce mă mai atinge din când în când cu piciorul pe sub masă, poate să vorbească deschis, fără frica de a fi ridiculizat și altfel decât prin oftaturile exasperate pe care Greta nu se deranjează să le ascundă deloc, în timp VP - 123