Chestia e că n-am simțit nimic. N-am fost aruncat la fundul conștiinței lui, agățându-mă și târându-mă să ies afară, am fost pur și simplu anihilat. Nici n-am știut că am dispărut până când nu m-am trezit și era cealaltă zi de azi.

VP - 149

Poate e pentru că am fost așa de obosit după ce am stat treaz toată noaptea cu familia mea. Am fost slab. Am pierdut controlul. Dar nu numai că John l-a preluat – l-a preluat fără ca vreo bucățică din mine să rămână în el.

N-am înțeles asta până acum. Am crezut că eram ca un spectru în visele lui.

Dar acum văd că am fost tot timpul o parte a lui. Nu doar din imaginația lui ci și din conștiința lui. Fără mine, nu e urmă de căldură și compasiune în el. Nicio legătură umană. Am crezut că era mai bun decât mine, mai puternic, mai deștept, mai capabil. Dar eram în echilibru. El era în control, cu mâinile pe volan, dar eu eram tot timpul acolo, închis în spatele gratiilor unei cuști, depărtate îndeajuns de mult încât să întind o mână prin ele, să dau un ghiont, să vin cu o încurajare, să-l țin la un standard mai ridicat decât ăla al imboldurilor lui lașe. Nu știu cum să

fiu sigur că rămân în control. Aș putea să adorm în seara asta și să mă trezesc mâine ca John și nimic din ce contează pentru mine nu contează pentru el, pentru că tot ce contează pentru el e ce vrea el.

Și ce să-i spun lui Beth? Scuze, tot ce zici îmi frânge inima și e groaznic, dar n-am fost eu, jur, a fost demonul de gheață pe care l-am creat făcând realitatea țăndări?

— Nu-mi place omul care am fost azi-noapte, zic eu. Știu că arăt ca el și vorbesc ca el, dar nu mă simt ca el și sper să n-o măi fac niciodată. E ușor să-mi cer scuze a doua zi dimineața când tot ce contează e cum te-am tratat azi-noapte. Sper că

o să găsesc o cale de a mă revanșa sau, dacă nu ești interesată de scuzele sau de regretele mele, atunci spune-mi ce te-ar face să te simți respectată. Dacă e să te las să fii singură, e în regulă. Dacă e orice altceva, și asta e în regulă. Spune-mi ce pot să fac și o să fac tot ce-mi stă-n puteri s-o fac.

— Probabil că urma să mă duc acasă și să fac o baie lungă și să nu știu, scriu o postare jenantă despre tine pe blog, zice ea.

— Dacă asta vrei să faci, OK, zic eu.

— E superconfuz ce se-ntâmplă, zice Beth. Adică, sunt stagiară la biroul tău de șase săptămâni și nici nu credeam că-mi știi numele. Am auzit că ai avut un fel de nu știu, criză și ai ajuns la spital, dar după aia ai ținut discursul ăla tare și toată

lumea spune că ești nu știu ce geniu.

— Nu-s un geniu, zic eu. Măcar atât trebuie să-ți fie clar deja.

— Nu știu, zice ea. Care-i definiția unui geniu? Tot ce-am vrut a fost să mă bagi în seamă. Am venit la serviciu în weekend numai pentru că speram c-o să fii acolo.

Și a mers. M-ai băgat în seamă. Am luat cina cu John Barren, în pula mea, și tu chiar mi-ai ascultat opiniile idioate despre arhitectură. Am fost așa de agitată, am băut mult prea mult și tu tot comandai vin și probabil nici nu-ți mai dai seama cât de bun e gustul vinului scump, dar eu n-am băut niciodată o sticlă mai scumpă de VP - 150

cincizeci de dolari până aseară. Și mă călăreai, pur și simplu, și ce să zic, în mare parte a fost flatant. Și da, e un fel de uite, te-a băgat în seamă. Cu pula. Cum dracu’ m-am băgat în chestia asta? Sunt la master. Încerc să-mi construiesc o carieră adevărată. Nu-s o idioată care bea prea mult și se duce acasă cu șeful ei.

— N-o să las nimic din ce s-a-ntâmplat să ne afecteze munca, spun eu.

— Nu pot să-mi dau seama dacă-ți bați joc de mine, zice Beth. Dacă te prefaci că ești de treabă ca să nu spun nimănui ce nesimțit ai fost. Sau dacă ești un pic sărit de pe fix. Ca și când tot ce-ți face creierul să scoată din el cele mai incredibile clădiri pe care le-am văzut vreodată te transformă în rest într-o catastrofă.

— N-ai idee ce catastrofă sunt de fapt, zic eu.

— Și nici nu vreau să am, mărturisește Beth. Dar, ca să ne-nțelegem, chestia asta nu se va mai repeta.

— Știu, zic eu.

— OK, zice ea, presupun că ne vedem luni la birou.

— Beth, dacă te răzgândești cu privire la orice, e dreptul tău. Fă ce trebuie să

faci. O să-nțeleg.

Beth iese pe ușă, e cu mâna pe clanță. Se uită înapoi, la mine.

— E foarte greu să te decizi ce fel de persoană ești, zice ea.

— Mda, spun eu, și eu cred același lucru despre mine.

96.

E normal să vorbești despre timp ca fiind o variabilă. Despre felul în care poți să-l percepi radical accelerat sau dilatat precum un căscat, depinzând de ceea ce faci. Dar nu avem tendința să vorbim și despre spațiu în felul ăsta. Poate pentru că îl calibrăm cu ochii, spațiul se simte mult mai rigid și fix. Chiar dacă știm că

centimetrii și metrii sunt la fel de arbitrari ca secundele și minutele, ei se simt mai concreți. Dar, stând pe canapeaua lui Penny, spunându-i tot, tot ce-mi amintesc, spațiul se simte mult mai lichid. Suntem la mai puțin de treizeci de centimetri unul de altul, dar distanța dintre pielea ei și pielea mea pare imposibil de vastă.

După ce pleacă Beth, o iau la fugă spre apartamentul lui Penny și ea deschide ușa și, când mă vede, izbucnim amândoi în plâns.

— A zis că ai dispărut pentru totdeauna, spune Penny.

— Îmi pare rău, zic eu. N-o să pot să-ți spun cât de rău îmi pare. Chiar dacă-i singurul lucru pe care ți-l spun până la moarte.

Se încordează când aude asta. Stă lângă mine pe canapea, dar nu se uită la mine.

VP - 151

— A fost ca un film horror, zice ea. M-am trezit lângă un extraterestru care semăna cu tine. A fost rău. A fost foarte rău.

— Îmi pare rău, Penny, dar mai e ceva.

După torentul de confesiuni și scuze urmează un moment domestic lung, tăcut, un pic dureros, în care începem rutina noastră de dimineață, minus contactul fizic inconștient. Facem cafea și curățăm niște fructe și mă simt de parcă

poate, nu încă, dar într-o zi toată chestia asta o să se transforme într-o pată

imperceptibilă, ca o picătură de vin roșu care nu a ieșit cum trebuie dintr-o față

de masă.

— Înțeleg ce zici, spune Penny, că niciodată nu ai înțeles influența pe care-ai avut-o asupra lui John. Cum toată viața lui ai fost atât imaginația, cât și conștiința lui. Dar nu pot să nu mă gândesc că asta e o analiză subiectivă. Te face pe tine eroul și pe el monstrul.

— Cred că poate e un monstru, spun eu.

— Dar poate nu e faptul că John nu are abilitatea de a simți compasiune pentru oameni. Poate era o persoană în regulă și bună și în general funcțională până ai preluat tu controlul.

— Ce-ar trebui să-nsemne asta? zic eu.

— Poate nu i-ai pus toate lucrurile alea pe tavă până acum, zice Penny. Poate i le-ai furat. Pentru că aveai nevoie de ele. Și când te-ai retras, oricare ar fi fost motivul, poate ai luat câteva din părțile lui importante cu tine. Și el s-a întors fără

ele.

— Nu asta e… nu, n-are niciun sens, spun eu.

— Aha, zice ea, pentru că restul situației are sens complet. Mi-ai zis săptămâna trecută că te întrebai dacă ești mai sexist decât îți dai seama pentru că niciodată