De fapt, eu sunt ceea ce se numește o ancoră temporală. Existența mea a deformat cronologia pentru a se asigura de existența mea. Oricare ar fi fost traiectoria evenimentelor fără mine, ea a fost suprascrisă de o serie de evenimente subsecvente care m-au adus aici, la fel cum eram și acolo. Termenul tehnic – scuze, termenul teoretic pe care l-am confirmat neintenționat – este acela de piedică temporală.
Indiferent ce s-a întâmplat între 11 iulie 1965 și 2 octombrie 1983, calculul probabilităților cuantice cerea ca tata și mama să fie exact cine erau și să se acupleze exact când au făcut-o pentru a mă face exact cum sunt.
Alți oameni, într-o măsură sau alta toți ceilalți oameni născuți după 11 iulie 1965, n-au fost așa de norocoși. Efectul de domino a început lent. Milioane de oameni s-au născut la timp, neafectați de efectul meu de deformare. Dar până în 2016, miliarde de oameni care nu trebuiau să trăiască niciodată s-au născut și miliarde de oameni care trebuiau să trăiască nu s-au născut.
Eu personal am cauzat nu moartea, ci inexistența a miliarde de oameni. Că am cauzat în același timp și existența a miliarde de oameni nu mă face să mă simt mai bine. Devotamentul meu emoțional e pentru cei care nu au existat niciodată
din cauza mea.
Nu c-aș vrea să par oribil de superficial, dar nici măcar nu există un nume pentru crima mea. Cronocid? Faptul că trebuie să scot din joben un termen SF
pentru a o defini nu face decât să clarifice enormitatea situației, imposibilitatea VP - 95
de a procesa așa ceva. E destul de greu să percepi moartea, conceptul îți scapă
printre degete, mintea ta se uită tot timpul în altă parte și caută o metaforă.
Patru miliarde de oameni s-au născut între 1965 și 2016. De fapt, în lumea mea numărul era mai apropiat de trei miliarde, pentru că aveam mijloace contraceptive mai eficiente, mai puțină religie și mai mult divertisment. Chiar și așa, sunt o groază de vieți de înlocuit în existență, mai ales având în vedere că
miliardul ăsta în plus e blocat în bășica asta umedă de lume. Și a fost o catastrofă
incredibilă pentru ecosistem. E ca și când planeta ar putea susține un tonaj specific de viață, așa că pentru fiecare om care se naște, cineva trebuie să moară, o altă specie să fie aruncată la canal.
N-am vrut să fac nimic din toate astea, dar nu e nimeni altcineva pe care să
pot da vina. Nici măcar pe tata. Și e clar că am deviat de la acțiune, pentru că
întotdeauna am putut să dau vina pe tata pentru orice mergea greșit în viața mea
– superputerea mea e să dau vina pe tata.
Dar nu pot să i-o pun în cârcă, nu și oroarea a ceea ce-am făcut, nu și vinovăția pe care o simt din cauza incapacității mele de a o înțelege cu adevărat. Oricare ar fi greutatea karmică sau consecința morală, ele sunt ale mele, va trebui să le accept când se vor instala, așa cum sigur o vor face. Existența nu-i un lucru cu care să arzi gazul degeaba.
65.
Apropo, nu există niciun roman, OK? John n-a scris niciodată nimic care să se încadreze în categoria asta. Dar sunt notițe, pagini peste pagini de notițe scrise de mână într-o agendă de moleschin, ceea ce eu sincer cred că e cam snob. Poate că sunt doar defensiv pentru că scrisul meu de mână e oribil. Nimeni nu mai scrie de mână în locul din care vin eu. Nu e considerată o abilitate care trebuie predată
la școală. Adică sunt capabil s-o fac, dar niciodată nu e nevoie.
Asta a dus la un dezastru total la spital. Doctorii mi-au dat un test cognitiv standard, rugându-mă să scriu anumite cuvinte de mână și comparând rezultatul cu scrisul meu din trecut. Bineînțeles că nu arătau nici măcar un pic la fel.
Mâzgăliturile mele dezordonate erau atât de diferite de scrisul caligrafic de arhitect al lui John, încât au fost convinși că avusesem un atac cerebral.
A trebuit să fac un set de teste și nu au arătat nimic, așa că asta a dus la un alt set de teste și nici ele nu au arătat nimic, așa că asta a dus la o droaie de conversații în șoaptă și jargon medical și priviri îngrijorate, până când, într-un final, am găsit o soluție excelentă, și anume mi-am petrecut câteva zile învățând VP - 96
cum să scriu ca John. Următoarea dată când m-au testat, imitația mea a fost destul de bună ca să-i facă s-o lase moartă.
Am realizat ceva despre doctorii de aici – în cele mai multe cazuri, habar n-au ce se întâmplă în corpul tău dacă nu se potrivește perfect cu prezentarea standard. Un singur lucru trebuie să fie puțin atipic și nu mai înțeleg nimic.
Normal, n-ar recunoaște asta niciodată. Ar trebui să predea un curs la medicină
despre cum să acționezi cu o convingere absolută când n-ai nici cea mai vagă idee ce se întâmplă. Limbajul specializat îi ajută să păstreze aparența competenței, așa cum îi ajută și panica ambientală a pacienților și a familiilor lor. Din momentul în care am putut să-mi imit propriul scris de mână, au fost atât de ușurați că nu mai trebuiau să caute un răspuns aflat în afara capacității lor medievale, că m-au proclamat vindecat cât ai zice pește.
După ce am fost externat, am insistat ca părinții mei să mă ducă acasă. Într-o mașină care rulează pe niște cauciucuri pneumatice de-a lungul unor drumuri din bitum și piatră, propulsată de un motor cu combustie internă alimentat cu petrol rafinat. Apartamentul meu e într-un bloc fusiform în mijlocul unei duzine sau ceva de genul de alte blocuri fusiforme înghesuite lângă al meu, printre care vezi lacul Ontario, la un etaj destul de sus ca autostrada suspendată care trece pe lângă
grupul nostru de blocuri să nu pară grotesc de intruzivă.
Apartamentul are o groază de geamuri de sticlă – știi și tu, nisip topit în loc de rășină polimorfică – și nu fac nimic interesant, pur și simplu lasă lumina să intre și pe tine să vezi afară. Are și un dispozitiv care arată ca o locomotivă victoriană
cu aburi, dar aparent e un espressor. Tot apartamentul e zugrăvit în nuanțe de gri și maro-închis, lemnos, plin de mobilă cu contururi ascuțite, joasă, pentru a accentua înălțimea tavanului. Bănuiesc că decorul ar trebui să impresioneze femeile, dar mie mi se pare cam de prost gust. Încep să mă îngrijorez că John Barren e un infatuat, ceea ce mă cam irită.
Pe unul dintre pereți e o ramă masivă în jurul a cam o sută de reviste vechi, aranjate în rânduri și coloane simetrice – toate sunt reviste SF din anii ’50, cu coperte pictate lugubru în care vezi aventurieri cu fălcile pătrate și femei de știință cu forme, roboți și pistoale-laser, navete spațiale și ghiozdane cu propulsie, pagini îngălbenite și colțuri roase. Mă holbez la sanctuarul ăsta ironic al lumii mele pierdute și mă face să vreau să-i dau un pumn în gură lui John. Doar că e gura mea.
Nu-mi prea pasă să-mi cercetez presupusa casă, trebuie să găsesc „romanul”
ăsta de care vorbea Greta și, dacă e real, să văd ce scrie în el. Vârtejul amestecat de impulsuri care e memoria lui John mă trimite la agenda de moleschin de pe noptieră și exact asta caut.
VP - 97
Uite ce cred eu despre asta – toată viața lui, John a visat la viața mea. Când era mic, era considerată un rod al imaginației, încurajat și sprijinit de părinții lui și de profesorii amuzați, materializat în desene și diferite scene de joacă în care actorii principali erau niște figurine, iar singura persoană din public, sora lui mai mică Greta, avea o telenovelă SF numai pentru ea. Părea să aibă viziunile astea ale vieții mele simultan cu momentele în care eu le trăisem – eu aș trece prin ceva, iar el ar visa exact acel lucru. E o grămadă de desene într-o cutie de pe un raft din dulap și sunt superpsihedelice, momente ale vieții mele, refăcute în creion cerat și din hârtie colorată. E o serie întreagă, ca benzile desenate, cu casete și bule de dialog, despre atunci când am fugit de-acasă la doișpe ani.
Sărutul cu Robin Swelter. Pumnul luat de la fratele ei. Fața feroce a mamei.
Crescând tot mai mult, John a avut în continuare visele astea, dar nu le mai povestea nimănui. Din când în când îi mai spunea Gretei, dar ea era ocupată să
fie o prepuberă și să o doară-n cur de familia ei. Greta se ghidează după filosofia decentă de altfel conform căreia nu există în univers ceva mai plictisitor decât visele altcuiva.
Visele nu au încetat niciodată, dar John nu s-a mai gândit prea mult la ele când a crescut dintr-un adolescent într-un adult. Gradul în care peisajul urban al viselor lui recurente l-a împins de la spate să meargă la arhitectură și i-a stabilit estetica designului e clar – unul imens. Dar John nu știa că el copia, de fapt, lumea mea.
