ce rupe pe jumătate dopul încercând să-l scoată din sticlă, pentru că abilitățile ei motrice scad exponențial cu fiecare pahar de vin. Mă uit amuzat cum Greta își pune un pahar plin de bucățele de dop și le pescuiește cu degetul mare. Se uită

la mine și ridică din umeri și simt cum mă lovește dragostea mea pentru ea.

O văd pe mama privindu-ne din bucătărie, tăind o păstaie de vanilie pentru a putea presăra boabele pe plăcinta cu mere. Dă scurt din cap înspre Penny, în semn de încuviințare.

Despre asta vorbesc. Asta e fericirea pe care n-o merit. Nu după tot ce-am făcut. Momentul ăsta plăcut în sânul familiei e o bucată de plută într-o mare de sânge.

84.

Mama vine din bucătărie cu un platou vechi de porțelan, care i-a aparținut bunicii ei, cu un model geometric azuriu filigranat cu aur pe margine.

Pe ea sunt doișpe tarte cu lămâie.

— Am făcut prăjitura ta preferată, zice mama.

Organele mele interne se strâng, iar din porii mei iese transpirația rece, bolnavă. Trebuie că arăt vizibil copleșit, că maică-mea ezită înainte de a le pune pe masă.

— Uau, zice Greta. Platoul ăla bun.

— Ce nu-i bine? zice mama.

— Nimic, zic eu.

— Arată delicioase, zice Penny.

— E rețeta bunicii mele, zice maică-mea. Le fac în fiecare an, de ziua lui John.

Chiar înainte de a împlini cinci ani, ne-a anunțat că urăște torturile…

— Moment în care tu trebuia să fi recurs la unele corecții corporale până când își revenea, zice Greta. Cum poate cuiva să nu-i placă torturile?

— Așa că am început să-i fac tarte de lămâie, zice mama. Câte una pentru fiecare an.

— Lucru care era o tradiție adorabilă când avea cinci ani, zice Greta, dar nu mai pare așa la treișdoi. Probabil mănâncă una și le aruncă pe restul.

— Nu-i adevărat, zice mama. Nu le arunci, nu?

— John, te simți bine? zice tata. Ești palid.

Mama era moartă, tăiată în două de o mașină zburătoare, și acum e vie, arătând exact la fel, numai că având o postură mai bună, ținând în mână o farfurie cu tarte de lămâie pe care aveam să le gust doar atunci.

VP - 124

— Sunt bine, zic eu. Mulțumesc că le-ai făcut.

Iau o tartă cu lămâie. Are același gust ca alea din lumea mea. E mult prea mult pentru o prăjitură să poarte pe umerii ei căderea barierei senzoriale dintre realități. Mă întind după sticla de vin. Și beau.

Beau pentru că normal că-mi plac avocado perfecți și să mă trezesc în visele mele și ghiozdanele cu propulsie să fie un cadou perfect rezonabil pentru ziua de naștere a unui adolescent și aer curat și pace globală, dar nu sunt deloc dezinteresat – sunt mai fericit aici cu mama și tata și Greta și Penny decât am fost vreodată acolo, în locul ăla care deja devine imaterial și subțire în mintea mea.

Doar că acolo e Deisha. Și Xiao și Asher. Și Hester și Megan și Tabitha. Și crononauții și dublurile din laboratorul tatălui meu și colegii mei de serviciu și de clasă și Robin Swelter și părinții ei și fratele ei care m-a lovit și copiii care m-au ajutat când am fugit de-acasă și fetele care s-au pus cu mine când m-am întors la școală și miliardele de străini nenăscuți pe care nu i-am întâlnit niciodată și dacă

o să mă iert vreodată pentru că le-am luat viețile o să fie exact momentul în care ei sunt pierduți pentru totdeauna.

85.

Tata începe mereu explicând de ce majoritatea modelelor de călătorie în timp descrise în cultura populară nu funcționează – pentru că Pământul se mișcă.

Deja am făcut un rezumat în capitolul 4, dar dacă ai sărit peste partea aia, OK, Pământul se învârte în jurul axei – noi numim asta o zi – în timp ce în același timp se învârte și în jurul Soarelui – noi numim asta un an –, care la rândul lui se mișcă

prin sistemul solar, care la rândul lui se mișcă printr-o galaxie, care la rândul ei se mișcă prin univers, care s-ar putea și el să se miște prin multivers. Nu avem cuvinte care să denumească mișcările astea pentru că tiparele lor sunt mult prea vaste pentru a putea fi calculate cu instrumentele pe care le avem acum.

Existența unei regularități de ceas a întregului proces e o probabilitate imanentă, dar tot ce putem vedea noi e doar vârful limbii ceasului infinit al realității.

Pământul călătorește în spațiu, foarte repede, non-stop, în fiecare zi. În cele trei secunde pe care ți le ia să citești propoziția asta, planeta se învârte un kilometru jumate numai în jurul axei. Călătoria în timp nu înseamnă numai să

călătorești înapoi în timp, înseamnă și să sari distanțe mari de spațiu și să aterizezi într-un loc hiperspecific, pentru a nu te materializa, cum să zic, înăuntrul a ceva.

Călătorul în timp trebuie să fie imaterial sau destinația golită la nivel molecular –

o particulă rătăcită și ajunsă în creierul tău te poate omorî.

VP - 125

Penny îl încântă pe tata cunoscând mult mai multe despre lucrurile astea decât s-ar aștepta oricine de la o persoană cu șarmul ei involuntar. Își mănâncă

desertul, discutând meritele creării unei capsule care poate fi vidată, alimentată

de un motor nuclear care emite o frecvență înjumătățită care poate fi monitorizată, pentru ca în cazul în care călătoria în timp e descoperită la un moment dat, să existe un loc sigur în care să se întoarcă acești călători în timp și o cale directă pe care s-o urmeze. Teoretic, ar putea dovedi posibilitatea călătoriei în timp, pentru că dacă o astfel de capsulă ar fi creată, există

probabilitatea ca o ființă din viitor să apară imediat ce e activată – perfecta încarnare a dictonului „ oferta creează cerere”, dacă e să ne luăm după tata.

Simțindu-se într-o atmosferă de sărbătoare, tata scoate o sticlă prăfuită de burbon rar dintr-un dulăpior din bucătărie și ne pune fiecăruia câte-un pahar.

Mama pare ciudat de geloasă, de parcă ar fi presupus că după cină ea urma să fie cea care o lua pe Penny deoparte ca să-i arate alte câteva bijuterii din colecția ei de cărți, dar cumva tata a reușit să o monopolizeze și n-o mai lasă să plece. Face câteva încercări de a duce conversația înapoi la literatura de secol XIX prin Mașina timpului a lui H.G. Wells, dar tata ține conversația în frâu cu mână de fier. E o trăsătură de-a lui cu care mama nu e obișnuită aici, dar eu o recunosc ca fiind cea mai ușoară iterație a omului care ar trebui să fie. Simt junghiul inconfortabil al dorului de casă.

Greta a băut cam multe pahare de vin și s-a întins pe canapea, în timp ce Penny și cu tata discută principiul coerenței de sine al lui Novikov – conform căruia există

o singură realitate rigidă și tot ceea ce poate să facă un călător în timp în trecut s-a întâmplat deja, așa că nu există nicio posibilitate de a schimba cronologia. Iau o gură din al doilea pahar de burbon, pentru mine fiind evident că Novikov habar n-avea despre ce căcat vorbea.

Penny și tata trec prin teoria multiversului și denaturarea cronologiei, cicluri cauzale și ipoteza realității autovindecătoare. Greta a adormit. Mama spală

vasele. Eu beau prea mult burbon. Mă simt de parcă n-aș fi scos un cuvânt ore-n șir, chiar dacă probabil au trecut numai vreo douăzeci de minute. Dar când trec la fuziunea temporală, iau decizia catastrofală de a mă băga în vorbă.

— Dar consecințele temporale? zic eu.

— Poftim? zice tata, uitându-se chiorâș la mine.

— Mă întorc în timp înainte de a mă naște, zic, și, nu știu, schimb din greșeală