Psihologii ăia erau buni la ce făceau. Când au început vâjâitul și când a apărut strălucirea, suferința și furia și șocul au dispărut. M-am simțit din nou cu picioarele pe pământ și plin de speranță și liber.
Și am realizat cu o claritate deplină că toată chestia asta era o idee groaznic de proastă.
Dar era prea târziu. Căcatul ăla de vâjâit și căcatul ăla de strălucire ar fi fost excelente, cum să zic, chiar înainte de a activa dispozitivul, nu imediat după…
Am simțit cum mi se strânge creierul, ca și când s-ar fi strâns ca un melc în cochilie. Am avut senzația incomodă că alunec pe gheață, că mă prăbușesc în gol înspre un contact devastator care nu a venit niciodată, suspendat în momentul când echilibrul pierde în fața gravitației. Mi-am simțit sângele greu, gros, cu venele și arterele arcuindu-se ca prosoapele ude pe sfoară. Unghiile de la mâini și de la picioare mă gâdilau și se îndoiau ca și când ar fi crescut incredibil de repede, încovoindu-se în spirale de cheratină calcaroasă. Globii oculari îmi pulsau, umplându-se de o lumină greșită, mâzga din interiorul lor începând să
fiarbă. Simțeam gusturi stranii pe limbă – ceai amar, lămâie putrezită, iarbă dulce, buzele lui Penelope. Firele de păr din cap păreau să scobească înspre interior, pătrunzând prin craniul meu și înfășurându-se în jurul dendritelor. Sau poate că
dendritele scobeau înspre exterior, eclozând din scalpul meu ca pielea delicată, fibroasă a unei stele de mare.
Totul părea foarte, foarte ciudat.
Apoi am dispărut.
43.
REZUMAT - Capitolele 1-42
Tom Barren trăiește în lumea pe care ar trebui să o avem. Utopia tehnologică
imaginată de SF-urile anilor ’50 a devenit posibilă când, în 1965, Lionel VP - 66
Goettreider, un om de știință, a inventat o modalitate nouă, radicală, de producere a energiei – curate, puternice, infinite. Stimulat de Motorul Goettreider, progresul științific a accelerat enorm. În 2016, oricine are tot ce îi trebuie pentru a trăi o viață fericită, confortabilă. După automatizarea sau sintetizarea funcțiilor de zi cu zi, cei mai mulți oameni lucrează pentru a dezvolta singurul domeniu care încă mai contează – divertismentul.
Aproape ca toți ceilalți oameni din această lume, Tom lucrează într-un laborator. Șeful său e tatăl său, Victor Barren, un geniu deschizător de drumuri într-unul dintre cele mai inovative domenii – călătoria în timp. Știința în sine e revoluționată și sclipitoare, dar pentru a intra în posesia fondurilor necesare și a autorizației guvernamentale pentru a-și realiza experimentele, Victor a ambalat-o ca o formă exclusivistă de turism.
După moartea neașteptată a mamei lui, Rebecca Barren, Victor îl invită pe Tom să lucreze pentru el din vinovăție și milă. Relația lor fusese mereu una distantă, pentru că Victor fusese întotdeauna ocupat cu munca lui importantă de cercetare, iar Tom, întotdeauna ocupat să fie o dezamăgire cruntă.
În laborator, lui Tom îi este încredințat rolul de a se antrena alături de Penelope Weschler, liderul echipei care urma să participe la prima misiune înapoi în timp – pentru a putea să îi ia locul în cazul improbabil ca ei să i se întâmple ceva insurmontabil.
Destul de repede, Tom se îndrăgostește lulea de Penelope. Presupune că ea nu e interesată absolut deloc de el, pentru că în general îl ignoră. Dar Penelope are propriile probleme, mult mai complicate decât realizează cineva. Doar că se pricepe foarte bine la a le ascunde.
În noaptea dinaintea misiunii, Tom și Penelope se întâlnesc întâmplător la o recepție organizată de finanțatorii proiectului. Se culcă împreună. E cam cea mai bună noapte din viața lui Tom.
Dar ziua următoare se dovedește a fi cea mai rea zi din viața lui Tom. La consultul medical de rutină de dinaintea misiunii, Penelope află că Tom o lăsase însărcinată, lucru care o elimină automat din misiune. Dat fiind faptul că Tom e dublura ei oficială, îl acuză pe acesta de premeditare. Victor, cuprins de furie și rușine că munca lui de-o viață fusese amenințată de acțiunile iresponsabile ale fiului său, explodează la adresa celor doi și amână misiunea. Umilită, cu realizările profesionale acum de neatins, Penelope alege o variantă groaznică – se sinucide.
Proiectul este oprit pe termen nelimitat. Laboratorul este abandonat până la momentul în care acest dezastru legal urmează a fi soluționat. În stare de șoc de la suferința pricinuită de Penelope și mânat de furia împotriva tatălui său, Tom VP - 67
face un lucru incredibil de stupid – se furișează în laborator și se trimite pe sine înapoi în timp.
44.
Când m-am materializat în trecut, am trecut inițial printr-o sinestezie, simțurile mi s-au amestecat, pipăit cu gust cu miros cu auz cu văz cu pipăit și apoi totul s-a contractat în sine, ca gelatina care se fixează într-o formă. Chiar dacă invenția lui tata face călătoria în timp instantanee, el vine și cu o lovitură viscerală care face o teleportare de rutină pe Lună să pară un masaj la picioare. Tocmai am devenit primul călător în timp din istorie, dar nu simt cu adevărat grandoarea momentului, pentru că încerc din răsputeri să nu vomit micul dejun din 2016 pe podeaua lui 1965.
Îmi ia câteva secunde să mă echilibrez și să percep ce e în jurul meu și atunci îmi dau seama – sunt în laboratorul în care se născuse viitorul. Întreaga clădire fusese transformată în muzeu, bineînțeles, cu Motorul Goettreider original încă
în funcțiune în laboratorul fără geamuri, de 50 de metri pătrați, de la subsolul secțiunii B7 a Centrului Statal de Știință și Tehnologie din San Francisco. Dar să îl vizitez în timpul meu nu e același lucru, normal, cu a fi aici.
Pot să simt mirosul de clor ridicându-se din podeaua spartă de gresie. Lumina caldă și fixă a unor becuri din niște cuști de metal împrăștie o strălucire cărămizie pe fiecare suprafață. Mașinăria e de ultimă oră pentru vremea aia, dar arată
adorabil de arhaic, ca și cum te-ai uita la o operație pe inimă făcută cu bețe ascuțite.
Acolo e și Motorul Goettreider. E gros și demodat în comparație cu versiunile mai subțiri, îmbunătățite, pe care le-a proiectat Goettreider în ultimele săptămâni din viață, pentru a fi construite după moartea lui. Carcasa e de oțel mat, prelucrat manual de Goettreider, pentru a se plia pe cerințele lui. Bobinele de absorbție sunt făcute din role groase de filamente elastice. Manometrele au săgeți reale care oscilează în cadranele lor, iar contoarele au numere mici ștanțate în inele de metal care se învârt în jurul axelor. Roțile dințate arată
amuzant de mari și greoaie, iar gurile de aerisire ar putea să treacă oricând drept hornuri care scot fum. Piesa de bază, Emițătorul Radiometric de Câmp de Pulsiune, e singura care pare să arate oarecum modern – pentru că forma ei inovatoare, cu unghiurile gradate și petalele ondulatoare și segmentarea interblocabilă a influențat atât de tare stilul contemporan, acaparând arhitectura, moda, mutațiile corporale artificiale, bucătăria, absolut totul.
VP - 68
Stând în camera aia și uitându-mă direct la ea, mi se pare că mașinăria care a schimbat lumea e hilar de artizanală. E un miracol că observatorii strânși acolo au avut o altă reacție în afara datului ochilor peste cap cu superioritate.
Munca lui Goettreider era considerată vag interesantă dintr-o perspectivă
teoretică, dar nu tocmai promițătoare. Un birocrat cu îndeajuns de multă
autoritate pentru a aproba finanțări minore îl luase la suflet pe Goettreider pentru că acesta completase formularele administrative pentru finanțare cu o incredibilă migală, iar birocratul era un om care aprecia hârțogăraia bine făcută
mai mult ca orice.
Motorul Goettreider în sine e destul de compact, dar gurile de aerisire și tuburile de agenți răcitori grupate în mănunchiuri ocupă mult spațiu, gata să
oprească dispozitivul dacă funcționează greșit – ca să nu erupă într-o furie a distrugerii globale.
În timp ce îmi dau seama unde mă aflu, realizez că nu sunt singur. Cineva e aplecat deasupra unui caiet, scrijelind ecuații cu un creion. Recunosc caietul înainte de a recunoaște omul, pentru că îl văzusem deja într-o vitrină
impenetrabilă în interiorul Muzeului Goettreider – e caietul în care Lionel Goettreider și-a făcut ultimele calcule înainte de a da drumul Motorului.
Ceea ce înseamnă că persoana care notează acum cifrele alea faimoase cu un creion galben pe jumătate ros e Lionel Goettreider.
