Am un simț destul de bine dezvoltat pentru căcaturile pe care le zic bărbații ca să-ți dai jos hainele. Și dacă despre asta-i vorba, atunci, na, bravo, pula mea. N-am niciun motiv să te cred. În afară de ăla că am simțit dintotdeauna că viața mea nu e ce ar trebui să fie. Deși librăria merge bine și eu am o viață drăguță, curată, confortabilă, în care trebuie foarte rar să ies din cartierul meu și clienții mei par să fie, na, încântați pe bune că librăria mea există într-un loc aflat în plin proces de a se autodevora și regurgita în habar n-am ce și ei mă văd, na, ca pe un simbol al faptului că ceea ce se întâmplă n-o să fie așa rău sau ceva, ba chiar s-ar putea să fie mai bine decât ce a fost aici înainte, ceva autentic și diferit, în loc de o droaie de restaurante în franciză de căcat și magazine mainstream. Dar niciodată nu m-am simțit de parcă asta ar fi fost viața potrivită pentru mine. Citesc o groază de ficțiune speculativă, na, căcaturi hard de tocilari, o iubesc, am iubit-o mereu, chiar și când m-a făcut ciudată, iar singurii băieți cărora le plăcea de mine erau VP - 110
mult prea speriați de fete ca să se bage în seamă, ceea ce a însemnat că eu a trebuit să fac de fiecare dată primul pas, na, nu numai primul pas, toți pașii, ei fiind așa de înghețați de frica de a fi respinși încât mai degrabă se enervau și mă
făceau curvă decât să riște să fie de căcat în pat. Ce vreau să zic e că imaginația mea e antrenată, OK? M-am gândit la multe alte vieți pe care aș putea să le trăiesc în loc de asta. Am savurat ceea ce la momentul respectiv păreau niște variante scandalos de improbabile ale persoanei care aș fi putut să fiu. Și acum apari tu, spunându-mi că toate fanteziile tâmpite, iluzorii, pe care le-am avut când eram o adolescentă frustrată și un adult tâmpit au fost, cum, lipsite de ambiție?
Că viața pe care ar fi trebuit s-o trăiesc e mult peste orice mi-aș fi putut imagina pentru mine? Că sunt o nenorocită de leoaică trăind ca un șobolan?
— Da, cred că da, zic eu.
Și Penny mă sărută.
75.
Mai târziu, Penny mă întreabă de ce cred că sunt plagiator accidental –
trecusem peste asta în explicațiile mele inițiale, pentru că băusem cam mult și îmi dorisem să ajung la partea în care aflasem că ea încă mai exista – așa că am luat-o de la capăt.
— OK, zice ea, dar dacă fiecare idee creativă pe care o are cineva e împrumutată inconștient din experiențele persoanei dintr-o altă realitate? Poate că toate ideile sunt plagiate fără ca noi să știm asta, pentru că ne vin printr-un fel de patinaj criptic și imposibil de demonstrat al realității?
— Asta înseamnă, cum să zic, că versiunea ta care a avut ideea în altă realitate a furat-o de la o altă versiune a ta dintr-o cu totul altă realitate? zic eu.
— Nu știu, zice ea, poate că putem accesa numai un număr limitat de na, realități adiacente și furăm constant idei din versiuni diferite ale lumii noastre și avem impresia că ne aparțin.
— Deși unele realități le sunt superioare altora în ceea ce privește calitatea ideilor, zic eu. N-aș vrea să fiu căcănar, dar nu par să fie prea multe chestii pe care realitatea mea le poate învăța din cea de aici.
— Da, zice ea, dar în același timp, cele mai bune idei din realitatea ta puteau fi furate din realitatea asta, doar că aici nu am fost capabili să le punem în aplicare niciodată pentru că nu am avut acces la… cum îi zice?
— Motorul Goettreider.
VP - 111
— Exact, zice Penny. N-am avut resursele de a produce căcaturile la care ne-am gândit, așa că le-am băgat grămadă în na, SF-uri. Le-am ținut în siguranță în visele noastre. Și apoi ați venit voi, fraierilor, și ne-ați invadat imaginațiile, v-ați asumat ideile noastre și v-ați construit un paradis.
— Ăsta nu-i chiar… un argument rău, zic.
— Sau poate că le dăm mult prea mult credit oamenilor. Poate că o imensă
inteligență extraterestră plantează concepte originale în mințile noastre ca să
vadă dacă pot trece prin orice barieră ne separă de alte dimensiuni. Poate, unele idei sunt ca bureții, în timp ce altele sunt impermeabile și nu pot scăpa din realitatea lor propriu-zisă. Poate că cele mai bune idei sunt cele care călătoresc liber și nu aparțin nici unei persoane în particular.
— Nu ești precum cealaltă Penny, zic eu.
76.
Era diferită. Cealaltă Penny – deja mi se pare ciudat să-i spun Penelope – avea o duritate încordată, atât emoțională, cât și fizică. Corpul i se tensiona la fiecare pas. Atât de calculate îi erau mișcările încât fiecare mușchi rezona cu gravitația și niciun joule de energie nu se risipea. Era rezervată într-un fel studiat, de felină, vorbea numai minimul necesar de cuvinte pentru a-și exprima punctul de vedere, nu pentru că nu avea mai multe de zis, ci pentru că știa că în circumstanțe neprielnice, fiecare cuvânt pe care îl spunea putea fi folosit împotriva ei, deci cu cât erau mai precise și mai prudente propozițiile ei, cu atât mai mici erau șansele de a suferi de pe urma propriei retorici. Era toată numai determinare și îi era groază că determinarea n-o să fie de ajuns. O viață în care s-a controlat pe sine cu o mână de fier, ca să pară fără greșeală sau pată, de necontestat.
Această Penny vorbește, cuvintele i se rostogolesc în timp ce gesticulează
frenetic. Are umerii un pic rotunjiți, un râs dulce, un mers lejer. Nu pare deloc precaută. Are problemele ei, ca noi toți, dar această Penny e străină de percepția interiorului rușinos pe care Penelope s-a antrenat să-l ascundă, în afară de momentele când aceasta erupea ca apa dintr-o conductă spartă. Avea și ea contradicții personale ascunse, mai mult decât destule, dar nu le considera greșite și nu se rușina de ele. Își cară problemele după ea, ca toată lumea, dar nu le ține sub cheie. Oricine poate arunca un ochi dacă îi pasă îndeajuns de mult ca să fie curios.
Erau și alte diferențe, fizice, dar mi se pare irelevant și nepoliticos să le cataloghez. Aveau același nume și aceiași părinți, dar rezultatele erau VP - 112
considerabil diferite. Aveau un lucru în comun – mâinile. Mâinile lui Penelope îmi erau cunoscute din timpul orelor petrecute în simulator, iar Penny avea aceleași degete lungi, înguste și subțiri, cu încheieturi delicate. Chiar dacă liniile, amprentele și felul în care îi arătau palmele era diferit.
Și mai aveau un lucru în comun, totuși – când Penelope se uita, într-un final, în ochii tăi, te simțeai buricul pământului. La fel era și cu Penny. Atenția pare să
curgă din ochii ei în ai tăi, ca și când n-ar putea să existe niciunde ceva atât de interesant ca lucrurile pe care i le spui.
Adică, ce-i drept, eu eram ori un emisar călător în timp dintr-o altă realitate, ori un maniac bolnav în mijlocul unei căderi schizoide radicale, în concluzie, eram probabil interesant, indiferent de cum o luai. Dar Penny nu avea nevoie de o poveste încâlcită pentru a-mi capta atenția. O avea deja și nu părea preocupată
de altceva. Acum că o întâlnisem, nici eu.
77.
Adevărul e că nu există nicio realitate alternativă. Cel puțin nu ca aceea descrisă de Penny. Poate că o infinitate de multiversuri se nasc din fiecare acțiune, fie că e vorba de doi atomi care se ciocnesc sau de doi oameni. Poate că
realitatea fluctuează constant în jur, dar simțurile noastre nu au capacitatea necesară de a detecta variațiile cuantice. Poate că asta reprezintă simțurile noastre, o sită dizgrațioasă, organică, prin care haosul nesfârșit al existenței e cernut în ceva destul de ușor de controlat încât să te ridici din pat dimineața.
Poate că totalitatea a ceea ce percepem cu simțurile noastre e un portret la fel de îndepărtat al realității ca desenul cu creta făcut de un copil pe un trotuar în comparație cu fața femeii de care deja te îndrăgostești și care e întinsă lângă tine într-o dezordine generală de cearșafuri și plăpumi, cu buzele încă țuguiate în timp ce se îndepărtează de gura ta.
Dar din punctul de vedere al experienței noastre concrete, există o singură
realitate, realitatea asta. Cealaltă realitate, realitatea mea, a dispărut. Am șters-o când am interacționat cu trecutul – interacționat, ăsta-i un fel drăguț de-a spune distrus catastrofal. Asta e tot ce am acum, pentru că asta e tot ce e acum.
Nu am cum să mă întorc. Realitatea asta e consecința mea.
Îi spun toate lucrurile astea lui Penny. Mai puțin partea cu îndrăgostitul de ea.
