— Sunt mult prea obosit ca să vorbim despre asta, spun eu. Mai ales dacă îi aduci în discuție pe Freud și Jung, e pur și simplu crud.

— Atunci mai gândește-te la un singur lucru, zice mama. Nu există drum de întoarcere. Realitatea asta dezamăgitoare, muribundă, în care ești blocat nu are nicio mașină a timpului. Planeta ta e pierdută pentru totdeauna. Știi asta, da?

Dau din umeri. N-o pot zice chiar cu voce tare.

— Poate e totul adevărat, zice ea. Poate că furi toate ideile bune din lumea ta magică. Dar dacă lumea aia e pierdută și dacă, așa cum susții, tu ești cel care a pierdut-o, atunci nu îi datorezi lumii ăleia s-o faci pe asta mai bună?

— Mai bună în ce sens? întreb eu.

— Ai o responsabilitate, îmi răspunde ea. Ești singurul care poate să ne arate cum e paradisul. Poți să ne construiești un viitor în care să trăim. Să îl construiești literalmente din cărămidă și oțel și sticlă. Poate că nu crezi că ești un geniu. Poate crezi că ești un impostor, un bandit, un monstru ucigaș de planete. Dar tu ești tot ce ne-a mai rămas.

Nu știu ce să răspund la asta. Sună un pic triumfalist pentru mine, dar mama n-ar fi prima mamă cu o percepție disproporționată asupra copilului ei.

— Fugi după misterul ăsta la San Francisco dacă trebuie, zice ea. Dar rămâi în siguranță și întoarce-te acasă. E destul de muncă aici, în lumea asta, în lumea în care trăiești, nu în lumea pe care o visezi. Ei n-au nevoie de tine cu adevărat. Nu cum avem noi.

Mama mă îmbrățișează, deschide ușa de la birou, străbate holul până la dormitor și i se alătură tatii înăuntru.

93.

Penny și cu mine ne întoarcem la ea acasă. Practic acolo am locuit de când ne-am cunoscut, pentru că în apartamentul meu nu mă simt ca acasă. Îl sună pe unul VP - 143

dintre angajații ei, să deschidă librăria, ca să putem dormi o mare parte din zi.

Geamurile dormitorului ei dau către est și răsăritul din sudul Ontario-ului e curat și orbitor.

Tot ce s-a întâmplat noaptea trecută îmi sună în cap în timp ce încerc să adorm lângă Penny. Se lasă cu toată greutatea pe o parte a mea, poartă chiloți și un tricou moale, subțire, stă cu capul în adâncitura unde umărul meu se întâlnește cu clavicula, iar șuvițele din părul ei îmi gâdilă bărbia și buzele. Expiră apăsat, adânc.

Mă simt mai ușor, mai împăcat după ce le-am spus alor mei adevărul, chiar dacă probabil ar fi fost mai inteligent să-i las să creadă că bolboroselile mele din spital despre realitatea alternativă erau doar un blocaj sinaptic trecător.

Am uitat să scriu în seara asta. Penny a sugerat să-mi notez amintiri din viața mea vreme de câteva minute, în fiecare seară, înainte de a ne duce la culcare, o rutină zilnică prin care țin adevărul aproape. Așa că am făcut asta, am scris pe laptopul lui John, un pic în fiecare noapte. Dar lumea mi se pare prea mare și cuvintele mi se par prea mici și transformarea încâlcelii ăsteia noroioase în rânduri clare de text le face să pară mai puțin reale și mai mult fictive și îndepărtate.

Și ce-mi aduc amintire astea cu adevărat? Eram fericit acolo? Nu.

Stând aici, cu Penny, mă simt fericit. Nu cred că John era prea fericit. Mă

întreb, dacă nu eram eu aici, ar mai fi fost fericiți împreună? Mai fericiți?

Îmbrățișat cu Penny, în patul ei, realizez pentru prima oară că încep să renunț

intenționat la Tom. John se strecoară pe sub ușă ca fâșiile de fum dintr-un foc la subsol, incredibil de calme în comparație cu agitația constantă și plină de anxietate a lui Tom. Toți cei la care țin vor fi mai fericiți când eu nu voi mai fi. Tom face ca totul să fie atât de dificil, de confuz, de complicat.

John n-ar fi fost încă treaz, limpezindu-și grijile prin vălul ăsta nevrotic. Ar adormi și s-ar lăsa iubit. S-ar simți ca și cum toată viața lui a fost puțin în afara zonei de focalizare și acum, în sfârșit, trece printr-o descărcare proaspătă – a avut o boală mintală neidentificată, care s-a dezvoltat în colțurile umede ale minții lui, iar când a lăsat temporar garda jos, a încercat să preia controlul. Dar momentul ăla a trecut. Virusul care era Tom nu are niciun plan de acțiune, doar o listă de solicitări. A vrut să aibă controlul, dar, ca atâția despoți aspiranți, nu s-a gândit mai departe de momentul loviturii, la efortul zilnic de a conduce. Oricine poate să dea jos un guvern, să fii la putere e greu.

Penny se întoarce în somn pe partea cealaltă. Își apasă fundul de șoldul meu, își trage plapuma sub bărbie. Mă întorc și eu pe o parte și ea se împinge în mine.

VP - 144

Părul ei miroase a lămâie și rozmarin și a altceva, un miros pe care încă încerc să-l recunosc când adorm.

94.

Mă trezesc și mă simt curat. Nu, curățat. Golit, poate, dar într-un fel bun. Ca și când o tumoare gigantică îmi fusese extirpată cât timp dormisem în patul lui Penny.

Tom a dispărut. Lăbarul ăla plângăcios, jalnic și bolnav a dispărut. Bine c-am scăpat.

M-a bântuit ca o fantomă toată viața mea. M-am gândit că ar fi o alinare să-l las afară din cușca lui, dar s-a dovedit a fi un căscat. Tot regretul ăla fără niciun sens.

Are și el un merit, totuși. A găsit-o pe Penny. Mi-a pus-o pur și simplu pe tavă.

N-a fost nevoie de niciun efort. Stă aici, întinsă lângă mine, gata de orice aș vrea să-i fac. Așa că o sărut pe gât până începe să se trezească și după aia îi dau jos chiloții ca să pot s-o fut. Tot încearcă să se întoarcă și să se uite la mine, dar n-o las. Poate că-s prea dur, deși uneori e greu să-ți dai seama cum e cu femeile, care sunt felurile în care le place să fie tratate și pe care nu le recunosc cu voce tare.

După aia e tăcută. Mă întreabă dacă e ceva în neregulă și îi zic că nu m-am simțit niciodată mai bine. Și e adevărat. Mintea mea n-a fost niciodată așa de limpede. Începe să plângă. Întreabă ce s-a-ntâmplat cu Tom. Îi spun că a dispărut și mai plânge un pic.

Fac un duș. Presiunea apei e de căcat. Oricine a construit hardughia asta a fost fraierit de cei care au făcut țevăraia. Dușul nici măcar n-are pară. Vine și ea, goală, privindu-mă în ochi și întrebându-mă dacă mai sunt acolo, în timp ce apa caldă

curge peste noi. O întreb ce vrea să spună cu asta și ea zice că nu vorbește cu mine. Vorbește cu el. Cu Tom.

Mă gândesc să mă prefac că-s el destul de mult ca s-o mai fut o dată, dar nici măcar n-o mai vreau. Nu merită bătaia de cap.

Așa că pur și simplu zâmbesc și zic că Tom nu mai e acasă și nu se mai întoarce niciodată și o las acolo să mai plângă un pic. Oricum apa caldă e pe terminate.

Mă îmbrac în hainele de rahat pe care le-a ales Tom pentru mine și mă duc la birou. Nu-mi vine să cred cum a lăsat Tom totul de izbeliște. N-a pus piciorul aici de când a fost în spital și sunt o grămadă de chestii de făcut. Verific mailul și semnez niște căcaturi care trebuie aprobate.

VP - 145

A apărut o afacere mișto, o licitație pentru o sală de concerte din Chicago.

Buget gras, poziționată central, mândrie civică, toată presiunea aia înseamnă că

au nevoie de cineva care să le zică ce să facă. Cec barosan. Trebuie să-mi blochez niște idei. Mă uit la specificațiile pe care mi le-au trimis și mă duc la masa de proiectare.

Dar n-am prea multe idei. Ar trebui să funcționeze așa: mă uit la poze cu locul și mă gândesc la clădiri pe care le-am văzut în visele mele și forma de bază și proporțiile și textura construcției mă inundă. Nu și de data asta.

Acum înțeleg. Tom m-a infectat cu mult înainte de a prelua controlul. A fost în capul meu toată viața. Vocea lui îmi șoptea mereu ca o mâncărime de care nu poți scăpa. Dar acum a dispărut. Poate că asta înseamnă că toate ideile mele bune au dispărut și ele, dar, oricum, am deja o reputație. Pot să supraviețuiesc din ce-am luat de la el pentru restul vieții. Să fac oricum mai mulți bani făcând mai puține versiuni împopoțonate ale rahatului ăstuia. Fă-o simplu, nu întinde coarda, lasă

clienții să se simtă mai deștepți decât sunt și ia-le banii. Lasă pe altcineva să

schimbe felul în care arată lumea. Sau și mai bine, să nu-l schimbe nimeni. Numai fraierii ca Tom cred că trebuie să aducă o schimbare. Pe lume o doare-n cur de cum crezi tu c-ar trebui să arate. Scopul principal al lumii e să te omoare cât mai repede posibil și să-ți utilizeze cadavrul drept combustibil.

I-am făcut mamei o favoare și am angajat o stagiară din Departamentul de arhitectură de la ea de la universitate și tipa asta are un cur incredibil. Fața e OK, dar curul, frate. Ar trebui să proiectez sala de concerte să arate exact cum arată

curul ei. Tom și spiralele lui de căcat. În afară de mine, numai ea mai e la birou acum, făcând dracu’ știe ce, hârțogăraie sau ceva. Pot s-o văd la dulapul de planuri, prin pereții de sticlă. Oare știe că-s acolo, dar e timidă? Se apleacă oare intenționat, scoțându-și în evidență curul chiar în fața mea? Nu-mi spune că nu știe ce-mi face. Știe. Vrea să-mi facă asta.

Mă simt bine. Mă simt așa cum trebuie. Nici măcar n-am știut cât m-a ținut pe loc în toți anii ăștia. Îndoielile. Întrebările. Mâna de pe umărul meu. Vocea din urechea mea zicând nu, n-o face, e greșit, doar pentru c-o vrei nu înseamnă c-o meriți. Căcaturile alea de șoapte au dispărut. Merit tot. Dacă vreau, înseamnă că

merit.

Amuzant cum am crezut eu c-o iubesc pe Penny doar pentru că el o iubea pe Penny. Sunt tânăr. Arăt excelent. O să fiu bogat și, chiar dacă n-o să fiu, Greta o să-mi dea tot ce-i cer, la cât de vinovată se simte în legătură cu banii ăia. Sunt aproape faimos. Destul de faimos. Chiar și fără să mai am vreo altă idee bună în viața mea, tot sunt rezolvat pe veci. De parcă Penny m-ar putea satisface când există stagiare cu cururi perfecte și fețe din alea care le fac să-și dea jos blugii VP - 146