Doar că nu e viața mea. E viața lui, viața lui John. Cu cât mai mult timp petrec aici, cu atât sunt mai puțin eu și mai mult el și înțeleg că e greu să empatizezi cu felul în care te simți când îți lași conștiința să se includă singură în imaginea ei deformată din oglindă, și trebuie să-ți spun că e al dracului de înfricoșător. E ca și când ai muri ars de viu în flăcările propriei tale minți. E ca și când ai fi mâncat de viu de amintirile tale extraterestre, care au prins rădăcini în tine, devorând tot ceea ce te face cine ești și eclozând pe altcineva direct în creierul tău. Gândește-te la masa de informație stocată în circumvoluțiunile umede, dense ale minții VP - 119
tale, fiecare amintire și opinie și impuls, la nenumăratele urme ondulate ale identității, atât cele mari, cât și cele neînsemnate. Acum dublează-le în aceeași cutie umedă și amestecă-le una cu alta și fă-le să se lupte între ele. Mintea lui John e ca o boală de care mintea mea încearcă să se vindece cu anticorpii a ceea ce eu știu că e adevărat, amintirile mele, opiniile mele, impulsurile mele, umilințele și bucuriile mele mari sau neînsemnate. Doar că adevărul e că – eu sunt cancerul. Eu sunt virusul care încearcă să-l colonizeze pe John, nu invers. El trece printr-o bătălie disperată de a recâștiga controlul propriilor lui gânduri și eu sunt intrusul care a scăpat cumva din visele lui și i-a denaturat conștiința.
Poate că așa te simți când înnebunești. Fiecare clipă fericită e compromisă de degetele reci din jurul gleznelor mele, care încearcă să mă tragă într-o gură
deschisă de pierzanie și frică și rușine. Ar fi mai ușor să renunț și să fiu John. Și eu de fiecare dată am ales cea mai ușoară variantă.
Mă simt ca și când aș fi recompensat pentru c-am distrus lumea. Singurul motiv pentru care încă mă mai simt eu, Tom, e o durere care pulsează undeva în stomac – ar trebui să plătești pentru ce-ai făcut. N-ai voie să fii fericit. Tot ce atingi se va face praf. Toți oamenii pe care îi iubești vor fi cuprinși de întuneric. Trebuie să răspunzi pentru toate crimele tale, chiar dacă singurul om capabil de a te judeca ești tu.
82.
Personalul de la Barren & Asociații mă așteaptă în sala de conferințe. După ce le-am ignorat mesajele încă o săptămână, în timp ce Penny și cu mine ne-am izolat unul în altul, au amenințat să convoace întâlnirea la mine în apartament dacă nu veneam azi la muncă. Mă poziționez în fața ușii de sticlă și aștept să
gliseze într-o parte, așa cum trebuie să gliseze ușile, dar nu o face, pentru că are o clanță care trebuie apăsată, chiar dacă deja există tehnologia care le permite ușilor să se deschidă automat. Ai idee câți germeni sunt pe o clanță normală?
Expunerea la patogeni micro-organici nu ar fi mai mare nici dacă ai șterge cu mâna în interiorul unui veceu public.
Cei cinșpe angajați ai mei încep să aplaude și să-și flexioneze mușchiul zigomatic pentru a-și dezvălui dinții și gingiile, ceea ce mă face să mă dau în spate un pic, până îmi dau seama că îmi zâmbesc. Pe o masă de conferințe făcută dintr-o secțiune de arțar încapsulată într-un cub de rășină epoxidică transparentă sunt câteva exemplare din numărul Toronto Star cu desenul meu pe copertă. Devin tot mai bun la extragerea de informații din memoria lui John, așa că-mi amintesc VP - 120
că tipul care nu aplaudă, cu zece ani mai bătrân ca mine, e Stewart și e managerul de operațiuni al firmei.
— Am primit atâtea telefoane după discursul tău că a trebuit să pun stagiarii să răspundă la telefoane ca să putem face față, zice Stewart.
— Asta e, ăă, bine, zic eu. Nu?
— Uite, știam toți la ce ne-am înhămat când am venit să lucrăm pentru tine, zice Stewart. Tu ești Barren. Noi suntem Asociații. Dar am stat ore-n șir la discursul ăla. Ca o echipă. Nu doar la prezentarea vizuală. La text. La referințe. La cercetare. Asta ar fi trebuit să fie prezentarea firmei în fața comunității internaționale. N-ai folosit niciun cuvânt din ce am stabilit că urma să zici. Nici măcar nu ai menționat că suntem acolo, în public. Trebuia să fie o noapte mare și pentru noi, restul. Și, ca fapt divers, conferința ne pune să plătim pentru a schimba sticla pe care ai deteriorat-o.
Am impresia că ăsta e un megamoment pentru Stewart, un abces care trebuie spart. Reacția mea imediată e să plec dracului de-aici și să nu mă mai întorc niciodată. Mai degrabă m-aș arunca prin geamul pe care am desenat și aș plonja înspre moarte decât să am de-a face cu politici de birou. Nu am condus niciodată
nimic și poți să-ți dai seama de cât de alarmat sunt având în vedere că singurul lucru la care mă gândesc e – ce ar face tata în situația asta?
— Spune-le organizatorilor conferinței că suntem pregătiți să plătim pentru geam atâta timp cât e dat jos fără a-mi strica desenul, zic eu. O să-l punem aici, la birou, să fie primul lucru pe care-l vede oricine intră. Acum: au fost cinci sute de oameni la conferință, da? Câți oameni citesc ziarul ăsta?
Unul dintre asociați caută informația pe telefon și i-o arată lui Stewart.
— Trei sute de mii în timpul săptămânii, zice el. Cinci sute de mii în weekenduri.
— Spune-le că o să îmi detaliez discursul în exclusivitate, pentru ediția lor de weekend. Pot să publice tot ce trebuia să spun, cu toate imaginile pe care trebuia să le arăt. Cinci sute de oameni într-o cameră versus cinci sute de mii de oameni într-un oraș. Chiar mai mulți online.
— Cu numele tău pe el, bineînțeles.
— Cu toate numele noastre pe el. Pot să pună Tom Barren în titlu, dar o să
insistăm ca toată lumea care a lucrat la material să fie acreditată.
— Ai zis… Tom Barren?
— Nu, zic eu. Așa am zis? Nu cred. Oricum, îmi pare rău dacă am dat-o-n bară.
— Îți… ceri scuze, zice el.
— Mda, zic eu.
VP - 121
— Nu te-am auzit niciodată cerându-ți scuze în fața nimănui. Și-a cerut scuze de la cineva vreodată?
Asociații dau toți din cap că nu, muți, pironiți.
— John, suntem îngrijorați pentru tine, zice el. Ai fost în spital. Acum dai ordine șefului de șantier și te plângi despre lipsa de viziune a clientului și în secunda doi te zvârcolești prin noroi. Eu am chemat ambulanța.
— Sunt bine, zic eu.
— Noi toți am plecat din niște joburi foarte bune de la niște firme foarte bune ca să lucrăm cu tine, pentru că noi credem că tu vezi viitorul arhitecturii într-un fel în care n-o mai face nimeni altcineva. Dar asta înseamnă că nu putem face nimic fără tine. Dacă ai probleme de sănătate, îți respectăm intimitatea. Te rugăm doar să ai încredere în noi și să ne spui ce se-ntâmplă.
— Nu știu, zic eu.
— Nu știi, zice Stewart. OK, ei bine, ăsta-i un alt lucru pe care nu te-am mai auzit niciodată zicându-l. Tu știi mereu. Ești cel mai arogant căcat de atotștiutor pe care l-am întâlnit vreodată.
Îmi simt creierul umflat, de parcă ar încerca să iasă prin una din urechile mele și să găsească o casă mai confortabilă. Îmi apăs fruntea pe suprafața rece, epoxidică a mesei. Pot să simt fire de transpirație curgând de la subraț, de-a lungul cutiei mele toracice. Mi-am petrecut viața evitând deliberat situații în care cineva caută răspunsul de la mine.
— Ai dreptate, zic. Știu. Știu cum ar trebui să arate fiecare clădire din orașul ăsta. Cum ar trebui să arate fiecare oraș de pe planeta asta. Suntem foarte departe de unde-ar trebui să fim. Dar e prea mult. Nu pot repara toată lumea.
— John, nimeni nu se așteaptă la asta, zice Stewart.
— Îmi iau concediu pe o perioadă nedeterminată, zic eu. Începând de azi.
— Despre ce vorbești? zice Stewart. Avem șase proiecte în lucru. Sute de oportunități au apărut de la discursul tău. Sala de concerte din Chicago. Am promis să predăm proiectul inițial săptămâna viitoare.
