— Ei bine, îi zic, am furat toate ideile dintr-o altă realitate.
— Realitatea din care vii, zice ea.
— Da. Reacționezi destul de bine la ce zic. Nu crezi că-s dement.
— Nu știu, zice ea. Ai putea să fii dement. Dar am camere de securitate care ne înregistrează și ești destul de cunoscut. Nu chiar faimos. Dar oamenii care sunt interesați de mersul orașului pot să te recunoască. Dacă faci ceva violent sau sărit de pe fix sau altceva, o să dea de tine cât ai zice pește.
— Sunt sigur.
— De ce ai venit aici? Vreau să zic aici, în librăria mea.
— Ca să te văd, zic eu.
— Ca să mă vezi pe mine, zice Penny.
— Îmi dau seama că tot ce zic pare superciudat. Îmi pare rău. Ar fi trebuit să
am un plan. Dar în momentul în care te-am văzut, n-am putut să te mint.
— Despre cum ești un arhitect aproape faimos care plagiază în secret niște idei geniale dintr-o altă dimensiune?
— Nu știam c-o fac până acum câteva zile, zic eu.
— Ce s-a-ntâmplat acum câteva zile?
VP - 108
— Mi-ar plăcea să-ți explic, zic eu, dar are legătură cu călătoria în timp și mi-e frică să nu te sperii de tot dacă îți spun. Nu știu de ce m-am simțit dator să fiu sincer cu tine când știu că par destul de nebun. Dar e o poveste mișto. Chiar dacă
n-o iei de bună, cred c-o să-ți placă.
— OK, zice ea.
— OK ce?
— OK, închid în câteva minute, zice ea. Așteaptă-mă afară, până le dau unor oameni mesaj să le spun că ies în oraș cu tine și că dacă dispar înseamnă sută la sută că m-ai omorât și poate m-ai și mâncat.
— Super.
— Nu îți pasă dacă le spun oamenilor asta?
— Pur și simplu sunt fericit că vrei să mai stai câteva minute cu mine după tot ce-am zis.
— Cam tot ce-ai zis sună sărit de pe fix, zice Penny. Dar știi ce e și mai sărit de pe fix? Cred că am așteptat toată viața să intri pe ușa aia.
73.
Mă decid să-i spun o parte din adevăr, dar să omit detaliile neplăcut de dureroase. Îmi promit c-o să-i zic chestiile alea mai târziu, poate, dacă are destulă
încredere în mine încât să audă toată povestea…
Dar din momentul în care stau față-n față cu ea la o masă instabilă într-un bar și se uită direct la mine, fiind singurul subiect al atenției ei, îmi scapă. Îi spun totul.
Durează vreo câteva ore. Suntem într-o bombă întunecată, meschină, undeva pe strada pe care e și librăria ei, o relicvă a trecutului precar al cartierului, adoptată de prezentul gentrificator, spre bucuria proprietarei, care descoperă cât de mult poate să ceară pe un pahar de băutură dacă reușește să cultive aerul potrivit de reputație proastă seducătoare. Masa noastră de două persoane se sprijină de geamul din față, separată de restul barului, perfectă ca doi oameni să
vorbească până se închide barul la niște pahare mult prea scumpe de burbon.
Penny are o groază de întrebări despre cealaltă Penelope, despre cum a devenit ea cine era, despre eșecul ei ca astronaut, despre reinventarea și autodistrugerea ei, despre rolul meu în toate astea. Începe să plângă când îi spun cum a murit Penelope, de ce, despre celula noastră. Îi spun despre cum am intrat în laborator, despre cum am călătorit înapoi în timp, cum am distrus lumea, cum am ajuns aici, ca John – nu înțelege prea bine cum funcționează „piedica VP - 109
temporală”, dar, mă rog, nici eu nu prea-nțeleg –, hotărât să pun lucrurile în ordine, dar neștiind de unde să încep.
După ce termin, Penny rămâne tăcută pentru mult timp. Barul e gol și barmanița se uită urât la noi. Își termină al patrulea burbon, lasă niște bani pe însă și se ridică.
— Hai, zice Penny.
74.
Mergem până la apartamentul ei, care e la câteva străzi distanță, într-o fostă
fabrică de cărămidă, golită și dotată cu geamuri din podea până în tavan și podele de ciment și schelet gros de oțel pentru a servi drept casă pentru două sute unsprezece orășeni. Din apartamentul ei se vede lacul Ontario, în spatele câtorva șantiere în care fabrici similare sunt demolate și pe locul cărora vor apărea blocuri de apartamente care vor acoperi priveliștea.
M-a invitat la ea acasă. Ăsta pare să fie un semn bun. Doar că nu-s sigur ce fel de semn…
Penny dă jos pantofii, se duce la bucătărie, ne pune la amândoi câte un pahar cu apă. Nu aprinde becurile, dar de afară intră destulă lumină încât să îi confere un contur ușor, strălucitor, în timp ce se uită la mine.
— Uite, zice Penny, ori ești dus rău de tot cu pluta, ori ești cea mai interesantă
persoană pe care-am cunoscut-o vreodată. Dacă mi-ai zis povestea asta ca să mi-o tragi, o să fiu sinceră cu tine și-o să recunosc că a funcționat destul de bine, chiar dacă cele patru pahare de burbon joacă un rol important în ecuația asta.
