Odihnească-se în pace!

89.

Mama își închide zgomotos cartea. E o ediție veche, făcută din materiale rezistente, așadar coperta scoate un sunet neașteptat.

— Nu-nțeleg, zice ea.

Toată lumea din cameră în afară de Penny știe după tiparul intonației mamei că înțelege chiar foarte bine. Și Penny se prinde repede.

— Ce vrei? spune mama. Să te întorci, asta vrei? Într-o lume în care tu ești un dezastru, în care Penny nu te iubește, în care Greta nu există, în care tatăl tău e distrus, în care eu sunt moartă? Preferi lumea aia?

— Cine de aici crede că nici măcar nu s-ar ambala așa tare dacă în cealaltă

realitate ar fi vie și ar fi altfel decât o soție retroautodistructivă? zice Greta fără

să-și ridice privirea din laptop.

— Nu există nicio realitate în care să semăn cu născocirea tristă pe care a scos-o fratele tău din imaginația lui febrilă, rostește mama. Nu știu ce-am făcut ca să

inspir o asemenea caricatură jignitoare a tot ceea ce consider a fi fundamental VP - 135

despre mine ca femeie, mamă, feministă, profesoară, ăăă… ei bine, tot ce sunt.

Dar categoric eșuat ca model matern dacă asta crezi tu despre mine.

— Rebeca, iubita mea, spune tata, ești sigură că nu te-ai supărat numai pentru că eu sunt cel care are succes în lumea aia?

— În care lume? zice mama. În iluzia lui, Victor? Pentru că mie mi se pare că

ești un nesimțit sufocant și indiferent în lumea aia.

— Deci ai ascultat, spune el.

— Din când în când, zice ea.

— Măcar tu exiști, frate, intervine Greta.

— Înțeleg, zice Penny, că nu vă puteți abține de la a percepe tot ce zice ca, na, exprimând cumva o suprimare răutăcioasă a personalităților voastre, dar cum mă

explică chestia asta pe mine? Adică noi nu ne-am întâlnit niciodată înainte. De ce ar construi un scenariu din ăsta elaborat pentru cineva cu care nu s-a-ntâlnit niciodată?

— Nu știi sigur asta, zice Greta. Poate venea prin librăria ta și a făcut o obsesie supernebună pentru tine, care a evoluat într-o imagine pe deplin dezvoltată, despre care a descoperit că e inexactă când într-un final a avut coaiele necesare să facă cunoștință cu tine. Adică e destul de convenabil că fiecare detaliu despre tine e diferit având scuza că ești literalmente o altă persoană în realitatea astalaltă, doar că ai același nume. Poate că nu-i numai nebun, poate că și, căcat, citește persoanele total greșit.

— Deci după tot ce-ai auzit în seara asta, nu-l crezi, spune Penny.

— Eu sunt pentru orice realitate în care exist, OK? zice Greta. Eu sunt proexistența mea și antiinexistența mea.

— Uite, zic eu, hai să presupunem pentru moment că sunt un caz medical…

hai să zicem sărit de pe fix. Am luat-o pe arătură. Cealaltă realitate e o proiecție a creierului meu avariat și versiunile alea ale mamei și ale tatii sunt modul în care subconștientul meu îi pedepsește sau ceva de genul. Și tu, Greta. Te-am eliminat din existență pentru că, nu știu, încă mai sunt supărat pentru acel moment când tata ne-a lăsat să ne uităm la The Blob și mi-ai topit toate figurinele cu G.I. Joe într-o singură creatură monstruoasă și mirosul de plastic ars a rămas impregnat peste tot că a trebuit să înlocuim toate covoarele și draperiile din casă.

— Știam că încă mai ești supărat pe căcatul ăla, zice Greta. Nici măcar nu te-ai mai jucat vreodată cu păpușile alea după aia.

— Nu erau păpuși, spun eu, ci figurine. Și asta nu-nseamnă că am vrut să mi le topești într-o masă diformă, oribilă, care mi-a bântuit visele din copilărie.

— Am crezut că nu ai și amintirile lui John, zice mama.

VP - 136

— Nu, le am, îi răspund. Sunt, cum să spun, simultane cu amintirile mele… cu celelalte amintiri. Asta-i o parte a problemei. Îmi simt creierul de parcă ar fi pe cale să aibă o hemoragie la câte amintiri sunt îndesate în el.

— Oricum, ce ziceai? mă întreabă tata. Despre a presupune pentru un moment?

— Așa, zic eu. Presupunând că sunt nebun și toată chestia asta e o iluzie, de ce i-ar implica pe toți oamenii ăia? Cei Șaisprezece Martori. Ursula și Jerome Francoeur. Lionel Goettreider. Cum aș putea ști despre ei?

Tata se ridică și iese din cameră. Presupun că se duce la baie, având în vedere că nu s-a ridicat de la masă de vreo cinci ore.

— Jerome Francoeur a fost cât de cât cunoscut, cred, zice Greta. Consilier științific a trei președinți americani. În nenumărate consilii de administrație și jurii ale Premiului pentru Știință. A fost președintele Universității Stanford. Ursula Francoeur a fost prima femeie profesor titular de fizică din America de Nord și primul șef al Departamentului de fizică de la Stanford. A publicat intensiv mai mult chestii obscure în reviste de știință, dar și câteva cărți pentru publicul larg.

Mă rog, în anii șaptezeci, dar chiar și-așa…

— Dar chiar și-așa ce? întreb eu. Cum aș fi putut să știu cine sunt?

Tata vine înapoi, cu o privire impasibilă, și pune o carte pe masă, în fața mea.

Se numește Puzzle-ul atomic, de Ursula Francoeur, publicată în 1973. Pe spatele copertei uzate dintr-un material verde e o poză alb-negru cu Ursula și Jerome și o fetiță, Emma Francoeur, cu părul lor de anii ’70 și hainele lor de anii ’70 și zâmbetele lor de anii ’70.

— Cartea asta a fost la mine în birou încă dinainte de a te naște, zice tata.

— N-am văzut cartea asta niciodată, îi spun eu. Nu-mi aduc aminte de ea.

— Dragule, zice mama, cu blândețe, nu știi ce îți aduci aminte.

Penny pare puțin debusolată. Dă din cap, dar nu știu la ce exact spune nu.

— Înțeleg, zic. Chiar înțeleg. Dar dacă-s nebun, vreau să știu sigur. Pentru că

nu mă simt ca și când aș fi.

— O să te ajutăm cu orice este nevoie, îmi spune mama. Poate e o problemă

psihologică, poate e neurologică sau hormonală sau chiar virală. Creierul e un organ complex. Ideea e că trebuie să accepți ajutorul.

— O s-o fac, zic eu. O să accept ajutorul. După ce-l găsim pe Lionel Goettreider.

— Omul care nu există, zice Greta.

— Există, zic eu. Poate că-i mort, dar sigur a trăit.