— Îmi pare rău, zice Penny. Sincer, încă mă aștept să renunți la jocul ăsta și să

recunoști că chestia asta cu călătoria în timp e o piesă pe care-o joci ca să te combini cu fete și, după ce o să te plictisești de mine, o să te-ntorci la dimensiunea ta pentru totdeauna, ceea ce de fapt înseamnă c-o să dispari total și n-o să te mai văd niciodată.

— Nu pot să mă-ntorc nici dacă vreau. Nu știu cum să inventez o mașină a timpului.

— Dar dacă ai ști, asta ar însemna că eu nu m-aș fi născut niciodată, nu? Eu și toți ceilalți.

Mă gândesc la ce mi-a spus Penelope, la cum împărțea ea sarcinile în secunde.

Funcționează cu orice? M-ar ajuta să uit de toți oamenii pe care i-am șters de pe fața Pământului? Ar putea ritmul regulat al ticăitului să curețe de tot o lume întreagă?

— Oricum, să știi că mi-am dat seama că n-ai zis care din noi arată mai bine.

— Tu, zic eu.

— Bun răspuns, zice ea. Sărută-mă un pic și poate o să te și cred.

Ne sărutăm, ne plimbăm și stăm de vorbă. Mâncăm de prânz, mergem înapoi la ea acasă și adormim până după-masă.

Din toate zilele pe care le-am avut, asta e preferata mea. Adică, de departe.

Când mă trezesc, Penny doarme încă, încolăcită, lângă mine.

Nu e Penelope. N-o să dispară în neant.

79.

Suntem în pat și încercăm să ne hotărâm ce facem la cină când îmi sună

telefonul. Nu vreau să răspund, pentru că nu vreau să vorbesc cu nimeni care nu e în clipa asta în patul lui Penny, dar ea merge la baie, așa că răspund. Am evitat apelurile de la birou zile întregi. Mă gândesc că dacă confirm că trăiesc mă vor lăsa în pace.

La telefon e un organizator de evenimente, întrebându-mă unde sunt. Tipa îmi zice că au încercat ore-n șir să dea de mine și tocmai ce au realizat că încurcaseră

VP - 116

numărul meu de telefon de la birou cu cel de mobil, îmi spune că cina e pe terminate și că discursul meu e programat să înceapă în jumătate de oră.

Conferința Internațională de Arhitectură și Urbanism e în weekendul ăsta, organizată pentru prima dată în Toronto și, având în vedere că sunt copilul minune local, trebuie să țin un discurs care să deschidă conferința. Am acceptat cu luni în urmă și nu știu de ce n-a fost anulat după spitalizarea mea, dar nimeni nu le-a spus organizatorilor conferinței, care acum o luau razna că n-am apărut la cina de dinainte, pentru că cinci sute de arhitecți, urbaniști, critici culturali, studenți și, cum să zic, habar n-am cine altcineva, dar cinci sute de oameni se agitau în fața auditoriului, așteptând să-mi asculte cuvântarea.

N-am nimic să le spun celor cinci sute de tocilari ai arhitecturii. Dar o morișcă

din inconștientul meu îmi spune că e important pentru John, așa că, chiar dacă

nu vreau să fiu John, îi spun persoanei de la telefon că John o să fie acolo la ora programată. Îi explic situația lui Penny și pot să văd cum suspectează că e o scuză

ca să plec de-acolo acum că m-am culcat cu ea de patru ori în ultimele șaișpe ore, așa că o invit să vină cu mine și facem primul duș împreună și, da, chiar nu vreau să ies din cabina aia de duș, dar dintr-odată e superserioasă, își pune o rochiță

drăguță pe ea și se machiază un pic în timp ce eu mă rad cu lama pe care ea o folosește pentru picioare și subraț.

Luăm un taxi până la mine și îi spunem să ne aștepte până mă arunc într-un costum și o las pe ea să se uite un pic prin apartament. Îmi face nodul de la cravată

și totul e atât de intim că aproape izbucnesc în plâns. Îmi zâmbește cald și intrigat și cred că zâmbetul ăla ciudat îmi dă curajul să fac ce fac după aia.

80.

N-am nimic pregătit pentru mulțimea asta de oameni probabil foarte deștepți, foarte talentați, care cu siguranță se-ntreabă dacă agitația asta din jurul meu –

din jurul lui, din jurul lui John – merită osteneala și bineînțeles că nu merită.

Organizatorii conferinței se strâng în jurul meu când intru în auditoriu, ținându-mă de mână cu Penny, întrebându-mă dacă am adus materiale audio-vizuale. Mă uit în jur, la încăperea aia cu cinci sute de locuri, ocupate toate, și micul pupitru așezat în fața perdelelor trase ale unor geamuri masive, care încep din podea și se termină în tavan, iar mintea mea e goală. Fiecare moleculă de lichid din corp mi se scurge prin glandele sudoripare. În gât am o senzație de sufocare și de funingine, de parcă aș fi înghițit un stol de molii.

VP - 117

Sesizez o deschizătură între perdele, ca și când cine s-ar fi ocupat de ele nu a tras cât trebuia de cordon. Auditoriul e la ultimul etaj al unui turn de lângă lac și prin deschizătura aia văd conturul argintiu al orașului. Cer un marker de la unul dintre organizatorii conferinței. Trag perdelele, descoperind orașul. Unul dintre organizatori vine în grabă cu un marker gros în mână. Îi dau jos capacul și, cu ceafa sub privirile a cinci sute de oameni, încep să desenez direct pe geam.

Desenez orașul pe care mi-l amintesc, nu orașul pe care îl văd. Conturul meu, nu ăsta. E o experiență cognitivă stranie, pentru că eu nu știu să desenez, dar John știe, așa că pendulez între noi doi, între talentul lui și memoria mea. Schițez orașul așa cum ar trebui să fie. În public e liniște, sunt câteva mormăieli și câțiva oameni își dreg vocea, dar nimeni nu spune nimic în gura mare, nimic de genul nu mai desena pe geamul ăla, idiotule. Așa că desenez în continuare până termin conturul care ar fi trebuit să fie acolo.

— Suntem niște dezamăgiri, zic, privind mulțimea. Ne-am dezamăgit pe noi și am dezamăgit lumea. Dar am și fost dezamăgiți. De imaginațiile noastre.

Arhitectura e arta în care trăim. Și am putea trăi în miracole, în loc de cutii anoste.

În loc de forme geometrice. Noi, cei din camera asta, construim rama prin care lumea privește pentru a-și vedea propria reflexie. Și dacă lumea nu ne-a oferit materialele de care avem nevoie pentru a ne elibera imaginațiile, trebuie să le cerem. Tot de ce avem nevoie ca să ne reimaginăm acest oraș, fiecare oraș, ca să

redefinim felul în care trăiește fiecare om de pe planeta asta, totul e posibil. Nicio idee nu e imposibilă. Avem nevoie numai de infrastructură. Dar suntem noi o inspirație îndeajuns de mare pentru lume ca ea să facă posibile viziunile noastre mărețe? Sau lăsăm infrastructura să ne pună cătușele? Te dezamăgești pe tine, dezamăgești lumea, dezamăgești viitorul, dezamăgești pe oricine se uită pe geam și vede de ce suntem noi, ca și civilizație, capabili. Uitați-vă pe geam la povestea pe care am spus-o noi. E o poveste de care sunteți mândri? Gândiți-vă la ce ați încercat să construiți azi și întrebați-vă dacă va schimba lumea, creând universul de care avem nevoie. Dacă nu, de ce nu? Luați-o de la început. Acestea nu sunt clădiri. Sunt monumentele viitorului pe care îl merităm.

Ar fi trebuit să vorbesc o oră și au trecut cam două minute. Dar e tot ce am de zis, așa că pun capacul înapoi în marker, i-l arunc organizatorului, care face ochi mari, o iau pe Penny de mână și ies din auditoriu, lăsând ușile de lemn masiv să

se închidă în urma mea.

În timp ce așteptăm liftul, mi se pare că îi aud cum distrug auditoriul, cum rup scaunele prinse de podea cu mâinile goale și le trântesc de toți pereții. Mai târziu, cineva îmi spune că ăla e sunetul a cinci sute de oameni care aplaudă.

VP - 118

81.

Ca să fie clar, nu cred că discursul meu a meritat toate aplauzele alea. Desenul meu cu conturul orașului a fost impresionant și oamenii au fost surprinși că i-am făcut pe toți dezamăgiri și tuturor le place să audă că profesia lor e buricul Pământului. Dar nu pot să-mi dau seama dacă oamenii au aplaudat pentru că s-au simțit inspirați sau provocați de ce am zis sau dacă spiritul de turmă a pus presiune pe ceilalți și au trebuit să aplaude și ei după ce a aplaudat prima persoană.

Oricare-ar fi fost motivul, discursul a apărut pe prima pagină a ziarului Toronto Star a doua zi, cu desenul meu de pe geam reprodus chiar deasupra îndoiturii paginii, alături de nenumărate editoriale pro și contra mea, a discursului, a conturului orașului, a arhitecturii ca profesie și a altor câteva subiecte tangențiale inventate de jurnaliștii care aveau nevoie de ceva despre care să scrie ca să își ia salariul, întârziat și mic.

Am primit o groază de cereri de interviu și cei de la birou au trebuit să o scoată

la capăt cu o ploaie de telefoane care îmi cereau participarea la niște proiecte noi și aparent, refuzând să mai spun altceva, nu făceam decât să măresc aura de intrigare. Nu era o strategie de relații publice. Eram în pat cu Penny și acolo aș fi vrut să rămân pentru totdeauna.

Deci. Poate că acum te gândești – OK, de ce nu s-a terminat povestea? Totul s-a aranjat cumva pentru nenorocitul ăsta. Mama lui e în viață, tatăl lui e agreabil, sora lui e cool, cariera lui a explodat, ba chiar e într-o relație cu femeia de care era obsedat în cealaltă viață – de ce ar mai vrea să se întoarcă într-o lume unde mama lui e moartă, tatăl lui e un căcănar, sora lui n-a existat niciodată, nu are nicio realizare profesională și femeia pe care o iubea s-a sinucis?

Și înțeleg asta, chiar o fac, într-un fel sau altul numai la asta mă gândesc. În ciuda unei loialități ascuțite pentru axa mea temporală și compasiune pentru om ca specie, fiind blocat pe o planetă tristă, distrusă, căptușită cu o peliculă groasă

de căcat și trivialități, viața mea e mult mai bună.