statutul la fel de mult ca și culoarea ochilor.

Bineînțeles, asta înseamnă și că unele lucruri care sunt considerate normale în locul din care vin eu ar părea superciudate aici. OK, de exemplu, când te desparți de cineva în lumea mea, e de apreciat dacă îi oferi persoanei de care te-ai despărțit o șuviță de păr pentru a intra, dacă dorește, în posesia unui surogat identic din punct de vedere genetic care să o ajute să treacă peste. Nu are conștiință, dar arată exact ca tine și poate fi folosit pentru funcții fiziologice rudimentare. De exemplu, știi tu, pentru sex. Înțelegerea e ca atunci când fostul sau fosta se simte pregătită să treacă peste, îl va transforma într-o mâzgă

biologică și îl va duce înapoi la producător pentru dezinfecție și reciclare.

VP - 99

Descriind procesul, da, realizez că sună bizar și îți cam dă fiori, dar e mai degrabă

ceva obișnuit.

De asta mă enerva devotamentul cumplit al mamei față de tata – nu neapărat pentru că voiam să fiu eu în centrul atenției ei, ci pentru că sacrificiul ei de sine era inutil. Nici măcar nu a sesizat majoritatea lucrurilor pe care ea le făcea pentru el până când n-a mai fost. Și-a dedicat viața unui om care probabil n-ar fi putut să

găsească cinci adjective cu care să o descrie. Nu era niciun motiv să trăiești așa în afara unei alegeri deliberate. Era, de fapt, mult mai greu pentru cineva ca mama să nu facă nimic altceva în afară de a fi la dispoziția tatălui meu când atât de multe opțiuni se deschideau în fața ei. În fața oricui.

Dar poate încă mai sunt sexist. Alegerile ei sunt alegerile ei. M-am întors la capitolul 11 și am șters câteva comentarii legate de viețile personale ale fostelor mele iubite.

Măcar pe prietenii mei îi știu de 17 ani și tot nu mă simt ciudat împărtășind chestii personale legate de ei. Deși nu bag mâna în foc că Nestor, Megan sau Tabitha ar fi fost de acord dacă le-aș fi cerut acceptul. Iar dacă omiterea lor pare un gest de o chiar mai mare lipsă de respect, atunci e clar că nu ai nici cea mai mică idee cât de insuportabil eram ca iubit.

Intimitatea lor este meritată.

E ca apartamentul lui John. Prima mea impresie a fost că e conceput special ca să impresioneze femeile. Dar cu cât petrec mai mult timp în capul lui, cu atât îmi dau mai clar seama – e pur și simplu stilul lui. Am crezut că face parte dintr-un plan penibil de seducție pentru că asta aș fi făcut eu dacă aș fi avut măcar un pic de încredere în gusturile mele. Fiecare realizare din viața mea care a însemnat ceva pentru mine a presupus să impresionez pe cineva care nu era genetic predispus să fie atras de mine. Fac din moartea mamei o poveste despre cum mi-am tras-o eu. Fac din sfârșitul realității mele o poveste despre inima mea frântă.

Mă simt superior față de John pentru că vin dintr-o lume mai avansată

tehnologic și social. Dar nimic din ea nu are ceva de a face cu mine. Pur și simplu m-am născut acolo. N-am contribuit cu nimic la ea – numai cu iluzia mea că o merit.

67

Am pornit pe un drum. În loc de vorbăraia despre epifaniile mele legate de gen, ar trebui să dezvolt „personajele”, pe mama, pe tata și pe soră-mea, în loc VP - 100

de a cataloga felurile în care nu sunt cum îi știam sau, în cazul Gretei, cum nu o știam.

Am luat cina la ai mei cu Greta și m-am trezit participând la discuții uzuale din variile fire narative ale telenovelei infinit de dense a vieții noastre de familie –

despre politica din departamentul mamei, proiectele ei de cercetare, remarcile interesante și/sau prostești făcute de colegii ei în timpul întâlnirilor, despre politica din departamentul tatii, proiectele lui de cercetare, remarcile interesante și/sau prostești făcute de studenții lui în timpul orelor, despre ceva ce a zis un vecin, ceva ce a făcut un vecin, ceva ce plănuiește să facă un vecin, despre prânzul cu un vechi prieten care a povestit o întâmplare amuzantă și/sau tristă care i-a făcut să râdă și/sau plângă, toate astea condimentate cu remarcile sarcastice ale Gretei și presărate cu glumele mele, la care mama și tata râd mult prea zgomotos.

E confortabil și ușor. E terifiant cât de confortabil și ușor e să stai împrejurul mesei cu acești străini și trebuie să-mi reamintesc de fiecare dată că nu e real.

Asta nu e familia mea. Confortul și ușurința sunt o minciună. Doar sentimentul că

locul meu nu e aici e adevărat.

Părinții mei trăiesc în aceeași casă în stil victorian în care am crescut Greta și cu mine, într-un cartier numit Anexa, la vreo șase străzi de campusul universitar unde lucrează amândoi. Mama crede că nu există decorațiuni mai frumoase ca rafturile de cărți, iar casa e dovada vie a acestui lucru. Camerele sunt organizate pe categorii – romane contemporane au sufrageria, în bucătărie sunt cărțile de bucate, în dormitor, edițiile mai recente ale romanelor victoriene, în ceea ce obișnuia să fie dormitorul meu e acum camera mamei de critică literară, în baie, cărțile științifice interactive, de consum, ale tatii, cărțile serioase de știință ale tatii sunt în biroul lui, iar camera de zi este colonizată de ediții timpurii, bine păstrate, ale romanelor victoriene, cu cele câteva rare ediții princeps într-o vitrină de sticlă care atârnă într-un loc ciudat de pe perete, nu chiar în concordanță cu restul camerei, dar care reușește să le țină atât vizibile, cât și ferite de lumina naturală. Fiecare cameră pare înghesuită și liniștită, pentru că

rafturile groase de lemn fac pereții să pară cu vreo jumate de metru mai aproape, iar volumul de hârtie absoarbe cea mai mare parte din zgomotele ambientale.

Sunt în biroul tatălui meu, încercând să mă comport normal în timp ce caut cărți despre călătoria în timp și Greta apare în pragul ușii.

— Te porți ciudat, zice ea.

— Nu, nu mă port, zic eu.

— Faci o tonă de glume, zice ea.

— Și nu-s amuzante?

VP - 101

— Îs OK. Dar tu nu faci niciodată glume cu mama și tata. Tot timpul ești așa serios cu ei.

— Poate că-ncerc să am o relație normală cu ei, știi tu.

— Căcat, frate.

— Ce vrei de la mine, Greta?

— Ai avut o dracu-știe-ce chestie neurologică gravă și le-ai zis tuturor că ești un călător în timp, zice Greta.

— Și tu ai făcut mișto de mine, zic eu.

— Pentru că nu ești un călător în timp, zice ea.

— Mda.

— Și acum ești ciudat, omule. Ești plin de glume, de parcă n-ai fi avut o criză

dementă cu convulsii acum trei zile. Dacă tu și mama și tata vreți să vă prefaceți că nu s-a-ntâmplat nimic, bine. Dar s-a-ntâmplat. Ceva e în neregulă. Nu te porți normal.

— Pentru că am făcut niște glume.

— Da. Fratele meu e o groază de chestii. Dar amuzant nu-i una dintre ele.

— Poate că îmi păstrez glumele pentru prieteni, zic.

— Care prieteni? zice Greta, lovindu-mă în umăr, mai tare decât era nevoie.

N-ai niciun prieten. Îi ai pe oamenii cu care lucrezi și mă ai pe mine.

— Am prieteni, zic. Crezi că n-am niciun prieten?

— Pula mea, tu chiar crezi că ești din viitor?

— Nu. Nu-s din viitor.

Asta e, bineînțeles, adevărat. Nu-s din viitor. Sunt dintr-o cronologie alternativă. Sunt din aceeași azi. Numai că e o altă zi de azi.

68.