La mine. La mama și la tata. Ne asculți. Nu ți-ai verificat telefonul nici măcar o dată. Chestia aia pe care o faci când vorbim și ochii tăi prind un luciu și eu știu că

te gândești la muncă sau la habar n-am ce, la orice altceva în afară de a interacționa pe bune cu mine, nu te-am văzut făcând-o niciodată toată noaptea.

Și ăsta e cel mai grav lucru. Nu vreau să-mi placă de tine așa, fraiere!

Greta se ridică în capul oaselor pe canapea, uitându-se urât la mine în timp ce arată către Penny.

— Și nici nu vreau să mai vorbesc de șoarecele ăsta sexy de bibliotecă de aici, zice ea. Adică în sfârșit aduci pe cineva acasă, pe cineva de care chiar s-ar putea să-mi placă, și după aia strici totul cât se poate de magistral.

— Mi-aș dori să nu ne fi întâlnit așa, Greta, spune Penny. Dar să știi că toată

familia ta e minunată. Când se adună familia mea, vorbim despre nimicuri. Orice segment de treizeci de secunde din discuția din seara asta ar fi automat cea mai interesantă chestie despre care a discutat vreodată familia mea.

— Ăsta-i un mod de a privi lucrurile, zice Greta. Alt mod de a privi lucrurile e că tot ce am știut și iubit vreodată pare să se clatine la marginea a ceva întunecat și rece, cu dinți ascuțiți, care nu-ți mai dau niciodată drumul atunci când te prind.

Așa că mie mi se pare mai puțin interesant și mai mult înfricoșător.

92.

Tata se duce să se culce. Greta se decide să se-ntindă în ceea ce a fost dormitorul ei și acum e, oficial, camera de oaspeți folosită foarte rar. Mama mă

ia de braț cu fermitate și mă trage în biroul ei, închizând ușa.

— Am depresie, zice ea. Iau medicamente. Lexapro.

— Tata știe? o întreb.

— Bineînțeles că știe, zice mama. Nu-i un secret.

— Și atunci eu de ce nu știu?

— Nu schimba subiectul, spune ea.

— Care-i subiectul?

— Că depresia poate fi ereditară.

— Mamă, zic eu.

— Un copil care are unul din părinți suferind de depresie, diagnosticată

medical, are de trei ori mai multe șanse să o aibă, zice.

VP - 141

— Nu-s deprimat, îi spun.

— Asta am spus și eu vreme de douășcinci de ani. Am niște fire-ncurcate prin creier, John. Am încercat cât am putut să le descurc de când mă știu. Îmi pare rău că ți le-am dat și ție. Dar dacă simți în adâncul tău că nu meriți fericire, trebuie să

înțelegi că sentimentul ăla e o boală, la fel cum sunt cancerul și malaria și gripa.

Îi dau lacrimile. Și nu contează că sunt un călător în timp sau un nebun sau doar un tip cu capul plin de reacții chimice greșite – tot mă doare s-o văd pe mama plângând.

— Bine, spun eu.

— Bine ce?

— O să mă duc la un control, zic eu. O să vorbesc cu cineva. O să fac tot ce se face atunci când vrei să afli dacă ești deprimat.

— Mulțumesc, zice ea.

— După ce mă întorc de la San Francisco.

Mama își închide ochii și pe fața ei apare un mozaic de reacții nonverbale. Când își deschide ochii și se uită din nou la mine, e plină de compasiune.

— E normal, știi? zice ea. Să te simți un impostor.

— Poftim?

— Am ascultat cum povesteai, zice mama. Te simți ca un impostor. Ești convins că ai plagiat toate ideile tale bune dintr-o altă dimensiune.

— Toate lucrurile alea despre care lumea crede că sunt curajoase și vizionare, zic eu, n-am inventat niciunul. Le-am visat și am pretins că sunt ale mele. Nu-s un geniu. Sunt un trișor și mai devreme sau mai târziu o să-și dea seama de asta.

— Așa se simte toată lumea, zice ea. Tu crezi că eu nu m-am simțit așa când am început să predau? Când am scris prima carte? Când am devenit decan? Toți ne simțim ca niște impostori. Ăsta-i secretul vieții. Toți o păcălim.

— Știu ce e sindromul impostorului, spun eu. Nu e asta.

— OK, zice ea, nu ești un mare arhitect. Ești un șarlatan și un hoț. Doar că

plagiezi clădiri care nu există. Au existat numai în mintea ta. Așa că stai o clipă și gândește-te că poate așa se simte oricine creează ceva nou. De parcă n-ar fi avut nimic de a face cu asta. De parcă au scos-o din eter și au semnat-o la sfârșit și nu merită să fie numită a lor.

— Nu, mamă, e vorba de altceva.

— Ai devenit și un pic cunoscut. Chiar și puțină faimă poate să se joace cu mintea ta. E o boală cognitivă, știi, faima? Obișnuia să fie numai pentru cei de viță

regală și știm cu toții cum sunt ei. Nu-s eu prea freudiană, dar ceva din faimă face ca sinele și supraeul să devoreze eul ca niște anaconde într-o cușcă, chiar înainte de a se canibaliza unul pe altul. Faima îți deformează identitatea, îți metastazează

VP - 142

anxietățile și te golește pe interior ca pe un dovleac de Halloween. E un praf strălucitor de zână care arde ca acidul tot ce atinge.

— Mamă, sunt arhitect. Nu-s faimos. Sunt poate un pic cunoscut.

— Și uite ce s-a-ntâmplat, zice ea.

— Ce vrei să spui?

— Ești un pic cunoscut de mai puțin de șase luni și faptul că în același timp ai cam luat-o razna e cumva fără nicio legătură? O întâmplare aleatorie? Știi ce-a zis Jung despre coincidențe? A zis că doar pentru că nu putem vedea destinația, nu înseamnă că niciun drum nu duce acolo.