prin sistemul solar, care la rândul lui se mișcă printr-o galaxie, care la rândul ei se mișcă prin univers, care s-ar putea și el să se miște prin multivers. Nu avem cuvinte care să denumească mișcările astea pentru că tiparele lor sunt mult prea vaste pentru a putea fi calculate cu instrumentele pe care le avem acum.
Existența unei regularități de ceas a întregului proces e o probabilitate imanentă, dar tot ce putem vedea noi e doar vârful limbii ceasului infinit al realității.
Pământul călătorește în spațiu, foarte repede, non-stop, în fiecare zi. În cele trei secunde pe care ți le ia să citești propoziția asta, planeta se învârte un kilometru jumate numai în jurul axei. Călătoria în timp nu înseamnă numai să
călătorești înapoi în timp, înseamnă și să sari distanțe mari de spațiu și să aterizezi într-un loc hiperspecific, pentru a nu te materializa, cum să zic, înăuntrul a ceva.
Călătorul în timp trebuie să fie imaterial sau destinația golită la nivel molecular –
o particulă rătăcită și ajunsă în creierul tău te poate omorî.
VP - 125
Penny îl încântă pe tata cunoscând mult mai multe despre lucrurile astea decât s-ar aștepta oricine de la o persoană cu șarmul ei involuntar. Își mănâncă
desertul, discutând meritele creării unei capsule care poate fi vidată, alimentată
de un motor nuclear care emite o frecvență înjumătățită care poate fi monitorizată, pentru ca în cazul în care călătoria în timp e descoperită la un moment dat, să existe un loc sigur în care să se întoarcă acești călători în timp și o cale directă pe care s-o urmeze. Teoretic, ar putea dovedi posibilitatea călătoriei în timp, pentru că dacă o astfel de capsulă ar fi creată, există
probabilitatea ca o ființă din viitor să apară imediat ce e activată – perfecta încarnare a dictonului „ oferta creează cerere”, dacă e să ne luăm după tata.
Simțindu-se într-o atmosferă de sărbătoare, tata scoate o sticlă prăfuită de burbon rar dintr-un dulăpior din bucătărie și ne pune fiecăruia câte-un pahar.
Mama pare ciudat de geloasă, de parcă ar fi presupus că după cină ea urma să fie cea care o lua pe Penny deoparte ca să-i arate alte câteva bijuterii din colecția ei de cărți, dar cumva tata a reușit să o monopolizeze și n-o mai lasă să plece. Face câteva încercări de a duce conversația înapoi la literatura de secol XIX prin Mașina timpului a lui H.G. Wells, dar tata ține conversația în frâu cu mână de fier. E o trăsătură de-a lui cu care mama nu e obișnuită aici, dar eu o recunosc ca fiind cea mai ușoară iterație a omului care ar trebui să fie. Simt junghiul inconfortabil al dorului de casă.
Greta a băut cam multe pahare de vin și s-a întins pe canapea, în timp ce Penny și cu tata discută principiul coerenței de sine al lui Novikov – conform căruia există
o singură realitate rigidă și tot ceea ce poate să facă un călător în timp în trecut s-a întâmplat deja, așa că nu există nicio posibilitate de a schimba cronologia. Iau o gură din al doilea pahar de burbon, pentru mine fiind evident că Novikov habar n-avea despre ce căcat vorbea.
Penny și tata trec prin teoria multiversului și denaturarea cronologiei, cicluri cauzale și ipoteza realității autovindecătoare. Greta a adormit. Mama spală
vasele. Eu beau prea mult burbon. Mă simt de parcă n-aș fi scos un cuvânt ore-n șir, chiar dacă probabil au trecut numai vreo douăzeci de minute. Dar când trec la fuziunea temporală, iau decizia catastrofală de a mă băga în vorbă.
— Dar consecințele temporale? zic eu.
— Poftim? zice tata, uitându-se chiorâș la mine.
— Mă întorc în timp înainte de a mă naște, zic, și, nu știu, schimb din greșeală
trecutul. Ce se-ntâmplă dacă nu sunt conceput niciodată? Ce se-ntâmplă dacă mă
nasc, dar nu sunt aceeași persoană la nivelul genetic cel mai de bază? Nu ar trebui să exist în realitatea alterată ca să mă fi putut întoarce în timp pentru a cauza schimbarea?
VP - 126
Penny pare nesigură, nu știe dacă să fie agitată sau încântată că deschid de față cu tata subiectul spinos care plutește peste viața mea și acum și peste a ei.
— Ei bine, da, zice tata, cam asta sugerează fuziunea temporală. Nu există mai multe realități simultane deci schimbările cauzale în trecut curg succesiv prin cronologie pentru a rezolva paradoxurile. Dar mecanismele care ar putea să facă
posibil un asemenea lucru sunt neclare. Există o energie a cronosului care se acumulează și e eliberată în cazul unui paradox, ca o reacție nucleară? Și dacă da, de ce ar fi ea folosită pentru a rezolva paradoxurile temporale aici, pe Pământ, când noi existăm într-un metasistem cosmic mult mai mare decât viața inconsecventă a unei anumite persoane? Felul ăsta de discuție escaladează
repede într-una despre o inteligență vastă care ghidează toate evenimentele și conflictele care se devoalează, ceea ce devine puțin cam teologic pentru gustul meu.
— Nu vorbesc despre Dumnezeu, zic. Vorbesc despre ce se întâmplă cu adevărat.
— Nu știam că ești interesat de lucrurile astea, zice el. Și când mi-ai citit cartea?
— A fost o seară așa de frumoasă, zice Penny, agitată. Mulțumesc foarte mult că m-ați invitat.
— Vin imediat, zice mama din bucătărie, stai numai puțin…
— Nu avem cum să știm, zice tata.
— Nu, zic eu, uite, asta se întâmplă. Când un călător în timp schimbă trecutul de dinainte de a se naște, devine o ancoră temporală. Cronologia subsecventă
creează condițiile necesare pentru a se asigura de nașterea lui.
— Și nu e exact un ciclu cauzal? zice el.
— Nu, pentru că atunci când se întoarce în prezent, zic eu, totul poate fi radical diferit. Tu ai putea fi un geniu căzut în dizgrație, mama ar putea fi moartă, Greta ar putea să nu se fi născut niciodată, eu aș putea să fiu un dezastru rușinos…
— John…, zice Penny
— Numele meu ar putea să fie diferit, zic. Aș putea să fiu Tom în loc de John, dar încă aș mai fi exact aceeași persoană, genetic vorbind. Dacă aș călători în timp și apoi m-aș întoarce într-un prezent schimbat, simplul fapt al existenței mele înotând prin cursul timpului ar necesita ca evenimentele să se alinieze într-o variantă în care e sigur că sunt viu, pentru a-mi primi conștiința înapoi în prezent.
Sunt ancora temporală, iar efectul de curgere în valuri prin timp e o piedică
temporală.
