Credea pur și simplu că e un geniu.
Cu patru luni în urmă, ceva s-a schimbat – John a avut un vis oribil că mama lui murise într-un accident, lovită de o mașină zburătoare. S-a trezit panicat, a sunat-o, dezorientat, supărat. Bineînțeles că încă era în viață. Dar amintirea aia atât de vie a rămas înăuntrul lui, dureroasă, de neatins.
A început să-și scrie visele în agendă. O ținea lângă pat, pentru ca în momentul în care se trezea să poată scrie orice-ar fi visat, înainte de a dispărea din câmpul conștiinței. Sunt pagini peste pagini de mâzgălituri semilucide, detalii, observații, intuiții, lucruri pe care le-am zis și lucruri care mi-au fost zise, gânduri pe care le-am avut și nu le-am verbalizat niciodată. Totul e adevărat.
John s-a decis că inconștientul lui îi spunea o-poveste pe care trebuia s-o scrie.
Ăsta era „romanul” lui – viața mea în lunile de când murise mama.
N-a început chiar să-l scrie. Dar a făcut un rezumat al „poveștii” pe laptop. De fapt, lucra la el în timpul unei pauze de cafea de la șantierul de construcții, cu câteva momente înainte de a intra într-o criză de înjurături și convulsii frenetice.
Ai citit deja ce a scris el – le-am inclus, sunt capitolele 43 și 55.
Deci, na!
VP - 98
66.
Am crescut singur la părinți, așa că e foarte ciudat să am dintr-odată o soră
adultă care pare să mă cunoască – sau pe cel care crede că sunt – mai bine decât oricine. Toate tâmpeniile mele par să o scoată din minți, dar în același timp pare total relaxată în raport cu ele. Niciodată n-am stat pe lângă o femeie cu vârstă
apropiată de a mea fără să îmi fac griji că aș putea spune ceva care să mă facă
neatrăgător. Chiar și femeile de care nu eram interesat trebuia să mă găsească
atrăgător.
Dar cu Greta nu, nimic. Știu că pare evident, dar nu am niciun sistem de referință pentru dinamica dintre doi frați. Am fost singur la părinți. Niciodată n-am simțit o afecțiune necondiționată pentru cineva care nu m-a conceput biologic.
Răscolind potopul de amintiri ale lui John, din viața pe care n-am trăit-o, ea e acolo, Greta, sora mea, e acolo în toate momentele care m-au făcut cine sunt, cine e el, și nu pot să nu mă-ntreb dacă nu cumva toată viața am fost cam sexist.
Adică, recitind câteva dintre capitolele anterioare, felul în care am scris despre cum am văzut-o prima dată goală pe Penelope și cum m-am culcat cu fostele mele după ce a murit mama – mi-ar fi rușine dacă ar citi Greta chestiile alea. Nu încerc să repar gafe mai vechi legate de felul în care vorbesc despre femeile din viața mea… pur și simplu îmi e greu să realizez care îmi sunt propriile lacune, înțelegi?
O parte a problemei e că lumea asta e, practic, un puț de decantare plin de misoginism, drepturi ale bărbaților și constructe de gen complet demente, acceptate ca fiind normale de o majoritate scandalos de mare a oamenilor. În locul din care vin eu, egalitatea de gen e ceva firesc. Nu vorbesc de căcaturi fundamental absurde ca salarii egale pentru femei și bărbați. Ci despre faptul că
nu e practic nicio diferență în felul în care bărbații și femeie sunt percepuți în termeni politici, economici sau culturali. Organele tale genitale îți influențează
statutul la fel de mult ca și culoarea ochilor.
Bineînțeles, asta înseamnă și că unele lucruri care sunt considerate normale în locul din care vin eu ar părea superciudate aici. OK, de exemplu, când te desparți de cineva în lumea mea, e de apreciat dacă îi oferi persoanei de care te-ai despărțit o șuviță de păr pentru a intra, dacă dorește, în posesia unui surogat identic din punct de vedere genetic care să o ajute să treacă peste. Nu are conștiință, dar arată exact ca tine și poate fi folosit pentru funcții fiziologice rudimentare. De exemplu, știi tu, pentru sex. Înțelegerea e ca atunci când fostul sau fosta se simte pregătită să treacă peste, îl va transforma într-o mâzgă
biologică și îl va duce înapoi la producător pentru dezinfecție și reciclare.
VP - 99
Descriind procesul, da, realizez că sună bizar și îți cam dă fiori, dar e mai degrabă
ceva obișnuit.
De asta mă enerva devotamentul cumplit al mamei față de tata – nu neapărat pentru că voiam să fiu eu în centrul atenției ei, ci pentru că sacrificiul ei de sine era inutil. Nici măcar nu a sesizat majoritatea lucrurilor pe care ea le făcea pentru el până când n-a mai fost. Și-a dedicat viața unui om care probabil n-ar fi putut să
găsească cinci adjective cu care să o descrie. Nu era niciun motiv să trăiești așa în afara unei alegeri deliberate. Era, de fapt, mult mai greu pentru cineva ca mama să nu facă nimic altceva în afară de a fi la dispoziția tatălui meu când atât de multe opțiuni se deschideau în fața ei. În fața oricui.
Dar poate încă mai sunt sexist. Alegerile ei sunt alegerile ei. M-am întors la capitolul 11 și am șters câteva comentarii legate de viețile personale ale fostelor mele iubite.
Măcar pe prietenii mei îi știu de 17 ani și tot nu mă simt ciudat împărtășind chestii personale legate de ei. Deși nu bag mâna în foc că Nestor, Megan sau Tabitha ar fi fost de acord dacă le-aș fi cerut acceptul. Iar dacă omiterea lor pare un gest de o chiar mai mare lipsă de respect, atunci e clar că nu ai nici cea mai mică idee cât de insuportabil eram ca iubit.
Intimitatea lor este meritată.
E ca apartamentul lui John. Prima mea impresie a fost că e conceput special ca să impresioneze femeile. Dar cu cât petrec mai mult timp în capul lui, cu atât îmi dau mai clar seama – e pur și simplu stilul lui. Am crezut că face parte dintr-un plan penibil de seducție pentru că asta aș fi făcut eu dacă aș fi avut măcar un pic de încredere în gusturile mele. Fiecare realizare din viața mea care a însemnat ceva pentru mine a presupus să impresionez pe cineva care nu era genetic predispus să fie atras de mine. Fac din moartea mamei o poveste despre cum mi-am tras-o eu. Fac din sfârșitul realității mele o poveste despre inima mea frântă.
Mă simt superior față de John pentru că vin dintr-o lume mai avansată
tehnologic și social. Dar nimic din ea nu are ceva de a face cu mine. Pur și simplu m-am născut acolo. N-am contribuit cu nimic la ea – numai cu iluzia mea că o merit.
67
Am pornit pe un drum. În loc de vorbăraia despre epifaniile mele legate de gen, ar trebui să dezvolt „personajele”, pe mama, pe tata și pe soră-mea, în loc VP - 100
de a cataloga felurile în care nu sunt cum îi știam sau, în cazul Gretei, cum nu o știam.
Am luat cina la ai mei cu Greta și m-am trezit participând la discuții uzuale din variile fire narative ale telenovelei infinit de dense a vieții noastre de familie –
despre politica din departamentul mamei, proiectele ei de cercetare, remarcile interesante și/sau prostești făcute de colegii ei în timpul întâlnirilor, despre politica din departamentul tatii, proiectele lui de cercetare, remarcile interesante și/sau prostești făcute de studenții lui în timpul orelor, despre ceva ce a zis un vecin, ceva ce a făcut un vecin, ceva ce plănuiește să facă un vecin, despre prânzul cu un vechi prieten care a povestit o întâmplare amuzantă și/sau tristă care i-a făcut să râdă și/sau plângă, toate astea condimentate cu remarcile sarcastice ale Gretei și presărate cu glumele mele, la care mama și tata râd mult prea zgomotos.
E confortabil și ușor. E terifiant cât de confortabil și ușor e să stai împrejurul mesei cu acești străini și trebuie să-mi reamintesc de fiecare dată că nu e real.
