Și atunci văd cele șaisprezece fețe. Nu-s chiar cum se spune. Da, aia e clar Sceptică, Uluit e probabil mult spus, dar ochii lui sunt destul de măriți, Aerianul e orice numai asta nu, Încântatul pare mai degrabă confuz, Nervosului îi e pur și simplu frică de spectacolul de lumini, Gânditoarea realizează că e martoră la ceva fără precedent, la fel și Speriatul, dar lui nu-i plac implicațiile, Detașatul e mai degrabă zăpăcit, Îngrijoratul e mai degrabă curios, Exaltat ar fi mult spus, Nonșalant ar fi puțin spus, e greu să diferențiezi. Îngrozitul de Obosit, Înțeleptul e mai mult impresionat și, în timp ce Gelos e extrem de precis, Îndrăzneața nu se întrevede nicicum – e Mândră.

Încă o fâșie argintie, strălucitoare iese din Motor și asta se îndreaptă chiar spre mine. E hipnotizantă. De aproape, pot să văd că în interiorul spiralei ca o amprentă energetică – dungile ca de moluscă învârtindu-se înspre propriul centru care au ajuns să simbolizeze tot ce ne-a lăsat geniul lui Goettreider – efectul de strălucire apare pentru că spirala mare e formată din nenumărate amprente mai mici, care la rândul lor sunt formate din amprente din ce în ce mai mici, o infinitate de amprente învârtindu-se în sine până la nivel subatomic, fiecare dintre ele un fus de putere electrică pură care deschide calea înspre un viitor pe care Martorii l-au văzut numai în paginile revistelor ieftine de SF-uri pe care le citesc, trei sferturi rușinați și un sfert entuziasmați, întrebându-se de ce ar fi nevoie ca visele lor să se facă realitate. Ca proiectorul virtual care mă trezea în fiecare dimineață, în momentul ăsta ei toți erau în limbo, între trecutul pe VP - 81

jumătate trezit și viitorul pe jumătate adormit. Nu o știau încă, dar Motorul Goettreider era mijlocul prin care cele mai îndrăznețe vise ale lor urmau să devină

realitate.

— Doamne Dumnezeule! strigă Lionel.

Toată lumea se uită la el. Eu mă uit la el. Și realizez că se uită fix la mine.

Poate să mă vadă.

Pentru că fâșia strălucitoare, magnifică, de care mă minunam, a spart câmpul de invizibilitate care mă acoperea, făcându-mă translucid, dar vizibil – și aș fi jubilat la această altă eroare colosală din mărețul plan al tatălui meu dacă nu eram prea ocupat să am un atac de panică. Lionel Goettreider e împietrit și palid, se uită fix la fantoma care stă cu gura căscată în cealaltă parte a laboratorului său.

Se dovedește că eu sunt cel de-al Șaisprezecelea Martor – Idiotul.

54.

Umblu la comutatorul de reinițializare de urgență din tabloul de comandă de la încheietură. Mă face iar invizibil înainte să se întoarcă Cei Șaisprezece Martori în direcția mea.

— Ai văzut aia? a zis Lionel. A văzut cineva aia?

— Să văd ce? zice Ursula. Lionel, ce-i?

— Deci e Lionel mai nou, a? zice Jerome.

Încă o fâșie iese din Motor. Nimeni nu știe unde să se uite. Cel mai important experiment din istoria omenirii are loc în fața lor și ei toți se uită la spațiul gol în care stau eu, pe cale să activez protocolul-bumerang de urgență și să plec naibii din trecut.

Toată lumea știe ce se întâmplă mai departe.

După spectacolul pirotehnic inițial, Motorul se stabilizează. Radiind, Goettreider bagă un bec în aparat, pentru a dovedi că generează putere electrică.

Becul strălucește tare, mult prea tare, se supratensionează și se sparge. Fire de electricitate erup, împânzind tavanul de beton. Se ia curentul în toată clădirea, apoi pe toată strada, apoi în tot cartierul, apoi în tot orașul, apoi pe tot continentul. Dar în întuneric și confuzie, Motorul funcționează în continuare, înghite o cantitate inimaginabilă de wați, umplând foarte repede bateria de mare putere pe care Goettreider o pregătise în cazul neașteptat în care invenția lui ar fi funcționat cu adevărat. După ce se termină nebunia penei de curent și după ce Motorul e evaluat de mai multe echipe cu jurisdicții intercalate și când procesul de verificare e complet, întâi Statele Unite, apoi Canada, apoi Mexicul și America VP - 82

Centrală, apoi majoritatea lumii se conectează la Motor și funcționează cu energia lui până când o rețea de Motoare dedicate sunt construite în centre de releuri din întreaga lume. Câteva țări insistă să își păstreze propriile lor forme de a genera electricitatea, dar pe patul de moarte, alb ca varul și atrofiat de otrăvirea cu radiație, cu dinții și unghiile și părul căzute, cu ochii moi și orbi, cu organele o supă neagră și noroioasă, Goettreider renunță la orice drept legal asupra proiectului său, dând posibilitatea oricui să construiască propriul Motor. A murit fără a fi căsătorit sau a avea vreun moștenitor, părinții lui și majoritatea rudelor fuseseră omorâți în timpul Holocaustului, nu avea pe nimeni pentru care ar fi contat banii, așa că a făcut lumii cadoul puterii electrice nelimitate, iar lumea i-a făcut cadou imortalitatea. Viitorul a început.

Dar iată ce nu ar trebui să se întâmple.

Goettreider nu ar trebui să se panicheze după ce a văzut un străin translucid într-un costum de piele pe corp în laboratorul lui.

Nu ar trebui să tragă de maneta de activare și să oprească Motorul Goettreider la jumătatea drumului.

Motorul nu ar trebui să vibreze și să sclipească, din cauză că incredibila cantitate de energie pe care o generează nu are unde să se ducă.

Fâșiile inofensive de lumină argintie nu ar trebui să se facă de un albastru strălucitor.

Un impuls albastru nu ar trebui să pătrundă în consola de control, topind metalul și sticla, arzând direct prin beton și împrăștiind flăcări pe perete.

Ursula nu ar trebui să urle la Lionel să plece de lângă mașinărie.

Următorul impuls albastru nu ar trebui să se îndrepte chiar spre ea, ca și când ar fi fost țintit deliberat.

Jerome nu ar trebui să urle ceva incoerent, să se arunce în față și să o împingă

pe Ursula la o parte.

Impulsul albastru nu ar trebui să îi sfâșie pielea și mușchiul de pe braț, chiar sub cot și să treacă prin peretele din spate, pe când Jerome se ține de membrul lui scheletic, cu sângele cauterizat de impact, schelălăind de teroare și agonie în timp ce oasele expuse se dezintegrează într-o cenușă ca pulberea.

Ursula nu ar trebui să-și deschidă gura ca să scoată un sunet pe care nu-l scoate niciodată și soțul ei cade în genunchi, fluturându-și ciotul și intrând în stare de șoc.

Ceilalți paișpe observatori, cu toții minți ascuțite și concludente de oameni de știință, nu ar trebui să se transforme într-o gloată crizată, toată numai plânsete, urcați unul pe altul, țipând de frică, răsturnând scaune și aruncându-se către singura ușă, împiedicându-se unul de altul, rupându-și degetele, băgându-și dinții VP - 83

tari în buzele moi în timp ce un alt impuls albastru se răsucește spre tavan, penetrându-l și intrând în camera de deasupra, topind o grindă de oțel în momentul contactului, și aruncând flăcări prin crăpăturile care împăienjenesc tavanul, făcând bucățile de beton să se încovoaie amenințător.

Lionel nu ar trebui să își ridice degeaba brațele ca să se apere, căldura erupe din gurile de admisie ale Motorului și acesta are convulsii de colaps, bășicile clocotesc și se sparg în palmele lui, genele și sprâncenele lui pufoase iau foc, dar el e mult prea hipnotizat de calamitatea din fața lui ca să poată clipi.

Dar, de fapt, eu nu trebuie să fiu aici. Așa că tot ce nu trebuie să se întâmple se întâmplă.

Adevărul e că tuturor oamenilor din camera asta le e destinat să moară. Dar după ce fac istorie, rămânând în memoria viitorului ca vizionari martirizați. Nu așa, urlând și împingând și târându-se în patru labe după adăpost, cu Ursula ținându-și soțul înșelat și mutilat în brațe, iar cea mai mare minte a lumii holbându-se la ruinele geniului său, în timp ce vârful nasului îi arde până la cartilaj.

În momentul ăsta de haos și de groază, descopăr ceva chiar drăguț despre mine – sunt destul de calm sub presiune. În loc să involuez într-o amibă

smiorcăită de teroare, alerg prin laborator, invizibil, îl dau pe Lionel de lângă

Motor cu toată forța pe care o am, împingându-l în peretele îndepărtat, măcar câțiva metri mai aproape de siguranță.

Încă un impuls albastru strălucitor iese din Motor, trecând chiar prin mine. Ar trebui să fiu ars de viu, dar costumul meu a fost proiectat pentru a fi incredibil de rezistent la daunele fizice. Ce reușește să facă însă e să trimită un curent catastrofic prin circuitele lui, cauzând o cădere de sistem. Din fericire, tata și inginerii lui au atașat o setare de avarie – în eventualitatea unei erori totale, protocolul-bumerang de urgență se activează automat.

Într-o secundă o să mă întorc acasă.

Împotriva tuturor așteptărilor și poate pentru singura dată în viață, creierul meu dă dovadă de eficiență maximă. O secundă e de ajuns pentru ca sistemul meu nervos să transmită un mesaj simplu mușchilor din umărul, brațul, mâna și degetele mele. Mesajul e ăsta – pornește înapoi Motorul, ca să nu distrugă

jumătate de continent.

Trag de maneta de activare cu mâna mea invizibilă.

Și dispar.

VP - 84

55.

REZUMAT - Capitolele 44-54

Împins de la spate de șoc, suferință, furie și stupizenie, Tom Barren folosește prototipul mașinii timpului construit de tatăl său pentru a călători din 2016 în 1965, cu câteva minute înainte ca Lionel Goettreider să activeze pentru prima oară invenția sa care a schimbat lumea – Motorul Goettreider.

Invizibil pentru aparatele foto-video și pentru ochiul liber, din cauza stării lui de agitație, Tom a omis să se imaterializeze și în consecință este capabil să