Asta nu e familia mea. Confortul și ușurința sunt o minciună. Doar sentimentul că
locul meu nu e aici e adevărat.
Părinții mei trăiesc în aceeași casă în stil victorian în care am crescut Greta și cu mine, într-un cartier numit Anexa, la vreo șase străzi de campusul universitar unde lucrează amândoi. Mama crede că nu există decorațiuni mai frumoase ca rafturile de cărți, iar casa e dovada vie a acestui lucru. Camerele sunt organizate pe categorii – romane contemporane au sufrageria, în bucătărie sunt cărțile de bucate, în dormitor, edițiile mai recente ale romanelor victoriene, în ceea ce obișnuia să fie dormitorul meu e acum camera mamei de critică literară, în baie, cărțile științifice interactive, de consum, ale tatii, cărțile serioase de știință ale tatii sunt în biroul lui, iar camera de zi este colonizată de ediții timpurii, bine păstrate, ale romanelor victoriene, cu cele câteva rare ediții princeps într-o vitrină de sticlă care atârnă într-un loc ciudat de pe perete, nu chiar în concordanță cu restul camerei, dar care reușește să le țină atât vizibile, cât și ferite de lumina naturală. Fiecare cameră pare înghesuită și liniștită, pentru că
rafturile groase de lemn fac pereții să pară cu vreo jumate de metru mai aproape, iar volumul de hârtie absoarbe cea mai mare parte din zgomotele ambientale.
Sunt în biroul tatălui meu, încercând să mă comport normal în timp ce caut cărți despre călătoria în timp și Greta apare în pragul ușii.
— Te porți ciudat, zice ea.
— Nu, nu mă port, zic eu.
— Faci o tonă de glume, zice ea.
— Și nu-s amuzante?
VP - 101
— Îs OK. Dar tu nu faci niciodată glume cu mama și tata. Tot timpul ești așa serios cu ei.
— Poate că-ncerc să am o relație normală cu ei, știi tu.
— Căcat, frate.
— Ce vrei de la mine, Greta?
— Ai avut o dracu-știe-ce chestie neurologică gravă și le-ai zis tuturor că ești un călător în timp, zice Greta.
— Și tu ai făcut mișto de mine, zic eu.
— Pentru că nu ești un călător în timp, zice ea.
— Mda.
— Și acum ești ciudat, omule. Ești plin de glume, de parcă n-ai fi avut o criză
dementă cu convulsii acum trei zile. Dacă tu și mama și tata vreți să vă prefaceți că nu s-a-ntâmplat nimic, bine. Dar s-a-ntâmplat. Ceva e în neregulă. Nu te porți normal.
— Pentru că am făcut niște glume.
— Da. Fratele meu e o groază de chestii. Dar amuzant nu-i una dintre ele.
— Poate că îmi păstrez glumele pentru prieteni, zic.
— Care prieteni? zice Greta, lovindu-mă în umăr, mai tare decât era nevoie.
N-ai niciun prieten. Îi ai pe oamenii cu care lucrezi și mă ai pe mine.
— Am prieteni, zic. Crezi că n-am niciun prieten?
— Pula mea, tu chiar crezi că ești din viitor?
— Nu. Nu-s din viitor.
Asta e, bineînțeles, adevărat. Nu-s din viitor. Sunt dintr-o cronologie alternativă. Sunt din aceeași azi. Numai că e o altă zi de azi.
68.
Mă trezesc încordat și groggy și iritat că proiectorul meu virtual de mediu s-a defectat, când îmi aduc aminte că sunt în dormitorul apartamentului lui John.
Presupun că durerea îngrozitoare de cap e un alt spasm neurologic, ca ăla pe care l-am avut la șantier cu patru zile în urmă, dar după aia un singur cuvânt străpunge ceața mentală – cafea. Reușesc să îi fac ceva dispozitivului cu aburi până când scuipă un jet uleios de espresso. Durere de cap vindecată.
În sfârșit, ceva în lumea asta de căcat care face ce trebuie să facă.
Îmi doresc să fi avut un simț al umorului mai dezvoltat când vorbesc despre toate, na, hilaritățile astea frivole, în timp ce încerc să îmi găsesc locul în dezordinea asta înapoiată pe care voi o numiți civilizație. Bineînțeles, e ceva VP - 102
absurd la un adult care nu știe cum să deschidă un borcan cu unt de arahide sau să opereze un lift sau să folosească un card de credit. Pentru un observator extern, probabil arăt de parcă aș avea o traumă cognitivă debilitantă.
Deciziile conștiente sunt grele. Îmi ia o eternitate să-mi aleg hainele și ajung în niște blugi ciudat de strâmți și la ce aveam să aflu mai târziu că e o bluză de pijama.
Încercarea de a face apel la memoria lui John reușește numai când nu mă
gândesc la ceva specific, ca de exemplu cum să folosesc laptopul sau telefonul mobil, care bipăie amândouă de la mesajele unei firme de arhitectură la care sigur n-o să răspund.
Recunosc aparatura de bucătărie de la orele de istorie din școala primară și mă entuziasmez când găsesc un sintetizator de mâncare, dar asta până îmi dau seama că-i un cuptor cu microunde. John mănâncă destul de des în oraș, așa că
frigiderul e gol în afară de un iaurt și un avocado. Știu, e atât de poetic. Probabil te gândești că o să tai avocado-ul, pentru că arată copt, dar înăuntru o să fie tot maro și înmuiat, ca o metaforă. Doar că chiar îl tai și înăuntru e maro și înmuiat, dar nu-mi pasă de poezie, pentru că mi-e foame, așa că-l mănânc oricum. Are un gust subțire și apos. Înghit câteva linguri de iaurt înainte de a-mi da seama că a expirat acum două săptămâni. Să nu știu ce e o dată a expirării nu mi se mai pare o chestie hilară, rezolvabilă cu un pic de adaptare, mai ales când vomit în chiuvetă
