Caut cu ochii un loc în care să pot sta fără a avea vreo șansă de a atinge ceva sau pe cineva. Dar problema nu e doar acțiunea deliberată. Corpul meu e o avalanșă de răspunsuri, căldură, hormoni, gaze, chimicale, radiații, toate autonome. Încerc să-mi fac un plan, dar gândurile mele sunt un amestec de regret, panică și scârbă de sine, ca și când cineva ar fi agitat o sticlă de suc cu acid și ar fi desfăcut dopul înăuntrul creierului meu. Mintea mi se pare dublată, triplată, cvadruplată în mod ciudat, ca un fel de bâlbâială cognitivă sau ecou cognitiv sau – bănuiesc că așa e frica. Cu siguranță că trăisem o viață ușoară, pentru că îmi e greu să mă concentrez să pun un picior în fața celuilalt.
Mintea mă trăda, cum mă mai trădase de-atâtea ori în viață, dar de data asta nu mai era nimeni care să mă salveze de mine. Nicio mamă cu privire feroce bătând la ușă pentru a-și lua acasă fugarul sexualizat între timp. Era foarte VP - 72
asemănător cu momentul în care realizezi că nu mai visezi, că te-ai trezit la tine în pat și trebuie să te pregătești de treabă. Doar că în cazul ăsta treaba mea e să
scap dracului din trecut.
E un cotlon pe una dintre părți, format de două console care nu se ating în partea din spate. Mișcându-mă cât mai silențios cu putință, mă strecor acolo ca să-mi trag sufletul înainte ca toată chestia asta să scape și mai tare de sub control.
Calc pe un rucsac de piele, cu curelele lui de alamă lăsate desfăcute, dat la o parte din drum. Înăuntru lui e o cutie împachetată cu o fundiță lucioasă pe ea. Recunosc rucsacul, era al lui Goettreider – asocierea cu el garantează faptul că nu aveau să
se demodeze niciodată. Dar cadoul dinăuntru e un detaliu pe care nu îl observasem în niciuna dintre simulări. E bine să te concentrezi pe lucrurile mici în loc să privești în ansamblu. Ansamblul fiind că tocmai am fost aproape de un dezastru total.
47.
Cea mai mare problemă cu modelarea eficientă a impactului cognitiv al călătoriei în timp asupra unui subiect uman e că nimeni n-o făcuse niciodată.
Te poți întreba de ce tata n-a putut să facă pur și simplu o încercare înainte, cum să zic, să trimită crononauții înapoi un minut sau o oră sau o zi, să-și ia niște notițe, să facă niște calcule, să aibă confirmarea că e măcar un pic sigur? Tot călătorie în timp s-ar fi numit sau nu ar fi fost îndeajuns de spectaculos?
Ei bine, nu, normal că nu. Câțiva dintre sfătuitorii prudenți ai tatălui meu ridicau întrebările astea din când în când. Dar erau expediați rapid ca având lipsa necesară de fermitate pentru o asemenea încercare deschizătoare de drumuri și încurajați să își exprime prudența în laboratorul altcuiva.
Vin dintr-o lume unde imposibilul e ceva normal. Așa că experimentul care urma să-i definească posteritatea tatălui meu nu putea să fie doar un succes.
Trebuia să fie dramatic. O lovitură de grație. O declarație încrezătoare, vizionară, care să nu fie uitată niciodată. Era o misiune care urma să fie martora celui mai important experiment științific din istoria omenirii, pentru că ăsta e tipul de comparație care voia tata să-l facă oamenii după aia chiar cu el. Scopul lui era să
se asigure că numele de Barren și Goettreider erau menționate în aceeași propoziție cât se poate de des.
Și iată-mă aici, adevăratul martor al istoriei, îndeplinind visul de grandoare al tatălui meu – dar catastrofa mea de creier năruie până și chestia asta, singura mea mare șansă de a-mi pune amprenta pentru totdeauna pierzându-se în VP - 73
fundături tangențiale și memorie și expozeuri ostentative. E greu de crezut că am petrecut luni de zile antrenându-mă pentru asta – umăr la umăr cu Penelope, destul de aproape ca să simt mirosul de liliac și portocală din părul ei, pentru că
stăteam în direcția în care bătea mult prea tare aerul condiționat. Gândurile mi se spărgeau în ele însele, disipate și goale, un sistem de navigare funcționând greșit, ca ăla din mașina zburătoare care a omorât-o pe mama.
Am venit aici ca să fac ceva ce nimeni altcineva nu a mai făcut. Să fiu primul.
Să fac istorie fiind martorul istoriei. De undeva din ceața fractală a conștiinței mele noroioase vine un ordin sonor, clar, îngropat adânc în timpul antrenamentului meu de crononaut – concentrează-te. Concentrează-te pe informațiile concrete. Ce vezi. Ce auzi. Ce miroși. Ce guști. Ce atingi. Nu contează
ce simți. Durerea nu contează. Suferința, furia, umilința, dragostea, uluirea, niciuna dintre astea nu contează. Concentrează-te pe ce e real.
Faptul că ești într-o mare belea e real. Faptul că ai făcut o greșeală e real.
Oportunitatea de a te ridica la nivelul unei provocări, chiar dacă e o provocare a propriei tale stupidități, e reală.
48.
Lionel se uită în jur, intrigat de mișcările-fantomă. Dar înainte de a putea investiga mai departe, pe singura ușă a laboratorului, de oțel gros, cu o yală grea, pe care o închide, intră o femeie. O recunosc imediat – e Îndrăzneața.
Numele ei e Ursula Francoeur, profesor de fizică la Universitatea Stanford, prima profesoară titulară de fizică pe care au avut-o, dacă-mi aduc bine aminte de la seminarele din liceu. E jumătatea singurului cuplu căsătorit dintre cei Șaisprezece Martori. Soțul ei e Gelosul, Jerome Francoeur, birocratul care a aprobat finanțare lui Goettreider. De ce ar fi gelos un administrator al fondurilor federale pentru știință și tehnologie pe un om de știință obscur, chiar și în momentul lui de triumf neașteptat, e unul dintre misterele acestui fascinant moment din istorie.
Abia procesez că e puțin cam ciudat că Ursula Francoeur a încuiat ușa – istoria afirmă că de-abia se cunoșteau – când Lionel Goettreider o privește cu un zâmbet foarte straniu. Anxios. Grijuliu. Plin de semnificații. Sunt foarte multe lucruri în zâmbetul ăla.
Și apoi sunt martor la ceva ce nu am auzit să fie menționat în niciuna dintre nenumăratele analize biografice, discuții științifice, inițiative artistice sau VP - 74
reprezentări virtuale, ceva la care nimeni nu s-a gândit măcar până când s-a întâmplat chiar în fața mea.
Lionel și Ursula se sărută.
49.
Nu e primul sărut. E un sărut lacom, apăsat, aprins, între două guri care se cunosc bine.
Ce căcat?! Știu că pentru tine nu înseamnă prea mult, așa scos din context, dar pe mine mă dă peste cap. Nimeni, și vreau să spun nimeni, nu știe că Lionel Goettreider și Ursula Francoeur aveau, ce mai exact, bănuiesc că o aventură? De asta e ea îndrăzneață? De asta e soțul ei Gelos? Îi suspecta? Ce ar fi însemnat pentru Goettreider ca experimentul lui să eșueze, ca el să fi trăit, ca oricare dintre ei să fi trăit?
Chiar și în ultimele săptămâni, când Goettreider și majoritatea celorlalți Martori muriseră de la radiații, niciunul dintre soții Francoeur n-a spus nimic care să fi putut sugera că Ursula avea o aventură cu Lionel și Jerome știa.
Dar sunt aici, împart momentul ăsta secret numai cu câteva minute înainte ca experimentul să înceapă. Și nu-i un pupic. E un sărut în toată regula. Mă simt ca un pervers stând acolo și uitându-mă la ei, dar e mult prea nebunesc ca să mă uit în altă parte.
Chiar dacă ar fi singurul lucru pe care îl văd în trecut, deja am schimbat studiul lui Goettreider pentru totdeauna. Privirea de pe fața lui când se desprinde de ea, cum să zic, fiecare copil de generală a văzut mii de imagini cu fața lui Goettreider, dar pot spune fără ezitare că niciuna dintre ele nu arată așa – carnală.
— O să ajungă imediat, zice Ursula. Mă duc să descui ușa.
— Promite-mi că vii la mine diseară, zice Lionel.
— Nu pot, zice ea. Cred că știe că se-ntâmplă ceva.
— Cu noi?
— Nu, zice ea. Cu mine. Nu pot să fac asta. Nu pot să mă duc acasă și să-l ating după ce-am fost cu tine. Mă face să fiu distantă. Rea. Nu merită asta.
