— Despre cum ești un arhitect aproape faimos care plagiază în secret niște idei geniale dintr-o altă dimensiune?

— Nu știam c-o fac până acum câteva zile, zic eu.

— Ce s-a-ntâmplat acum câteva zile?

VP - 108

— Mi-ar plăcea să-ți explic, zic eu, dar are legătură cu călătoria în timp și mi-e frică să nu te sperii de tot dacă îți spun. Nu știu de ce m-am simțit dator să fiu sincer cu tine când știu că par destul de nebun. Dar e o poveste mișto. Chiar dacă

n-o iei de bună, cred c-o să-ți placă.

— OK, zice ea.

— OK ce?

— OK, închid în câteva minute, zice ea. Așteaptă-mă afară, până le dau unor oameni mesaj să le spun că ies în oraș cu tine și că dacă dispar înseamnă sută la sută că m-ai omorât și poate m-ai și mâncat.

— Super.

— Nu îți pasă dacă le spun oamenilor asta?

— Pur și simplu sunt fericit că vrei să mai stai câteva minute cu mine după tot ce-am zis.

— Cam tot ce-ai zis sună sărit de pe fix, zice Penny. Dar știi ce e și mai sărit de pe fix? Cred că am așteptat toată viața să intri pe ușa aia.

73.

Mă decid să-i spun o parte din adevăr, dar să omit detaliile neplăcut de dureroase. Îmi promit c-o să-i zic chestiile alea mai târziu, poate, dacă are destulă

încredere în mine încât să audă toată povestea…

Dar din momentul în care stau față-n față cu ea la o masă instabilă într-un bar și se uită direct la mine, fiind singurul subiect al atenției ei, îmi scapă. Îi spun totul.

Durează vreo câteva ore. Suntem într-o bombă întunecată, meschină, undeva pe strada pe care e și librăria ei, o relicvă a trecutului precar al cartierului, adoptată de prezentul gentrificator, spre bucuria proprietarei, care descoperă cât de mult poate să ceară pe un pahar de băutură dacă reușește să cultive aerul potrivit de reputație proastă seducătoare. Masa noastră de două persoane se sprijină de geamul din față, separată de restul barului, perfectă ca doi oameni să

vorbească până se închide barul la niște pahare mult prea scumpe de burbon.

Penny are o groază de întrebări despre cealaltă Penelope, despre cum a devenit ea cine era, despre eșecul ei ca astronaut, despre reinventarea și autodistrugerea ei, despre rolul meu în toate astea. Începe să plângă când îi spun cum a murit Penelope, de ce, despre celula noastră. Îi spun despre cum am intrat în laborator, despre cum am călătorit înapoi în timp, cum am distrus lumea, cum am ajuns aici, ca John – nu înțelege prea bine cum funcționează „piedica VP - 109

temporală”, dar, mă rog, nici eu nu prea-nțeleg –, hotărât să pun lucrurile în ordine, dar neștiind de unde să încep.

După ce termin, Penny rămâne tăcută pentru mult timp. Barul e gol și barmanița se uită urât la noi. Își termină al patrulea burbon, lasă niște bani pe însă și se ridică.

— Hai, zice Penny.

74.

Mergem până la apartamentul ei, care e la câteva străzi distanță, într-o fostă

fabrică de cărămidă, golită și dotată cu geamuri din podea până în tavan și podele de ciment și schelet gros de oțel pentru a servi drept casă pentru două sute unsprezece orășeni. Din apartamentul ei se vede lacul Ontario, în spatele câtorva șantiere în care fabrici similare sunt demolate și pe locul cărora vor apărea blocuri de apartamente care vor acoperi priveliștea.

M-a invitat la ea acasă. Ăsta pare să fie un semn bun. Doar că nu-s sigur ce fel de semn…

Penny dă jos pantofii, se duce la bucătărie, ne pune la amândoi câte un pahar cu apă. Nu aprinde becurile, dar de afară intră destulă lumină încât să îi confere un contur ușor, strălucitor, în timp ce se uită la mine.

— Uite, zice Penny, ori ești dus rău de tot cu pluta, ori ești cea mai interesantă

persoană pe care-am cunoscut-o vreodată. Dacă mi-ai zis povestea asta ca să mi-o tragi, o să fiu sinceră cu tine și-o să recunosc că a funcționat destul de bine, chiar dacă cele patru pahare de burbon joacă un rol important în ecuația asta.

Am un simț destul de bine dezvoltat pentru căcaturile pe care le zic bărbații ca să-ți dai jos hainele. Și dacă despre asta-i vorba, atunci, na, bravo, pula mea. N-am niciun motiv să te cred. În afară de ăla că am simțit dintotdeauna că viața mea nu e ce ar trebui să fie. Deși librăria merge bine și eu am o viață drăguță, curată, confortabilă, în care trebuie foarte rar să ies din cartierul meu și clienții mei par să fie, na, încântați pe bune că librăria mea există într-un loc aflat în plin proces de a se autodevora și regurgita în habar n-am ce și ei mă văd, na, ca pe un simbol al faptului că ceea ce se întâmplă n-o să fie așa rău sau ceva, ba chiar s-ar putea să fie mai bine decât ce a fost aici înainte, ceva autentic și diferit, în loc de o droaie de restaurante în franciză de căcat și magazine mainstream. Dar niciodată nu m-am simțit de parcă asta ar fi fost viața potrivită pentru mine. Citesc o groază de ficțiune speculativă, na, căcaturi hard de tocilari, o iubesc, am iubit-o mereu, chiar și când m-a făcut ciudată, iar singurii băieți cărora le plăcea de mine erau VP - 110

mult prea speriați de fete ca să se bage în seamă, ceea ce a însemnat că eu a trebuit să fac de fiecare dată primul pas, na, nu numai primul pas, toți pașii, ei fiind așa de înghețați de frica de a fi respinși încât mai degrabă se enervau și mă

făceau curvă decât să riște să fie de căcat în pat. Ce vreau să zic e că imaginația mea e antrenată, OK? M-am gândit la multe alte vieți pe care aș putea să le trăiesc în loc de asta. Am savurat ceea ce la momentul respectiv păreau niște variante scandalos de improbabile ale persoanei care aș fi putut să fiu. Și acum apari tu, spunându-mi că toate fanteziile tâmpite, iluzorii, pe care le-am avut când eram o adolescentă frustrată și un adult tâmpit au fost, cum, lipsite de ambiție?

Că viața pe care ar fi trebuit s-o trăiesc e mult peste orice mi-aș fi putut imagina pentru mine? Că sunt o nenorocită de leoaică trăind ca un șobolan?

— Da, cred că da, zic eu.

Și Penny mă sărută.

75.

Mai târziu, Penny mă întreabă de ce cred că sunt plagiator accidental –

trecusem peste asta în explicațiile mele inițiale, pentru că băusem cam mult și îmi dorisem să ajung la partea în care aflasem că ea încă mai exista – așa că am luat-o de la capăt.

— OK, zice ea, dar dacă fiecare idee creativă pe care o are cineva e împrumutată inconștient din experiențele persoanei dintr-o altă realitate? Poate că toate ideile sunt plagiate fără ca noi să știm asta, pentru că ne vin printr-un fel de patinaj criptic și imposibil de demonstrat al realității?

— Asta înseamnă, cum să zic, că versiunea ta care a avut ideea în altă realitate a furat-o de la o altă versiune a ta dintr-o cu totul altă realitate? zic eu.

— Nu știu, zice ea, poate că putem accesa numai un număr limitat de na, realități adiacente și furăm constant idei din versiuni diferite ale lumii noastre și avem impresia că ne aparțin.

— Deși unele realități le sunt superioare altora în ceea ce privește calitatea ideilor, zic eu. N-aș vrea să fiu căcănar, dar nu par să fie prea multe chestii pe care realitatea mea le poate învăța din cea de aici.

— Da, zice ea, dar în același timp, cele mai bune idei din realitatea ta puteau fi furate din realitatea asta, doar că aici nu am fost capabili să le punem în aplicare niciodată pentru că nu am avut acces la… cum îi zice?

— Motorul Goettreider.

VP - 111

— Exact, zice Penny. N-am avut resursele de a produce căcaturile la care ne-am gândit, așa că le-am băgat grămadă în na, SF-uri. Le-am ținut în siguranță în visele noastre. Și apoi ați venit voi, fraierilor, și ne-ați invadat imaginațiile, v-ați asumat ideile noastre și v-ați construit un paradis.

— Ăsta nu-i chiar… un argument rău, zic.

— Sau poate că le dăm mult prea mult credit oamenilor. Poate că o imensă

inteligență extraterestră plantează concepte originale în mințile noastre ca să