După ce sunt externat din spital, insist ca mama, tata și soră-mea să mă ducă
la șantierul unde am avut atacul. E o gaură pătrată în pământ, cu fundația turnată
și cu primele câteva etaje cu un schelet de oțel. În containerul mobil de la fața locului e un model detaliat al clădirii, iar eu mă uit la el multă vreme. Pentru că e exact cum ar trebui să fie lucrurile.
Indiferent de amintirile contradictorii care îmi trec prin cap, știu că sunt Tom Barren, din adevăratul 2016 – dar John Barren e și el în mine, amintirile și gândurile și preferințele și opiniile lui lipindu-se de propriile mele amintiri și gânduri și preferințe și opinii ca reziduul unui bandaj.
Apropo, știu asta doar pentru că mi-am dat jos bandajul care acoperea locul din care îmi luaseră sânge – în lumea mea, să încerci să acoperi o rană cu o bucată
de material aderent ar fi părut învechit într-un fel de neînțeles.
Dar încep să înțeleg. Până în după-amiaza asta, când conștiința mea a preluat cumva controlul, conștiința lui John era cea dominantă. Eu – eu, Tom – am fost și eu acolo, împăturit ca o bancnotă în buzunarul de la spate ai unor blugi care fuseseră spălați – o altă analogie care nu ar fi avut niciun sens pentru mine înainte de a ateriza într-un loc unde hainele sunt făcute din vegetație procesată sau piele de animal în loc de molecule recombinative care pot fi configurate după dorința și toanele fiecăruia.
Era o barieră între noi, între mine și John, dar era spongioasă. De la primele lui momente de conștiență, John s-a hrănit din primele mele momente de conștiență. A văzut ce am văzut și eu, dar a perceput lucrurile alea ca pe imaginația lui. Desenele din copilărie care înfățișau peisaje urbane vaste, ciudate
– le-am scos dintr-o cutie din subsolul părinților mei și sunt reproduceri înfricoșător de asemănătoare ale orașelor din lumea mea. Ideile inovative pe care le introdusese în designurile lui de la firma olandeză, conceptele îndrăznețe care l-au făcut demn de atenție, dar și de invidie și de dispreț în rândul colegilor lui, o țintă a subminărilor și imitațiilor – sunt tipice clădirilor celor mai simple și comune din lumea mea.
Toate conceptele lui presupus noi de design, efectele structurale imprudente, interioarele lucioase, dar organice și ornamentele exterioare moderne, dar regale, integrarea materialului și a mediului, complexitatea mascată în simplitate și, bineînțeles, spirale, spirale peste tot – sunt concepte copiate angro din arhitectura realității mele. Proiectele pe care le dezvoltă acum, inclusiv turnul de apartamente din Toronto care se ridică înspre cer pe degetele scheletice de oțel, sunt jafuri la drumul mare ale clădirilor din lumea mea, lumea pe care ar trebui să o avem. Turnul din Toronto arată aproape exact la fel ca clădirea care e fix în VP - 92
același loc în cealaltă lume. A recreat ceea ce ar fi trebuit să fie acolo și l-a făcut al lui.
Nu-s un vizionar, sunt un plagiator. Doar că plagiez clădiri care nu au existat niciodată, proiectate de arhitecți care nu s-au născut niciodată, într-o lume care nu a fost niciodată.
62.
Tata, Victor Barren, e profesor de fizică titular la Universitatea din Toronto, cu specializarea fotonică – un substitut al electronicii convenționale cu fotoni exponențial mai rapizi și încăpători în locul electronilor triști și micuți, dând proiectelor aspiraționale precum calculatoarele cuantice energia necesară
pentru a funcționa eficient. Predă cursuri la licență și masterat, publică în reviste științifice anonime, a petrecut șapte ani ca reprezentant al departamentului său în consiliul uniunii campusului, a aplicat de două ori pentru a fi șef de departament și a fost respins de tot atâtea ori și intră ocazional în direct la știrile locale, când se întâmplă vreun eveniment destul de atractiv în lumea fizicii încât să acapareze atenția pasageră a publicului general, în mare parte pentru că are o voce adâncă, fermă, care e contrabalansată de tendința lui de a face glume nesărate cu referințe din filme SF cunoscute, în timp ce explică principii științifice complexe.
Nu e considerat de către nimeni, nici de el însuși, un geniu. Nici măcar nu are nu știu ce succes. Singura lui încercare de a produce o carte de știință de consum a fost un fiasco, o lucrare scurtă, vie și plină de jocuri de cuvinte, numită
DeLoreanul și cabina de poliție – Arta și știința călătoriei în timp.
Da, tata și-a păstrat fascinația pentru călătoria în timp, dar nu în context profesional. Când vorbea cu colegii de la universitate se referea ca blegul la cartea lui ca la o poznă, un hobby amuzant și copilăros bazat pe frustrarea unui om de știință față de șicanările tehnice ale poveștilor cu călătorii în timp scrise de incompetenți care mai degrabă ar deforma știința propriu-zisă după
coordonatele mașinațiilor lor narative decât să accepte provocarea grea, dar plină de satisfacții, de a trata subiectul cu claritate și precizie.
Tata e jovial, vorbăreț, uneori distrat, generos cu timpul și sfaturile lui, admirat de studenți, devotat mamei, răbdător și cald cu copiii lui, o persoană bună, afectuoasă, plăcută.
Omul ăsta nu e tata. E imposibil ca tata și omul ăsta să aibă același ADN.
VP - 93
63.
În ciuda haosului politic generalizat, a disfuncțiilor sociale, incompetenței tehnologice și toxicității putrede a acestei lumi, un lucru e mult mai bun aici –
cărțile.
În lumea mea, nimeni nu citește cărți dacă nu e un purist vădit, perseverent –
sau cineva ca mama, care fetișizează arta unei ere de mult trecute, probabil pentru că e ultima dată când a fost fericită.
Dar oamenii obișnuiți nu citesc cărți acolo. Pactul cvasitelepatic dintre autor și cititor prezenta puțin interes pentru publicul larg. Pentru că mediul dominant al narațiunilor din lumea mea implica integrarea totală a subconștientului individului în acțiune, evocând minuni și terori personale ascunse, familiaritate și încântare, dorințe și furii și declanșa o stare de catharsis atât de acaparantă și esențială că ideea de a citi pagină cu pagină o carte care nici măcar nu are intenția de a fi despre cutia secretă din mintea ta – de ce ar vrea cineva să facă asta ca să
se cum să zic, distreze? Sigur, în cazul în care nu ești înclinat fundamental să fii sublimat de o personalitate mai puternică, caz în care să citești o carte unde fiecare cuvânt e fixat la locul lui de alegerile deliberate ale unei viziuni în control, predând cheile de la propria ta imaginație unui străin pe care cel mai probabil n-o să-l întâlnești niciodată, e un fel de plăcere masochistă.
Sau cel puțin pe mine așa m-au făcut romanele să mă simt. Doar că, venind aici, trebuie să recunosc că sunt o droaie de romane bune. Oamenii din lumea asta consideră romanul o formă de artă pe moarte. Dar în lumea mea e un cadavru mumificat care strânge în pumnii uscați rămășițele bogăției pierdute, așa că până și rafturile unei librării cu un stoc nu foarte mare de cărți sunt copleșitoare prin splendoarea și varietatea lor.
Mama, Rebecca Crittendale-Barren, e profesor titular de literatură, cu specializare în narațiunea serializată a Epocii Victoriene – Wilkie Collins, George Eliot, Elizabeth Gaskell, Thomas Hardy, Robert Louis Stevenson și, bineînțeles, Charles Dickens. A fost șef de departament vreme de zece ani și cu trei ani în urmă a devenit Decanul Facultății de Arte și Științe a Universității din Toronto.
Are un spirit colegial și e deschisă la minte, dar are intenții ferme și e uneori a dracului. Are o minte ageră când vine vorba de calcule politice și de dezarmarea adversarilor intelectuali, e sinceră în ceea ce privește ambițiile ei și niciodată nu se dă în lături de la o luptă necesară. Filosofic vorbind, consideră că toți cei care nu sunt de acord cu ea nu sunt destul de informați, presupunând că atunci când vor afla cum stau de fapt lucrurile vor înțelege că a avut de la început dreptate.
VP - 94
Are o pasiune vinovată pentru ornamentele de prost gust din magazinele de cadouri, care deschid perspective simple, dar intense. Pe peretele biroului ei atârnă o pânză brodată, înrămată, pe care scrie, cu litere rotunjite, tradiționale –
„ Trebuie să îngăduim bucuros pe cei neînțelepți, altfel cum i-am putea opri din a fi neînțelepți?”
Femeia asta e mama. E mama eliberată de geniul tatălui meu.
64.
Poate că acum te întrebi – dacă a alterat istoria, cum de încă mai e în viață?
Cum poate să existe? Cum se pot schimba atât de multe, practic totul, dar cumva exact același spermatozoid a intrat în exact același ovul în exact același moment și a ieșit exact același idiot?
Ei bine, n-avea cum, n-are cum, n-ar fi avut cum. Schimbând istoria înainte de a mă naște, n-ar trebui să mă fi născut. Dar s-a-ntâmplat, m-am născut, sunt aici.
