Am reușit să nu las Motorul Goettreider să distrugă jumătate din America de Nord – dar Motorul Goettreider în sine și lumea pe care a generat-o energia lui infinită… nu a existat niciodată.

Nu a existat niciodată și asta te face să crezi că povestea mea de până acum a fost un SF semicoerent.

Am încercat să le explic toate lucrurile astea părinților mei și au fost calzi, grijulii, preocupați, plini de compasiune, sperând că erau nișe scurtcircuite temporare, nu o calamitate neurologică incurabilă. Doctorii n-au fost nici ei de prea mult ajutor cu aparatele lor medicale medievale. Știam că nu înnebuneam, dar știam și înspre ce urma să ducă totul după o serie de teste care nu arătau nimic în neregulă cu creierul meu – consult psihiatric.

Și apoi sunt salvat, sau, mă rog, de o intervenție neașteptată a cuiva.

VP - 88

Părinții mei au o conversație aprinsă, dar în șoaptă, cu un grup de doctori când se deschide ușa camerei mele.

Ea are ochi pătrunzători, o gură uriașă și o încrețitură permanentă între sprâncenele ei arcuite din cauza unei predispoziții generale pentru expresii faciale sceptice. Pare ciudat de familiară pentru cineva pe care nu-l văzusem niciodată.

Părinții mei o îmbrățișează, și ea încearcă să scape. Vine lângă patul meu, uitându-se la mine de parcă s-ar fi așteptat măcar un pic ca toată chestia asta să

fie o glumă complexă.

— Ce pula mea, frate? zice ea. Îi sperii ca dracu’ pe mama și pe tata.

Aparent, am o soră.

59.

Numele surorii mele e Greta Barren. E cu trei ani mai mică decât mine.

Preia imediat controlul situației, îi roagă pe doctori să ne ierte puțin pentru a putea vorbi în privat, le spune tatii și mamei – care, mă repet, e în viață – să se așeze. Și părinții mei o ascultă supuși, înghesuindu-se pe canapeaua portocalie, jerpelită, de sub geam, în timp ce Greta – care, mă repet, e sora mea – se sprijină

pe peretele de lângă patul meu, cu brațele încrucișate, sprâncenele încruntate și mă roagă să mai spun o dată povestea.

Cu toată luciditatea de care sunt capabil – având în vedere faptul că sunt într-o realitate care nu ar trebui să existe, vorbind cu o soră care nu s-a născut niciodată, în timp ce mama mea moartă se ține de mână cu tata, ceva ce nu văzusem în viața mea –, explic ce s-a întâmplat. Greta ascultă, dă din cap, nu mă

întrerupe. Dar când ajung cam pe la jumătate din poveste, sprâncenele ei se relaxează și buzele i se lipesc una de alta ca și când ar încerca din răsputeri să nu zâmbească. Lucru care începe să mă enerveze. Dar îi dau înainte, descriind evenimentele care au avut loc în laboratorul lui Goettreider, pe 11 iulie 1965, și cum totul a culminat cu aterizarea mea aici, cu ei, în loc de unde ar trebui să fiu, acolo, fără ei.

Când termin, Greta se uită în ochii mei și izbucnește în râs.

— Oameni buni, zice, întorcându-se spre părinții mei, e romanul lui.

VP - 89

60.

Mama și tata habar n-au despre ce vorbește soră-mea.

— Nu vă mai aduceți aminte de poveștile alea pe care le scria când era mic?

zice Greta. Despre cum a trăit în cum era, viitor sau ceva de genul? Și desenele alea pe care le făcea, știți de care zic, clădirile alea ciudate cu spirale? Mașini zburătoare, roboți, ghiozdane cu propulsie, căcaturi din ăstea?

— Bineînțeles că ne aducem aminte, zice mama. Dar ce-are asta de-a face cu romanul?

— Acum vreo câteva luni, cred, zice Greta, mi-a zis că a găsit câteva din vechile lui povești și desene și credea că se putea scoate o carte bună sau un film sau ceva din ele. A zis că o s-o scrie și o să-l roage pe producătorul ăla s-o citească.

Știți care, ăla care și-a făcut casă în Malibu.

— Am văzut ultimul film al producătorului ăluia, zice tata, ăla care a câștigat Globul de Aur. Toate informațiile științifice sunt greșite. Chiar m-am gândit un pic să-i scriu și să-i explic că știința propriu-zisă e fascinantă și nu-i nevoie să o împopoțonezi cu tot felul de lucruri ca să faci acțiunea să se lege.

— Dragule, lasă astea, zice mama.

— Îmi pare rău, zice tata. Sigur că mi s-a luat o piatră de pe inimă că nu e o problemă neurologică mai gravă sau… mă rog, mi s-a luat o piatră de pe inimă.

— Încă nu-s sigură că înțeleg, zice mama. Când a scris o carte?

— Nu cred c-a scris-o, zice Greta. Dar lucrurile despre care vorbea, toată

chestia asta cu călătoria în timp, asta e acțiunea romanului. Când mi-a povestit despre el, am crezut că glumea. Pentru că, na, când naiba să aibă timp să scrie o carte? Dar, oricum, ideea e că și dac-a scris-o, și dacă nu, n-a avut vreun atac schizo sau ceva de genul. Pur și simplu s-a zăpăcit un pic și a amestecat ideea asta de poveste pe care-a avut-o cu, gen, viața reală. O să fie OK.

Mama și tata se uită la Greta cu recunoștință.

Eu stau în capul oaselor pe patul de spital, frustrat, jignit, iritat, pentru că știu că nu are dreptate, nu-i un rahat de poveste, e viața mea…

Problema e, cum să zic, dacă are dreptate? Sunt eu atât de sigur pe mine pentru că am dreptate – sau pentru că creierul meu e un pic șubred din cauza unor motive încă nedeterminate și principiul realității mele e într-un flux existențial miraculos?

— Hai, fraiere, lasă vrăjeala, zice Greta, pupându-mă pe obraz. Am o-ntâlnire în seara asta.

VP - 90

61.

Aparent, numele meu e John Barren. Aparent, m-am născut în aceeași zi: 2

octombrie 1982. Aparent, sunt arhitect.

Mi-am luat masterul în arhitectură la Institutul de Tehnologie din Massachusetts cu cinci ani în urmă, am făcut un an de studii la Academia Regală

Daneză de Arte Frumoase din Copenhaga și m-am angajat la o firmă supertare din Amsterdam. Am contribuit la o varietate de proiecte peste tot în lume, inclusiv la casa producătorului ăluia din Malibu, la o clădire de birouri din Kuala Lumpur, la altă clădire de birouri din Boston, la o stațiune de schi din Elveția, la un turn bancar din Singapore și la un centru de convenții din Dubai.

Cu nouă luni în urmă, firma fusese contactată pentru realizarea unui turn de apartamente în Toronto, orașul meu natal. După ce m-am certat cu șefii mei pentru designul proiectului, am luat ceea ce pare o decizie „super la cald”, mi-am dat demisia și am decis să merg pe cont propriu. Din motive pe care nu le înțeleg, dar care s-ar părea că au implicat un discurs pasionant în fața consiliului director al companiei de dezvoltare despre cum turnul ăsta nu doar că va redefini profilul orașului Toronto, dar chiar și felul în care lumea înțelege ce poate însemna o clădire, o proclamație a Canadei ca avangardă a arhitecturii moderne în lume –

habar n-am ce-nseamnă asta mi-a fost încredințat controlul total asupra proiectului și m-am întors la Toronto cu șase luni în urmă pentru a-mi deschide propria firmă. Am făcut programări la câteva comisii de rang înalt, am angajat câțiva arhitecți începători care se îmbracă mai mult în haine negre, mulate și poartă ochelari excentrici și am fost subiectul câtorva articole de presă care nu priveau cu ochi tocmai buni filosofia mea vizionară în materie de design.

E o nebunie în sine, pentru că eu nu știu absolut nimic despre arhitectură.

Doar că, în mod imposibil, știu. Sunt acolo înăuntru, rostogolindu-se prin creierul meu, ani de studiu și calcule și experimente și eșecuri și eșecuri și eșecuri și un proiect nu tocmai oribil în întregime și eșecuri și eșecuri și eșecuri și o privire scurtă a unei chestiuni nu chiar atât de rușinoase și eșecuri și eșecuri și eșecuri și eșecuri și apoi un succes minor și apoi un succes nu chiar atât de minor și apoi categoric o cădere în iluzii narcisiste luând-o pe cont propriu cu niște declarații cam neclare, dar articulate cu încredere, despre viitorul arhitecturii.

Chiar și-așa, trebuie categoric să fiu un impostor, cum aș putea eu – care n-am avut o idee originală și n-am creat nimic de valoare în viața mea, care nu am făcut decât să dezamăgesc și să nu impresionez pe nimeni – să realizez orice altceva în afară de a descoperi noi feluri de a distruge nu numai viața mea și viețile celor pe care-i iubesc, ci și integritatea fundamentală a continuumului spațiu-timp.

VP - 91

Și apoi văd niște poze ale clădirilor la care-am lucrat. Și înțeleg totul.