vadă dacă pot trece prin orice barieră ne separă de alte dimensiuni. Poate, unele idei sunt ca bureții, în timp ce altele sunt impermeabile și nu pot scăpa din realitatea lor propriu-zisă. Poate că cele mai bune idei sunt cele care călătoresc liber și nu aparțin nici unei persoane în particular.

— Nu ești precum cealaltă Penny, zic eu.

76.

Era diferită. Cealaltă Penny – deja mi se pare ciudat să-i spun Penelope – avea o duritate încordată, atât emoțională, cât și fizică. Corpul i se tensiona la fiecare pas. Atât de calculate îi erau mișcările încât fiecare mușchi rezona cu gravitația și niciun joule de energie nu se risipea. Era rezervată într-un fel studiat, de felină, vorbea numai minimul necesar de cuvinte pentru a-și exprima punctul de vedere, nu pentru că nu avea mai multe de zis, ci pentru că știa că în circumstanțe neprielnice, fiecare cuvânt pe care îl spunea putea fi folosit împotriva ei, deci cu cât erau mai precise și mai prudente propozițiile ei, cu atât mai mici erau șansele de a suferi de pe urma propriei retorici. Era toată numai determinare și îi era groază că determinarea n-o să fie de ajuns. O viață în care s-a controlat pe sine cu o mână de fier, ca să pară fără greșeală sau pată, de necontestat.

Această Penny vorbește, cuvintele i se rostogolesc în timp ce gesticulează

frenetic. Are umerii un pic rotunjiți, un râs dulce, un mers lejer. Nu pare deloc precaută. Are problemele ei, ca noi toți, dar această Penny e străină de percepția interiorului rușinos pe care Penelope s-a antrenat să-l ascundă, în afară de momentele când aceasta erupea ca apa dintr-o conductă spartă. Avea și ea contradicții personale ascunse, mai mult decât destule, dar nu le considera greșite și nu se rușina de ele. Își cară problemele după ea, ca toată lumea, dar nu le ține sub cheie. Oricine poate arunca un ochi dacă îi pasă îndeajuns de mult ca să fie curios.

Erau și alte diferențe, fizice, dar mi se pare irelevant și nepoliticos să le cataloghez. Aveau același nume și aceiași părinți, dar rezultatele erau VP - 112

considerabil diferite. Aveau un lucru în comun – mâinile. Mâinile lui Penelope îmi erau cunoscute din timpul orelor petrecute în simulator, iar Penny avea aceleași degete lungi, înguste și subțiri, cu încheieturi delicate. Chiar dacă liniile, amprentele și felul în care îi arătau palmele era diferit.

Și mai aveau un lucru în comun, totuși – când Penelope se uita, într-un final, în ochii tăi, te simțeai buricul pământului. La fel era și cu Penny. Atenția pare să

curgă din ochii ei în ai tăi, ca și când n-ar putea să existe niciunde ceva atât de interesant ca lucrurile pe care i le spui.

Adică, ce-i drept, eu eram ori un emisar călător în timp dintr-o altă realitate, ori un maniac bolnav în mijlocul unei căderi schizoide radicale, în concluzie, eram probabil interesant, indiferent de cum o luai. Dar Penny nu avea nevoie de o poveste încâlcită pentru a-mi capta atenția. O avea deja și nu părea preocupată

de altceva. Acum că o întâlnisem, nici eu.

77.

Adevărul e că nu există nicio realitate alternativă. Cel puțin nu ca aceea descrisă de Penny. Poate că o infinitate de multiversuri se nasc din fiecare acțiune, fie că e vorba de doi atomi care se ciocnesc sau de doi oameni. Poate că

realitatea fluctuează constant în jur, dar simțurile noastre nu au capacitatea necesară de a detecta variațiile cuantice. Poate că asta reprezintă simțurile noastre, o sită dizgrațioasă, organică, prin care haosul nesfârșit al existenței e cernut în ceva destul de ușor de controlat încât să te ridici din pat dimineața.

Poate că totalitatea a ceea ce percepem cu simțurile noastre e un portret la fel de îndepărtat al realității ca desenul cu creta făcut de un copil pe un trotuar în comparație cu fața femeii de care deja te îndrăgostești și care e întinsă lângă tine într-o dezordine generală de cearșafuri și plăpumi, cu buzele încă țuguiate în timp ce se îndepărtează de gura ta.

Dar din punctul de vedere al experienței noastre concrete, există o singură

realitate, realitatea asta. Cealaltă realitate, realitatea mea, a dispărut. Am șters-o când am interacționat cu trecutul – interacționat, ăsta-i un fel drăguț de-a spune distrus catastrofal. Asta e tot ce am acum, pentru că asta e tot ce e acum.

Nu am cum să mă întorc. Realitatea asta e consecința mea.

Îi spun toate lucrurile astea lui Penny. Mai puțin partea cu îndrăgostitul de ea.

Reușesc să țin măcar asta pentru mine, stabilind dintr-odată că idioțenia mea are și ea limitele ei.

VP - 113

— Adevărul e, zice ea, că habar n-ai despre ce dracu’ vorbești. Toate căcaturile astea cu realități alternative și contradicții în călătoriile în timp și transferuri de conștiință. Tu nu știi despre ce vorbești. Vorbești cu autoritate pentru că te calmează să știi că poți controla necunoscutul. Așa că las-o mai moale, omule, și bucură-te de ce știi. Știi că în realitatea asta te săruți cu mine.

Și o fac. Dar adevărul e că știu că am dreptate – pentru că încep să uit.

Când am ieșit din spital și am găsit agenda lui John, am scris o groază de lucruri despre care știam sigur că se întâmplaseră, încercând să fac ordine în harababura din creierul meu suprasolicitat. A trecut abia o săptămână, dar când mă uit acum prin notițele alea, de-abia dacă-mi mai pot aminti o mare parte dintre ele.

Amintirile au devenit subțiri, uzate, s-au culcat învelite într-o cută cognitivă pe care n-o pot accesa. Poate că creierul se vindecă, se reface peste jumătatea de așchie care s-a rupt când ai scos restul cu penseta, lăsându-te cu un corp străin să putrezească în tine.

Când am scris notițele alea grăbite, mi s-a părut pretențios să le descriu în detaliu. Plus că mi-era rușine de felul de căcat, neregulat, în care scriam. Am scris doar ce s-a-ntâmplat, pentru că m-am gândit că asta conta și, bineînțeles, narcisismul meu tot devia povestea înspre anxietățile și îndoielile și vinovăția și regretul meu.

Nu am știut că voi începe să uit amintirile alea. Mi-aș dori să fi avut încrederea necesară de a-mi petrece zilele scriind și scriind și scriind tot ce îmi aduceam aminte despre lumea mea, indiferent cât de irelevant sau banal sau evident părea. Pentru că acum paginile alea de descrieri dispersate, prostești, sunt aproape tot ce mi-a mai rămas. Ar putea la fel de bine să fie ficțiune. Eu aș putea la fel de bine să fiu ficțiune. O viață, o lume, un univers întreg redus la douășapte de pagini de scris mâzgălit de mână.

Pe zi ce trece, mă simt din ce în ce mai puțin ca Tom. Simt că se-ntâmplă. Mă

transform în el. Mă transform în John.

78.

Ne petrecem noaptea și ziua de după împreună. Ne plimbăm prin cartierul ei, bem o cafea și luăm micul dejun într-un local care îi place ei. Se decide să închidă

librăria în ziua aia, așa că ne plimbăm în continuare, mergând spre vest, către centru. Penny vrea să-mi arate orașul ei, locul în care am trăit cea mai mare parte din viață, dar pe care abia îl mai recunosc.

VP - 114

Vorbesc despre cum clădirile sunt toate la fel. Pielea și părul variază, dar scheletele și mușchii și nervii și organele sunt, în fond, identice. Bune când faci oameni, plictisitoare când faci orașe. Ca și cu oamenii, trebuie să ai în vedere inevitabilitatea gravitației și uzurii. Spre deosebire de oameni, materialele tale nu sunt limitate la os și la carne. În lumea din care vin, nu exista o mare nostalgie arhitecturală. Trecutul era considerat a fi un fel de aluniță de neprivit, cam rușinoasă, în mare parte benignă, dar ca un fel de avertizare asupra a cât de rele pot deveni lucrurile dacă nu ești atent la ele. Erau câteva repere, sigur, Taj Mahalurile și Turnurile Eiffel și Monumentele Washington ale istoriei vederilor, dar în rest lucrul cel mai demn era să le ștergi de pe fața Pământului.

Și vorbesc despre cum clădirile sunt toate atât de diferite. Lumea mea și-a însușit de mult macroarhitectura – proiectarea unei clăiri ca o parte integrată a unui întreg municipal, înglobând în ea precedentul cultural, gustul local, trendurile globale, contextul mediului înconjurător și specificațiile geografice. Din când în când apăreau macroproiectări dubioase, de genul Beijingului, care arată

ca un dragon de deasupra, sau al San Antonio-ului, care arată ca o versiune gigantică a The Alamo, sau al Brasíliei, a cărei străzi reproduc harta Braziliei. Dar în general macroarhitectura cruță orașele de incoerența artistică a lumii ăsteia.

Penny nu e de acord. Plimbându-se pe străzi cu clădiri care nu se potrivesc, ea nu vede o dezordine vizuală – e doar istorie vie, sunt juxtapuneri care narează

orașul. Fiecare detaliu original, fiecare renovare a cărei dată e încrustată pe clădire, fiecare cărămidă și țiglă și fereastră și ușă și scară are ceva de zis despre orașul pe care îl compun împreună. Și fiecare oraș are sute de străzi ca asta, mii, pagini ale poveștii lui care nu se termină niciodată.

Mă gândesc la cealaltă Penelope și la probabilitatea de a fi petrecut vreodată

o zi ca asta. Petrecusem împreună doar o noapte și după aia… paralela mă

lovește, tare și direct: asta e dimineața de după noaptea de dinainte. Stând aici, pe trotuar, cu Penny, e aproape exact aceeași oră la care Penelope a ieșit din sfera de defuziune și s-a descompus în fața mea. Dar ea e aici, versiunea asta a ei, cu trecutul șters de tot, sorbind dintr-o cafea în timp ce traficul vuiește în jurul nostru. Lumea asta e atât de zgomotoasă, într-un mod strident, țipător, ascuțit, iar în momente ca ăsta e greu să gândești limpede.

— Ești OK? zice Penny.

— Mda, zic eu. Mă gândeam la ăă, cealaltă lume.

— Cealaltă lume, zice ea, sau cealaltă eu?

— Nu mai există cealaltă tu.

— Ba există. În memoria ta. Am ieșit cu destui tipi care încă aveau probleme legate de fostele lor ca să-nțeleg. Femeile sunt îngeri perfecți sau curve VP - 115

cicălitoare în amintirile bărbaților care le-au iubit. Și presupun că nu te-a cicălit niciodată. Probabil și arăta mai bine ca mine. E în regulă, promit că n-o să fiu geloasă pe mine. Adică na, poate un pic…

Vine aproape de mine, zâmbind, jucăușă. Dar eu mă simt înmuiat și neliniștit.

— Nu cred că-s pregătit să glumesc despre asta încă, zic eu. Chiar dacă par OK.