45.
Lionel Goettreider nu era faimos când a murit, rămășițele incinerării lui fiind împrăștiate în vântul puternic din strâmtoarea Golden Gate și dispărând în largul Pacificului. Așa că, la-nceput, nimeni nu s-a gândit să afle ce alte păreri avea în afara specificațiilor tehnice pentru Motor. Mai târziu, bineînțeles, o extraordinară
industrie globală a supozițiilor și abstracțiilor răsărea din fiecare frază
rememorată de puținele sale cunoștințe și puținii săi colegi, oameni care voiau să
fie cunoscuți pentru că-l cunoscuseră.
Născut în Aarhus, Danemarca, în 1923 – în lumea mea sunt vreo cinșpe sărbători daneze diferite dedicate lui –, Lionel Goettreider a crescut într-o familie de clasă mijlocie, cu mamă daneză, tată polonez și doi frați mai tineri, a avut o copilărie caldă și plăcută, tulburată doar de izbucnirile ocazionale de paranoia ale tatălui său. Când germanii au invadat Danemarca în 1940, paranoia tatălui său a început să aibă un obiect real – cineva chiar venea după el. Dar viața a continuat, ca de obicei. La șapteșpe ani, Lionel a primit o bursă la Institutul de Fizică
VP - 69
Teoretică de la Universitatea din Copenhaga și, în timp ce guvernul danez ceda în fața autorității naziste și mintea tatălui său era infectată de frică, Lionel s-a mutat la Copenhaga, ca să trăiască alături de mătușa lui și să studieze sub îndrumarea fondatorului institutului, fizicianul câștigător de Nobel, Niels Bohr, idolul lui științific.
Pe 29 septembrie 1943, Bohr a primit din timp un avertisment că naziștii plănuiau o acțiune masivă împotriva evreilor din Danemarca pe 1 octombrie, presupunând că toți urmau să fie acasă, pentru Roș Hașana. Bohr a plecat imediat în Suedia, unde, legenda spune, l-a convins pe regele Suediei, Gustaf al V-lea, să
se coordoneze cu regele danez, Christian al X-lea, pentru a salva evreii din Danemarca. Printre cei peste 7 000 de evrei care au trecut strâmtoarea Oresund spre Suedia în bărci de pescuit, bărci cu vâsle și caiace a fost și Lionel Goettreider.
Salvarea lui a fost un cadou extraordinar pentru lume, dar o tragedie personală
amară.
Cu cinci luni înainte, tatăl său a auzit de la niște prieteni din Polonia că evreii fuseseră adunați și li se promisese azil dacă urmau să coopereze, doar ca să fie internați în lagăre de concentrare. Tatăl lui a convins-o pe mama lui că familia trebuia să plece din Danemarca înainte să fie prea târziu. Lionel, ocupat cu studiile lui și convins că regele danez avea să-l protejeze, pentru că Bohr insista că așa era situația, a refuzat să li se alăture părinților și fraților săi când aceștia au plătit niște pescari să-i ducă peste Marea Nordului, în Scoția. Lionel nu a mai primit niciodată vești de la ei. După război, a aflat că o patrulă germană
interceptase barca și familia lui fusese trimisă în lagărul de exterminare Chelmno, nu departe de locul de naștere al tatălui său, Łódź, Polonia. Așa că Lionel Goettreider a fost salvat de încrederea într-un încoronat.
La câteva zile după sosirea în Suedia, crezând că familia lui era în siguranță, în Scoția, netrecându-i prin cap că erau deja într-o groapă comună din pădurea Rzuchow, Lionel Goettreider stătea întins într-un câmp de lângă ferma la care locuia, privind stelele unei nopți reci, senine. Se gândea cum războiul părea sfârșitul lumii, dar, de fapt, indiferent de ce-și făceau oamenii unul altuia, mișcarea Pământului în sistemul solar era total neafectată, orbita lui neschimbată
și de neschimbat, constantă, pentru totdeauna. Se simțea neputincios, singur într-o țară străină, dar își găsea alinare în acea rotire eternă. Nu doar alinare –
putere.
Și în acel moment lui Lionel Goettreider i-a venit o idee.
După război, și-a făcut masterul la Oxford și doctoratul la Stanford, rămânând în San Francisco până la moartea sa din 1965. Acolo a fost fondat Institutul Goettreider pentru Fizică Avansată în 1972, care a început să pregătească cele VP - 70
mai strălucitoare minți ale lumii și cei mai ambițioși tineri oameni de știință
pentru a deveni și mai strălucitori, și mai ambițioși, inclusiv pe Victor Barren, care și-a făcut două din cele trei doctorate acolo. Dacă ar trebui să pun degetul pe ziua în care tata m-a trecut pe linie moartă, ar fi ziua în care aplicația mea la Institutul Goettreider a fost respinsă. Era considerat unul dintre cei mai apreciați absolvenți și cu toate astea nu au făcut o excepție pentru singurul său copil. M-am mutat de la ai mei în apartamentul de la etajul 184 și m-am înscris la Universitatea din Toronto.
Când era întrebat despre experiențele lui de război, tot ce zicea Lionel Goettreider era că Niels Bohr îi salvase viața. S-a întors în Danemarca o singură
dată, pentru înmormântarea lui Bohr din 1962. Și se pare că nu a mai avut niciodată încredere în altcineva. Puținii săi prieteni erau doar colegi politicoși.
Trăia singur. Nu s-a căsătorit și nu a avut copii. Ceea ce a avut, în locul oamenilor, au fost infinitele posibilități ale minții sale și o determinare implacabilă de a construi o lume mai bună.
Sau asta se predă în fiecare școală de pe planetă.
46.
În 1965, Lionel Goettreider avea patruzeci și doi de ani. Nu era vreun înțelept Înalt Prelat al Științei. Era doar un bărbat nici prea tânăr, nici prea bătrân.
Avea o față lungă, unghiulară, pomeți proeminenți, un nas încovoiat care arăta de parcă ar fi fost spart într-o bătaie cu mult timp în urmă, buze pline, arcuite, păr creț, șaten, des și sprâncene ascuțite care se zbârleau deasupra ochelarilor, ai căror lentile erau murdărite de amprente pe margini. Ochii lui aveau iriși tricolori, un inel albastru, un inel verde, un inel căprui. Avea gene lungi și o încrețitură mare a pielii între sprâncene. Avea un pic peste un metru optzeci, umeri largi, dar lăbărțați, mâini și picioare prea lungi pentru trunchiul lui.
Astea sunt câteva din lucrurile pe care le observi când stai chiar în fața celei mai importante persoane din istorie, iar el nu te poate vedea, pentru că ești acoperit de un câmp dislocator care deformează fotonii din jurul corpului tău, făcându-te invizibil aparatelor foto și ochiului.
Dar exista ceva ce nu anticipasem – mirosul.
Nasul lui Lionel Goettreider se încrețește. Inspiră rapid și face ochii roată prin laborator. Miroase ceva care nu ar trebui să fie acolo. Se uită în jur, încercând să-l găsească. Șocat, fac un pas în spate. Pentru că mă miroase, de fapt, pe mine.
VP - 71
E de neconceput că tata a neglijat ceva atât de elementar ca mirosul, dar după
aia îmi dau seama – ar trebui să fiu imaterial. Moleculele mele ar trebui să fie dezmembrate, intangibile și, în consecință, de nemirosit. Dar nu am trecut prin sfera de defuziune înainte de a mă întoarce în timp. Asta înseamnă că, în ciuda invizibilității mele, pot atinge lucrurile. Nici măcar n-o fac deliberat. Moleculele din corpul meu pot interacționa cu moleculele din jurul meu. Dacă eram imaterial, compușii volatilizați care săreau din mine prin aer ar fi trecut direct prin receptorii olfactivi din nasul încovoiat al lui Lionel Goettreider. Dar nu sunt imaterial.
În întreaga mea viață, toată lumea a așteptat să fac ceva spectaculos. Să
dovedesc că eram fiul tatălui meu. Ei bine, într-un final am făcut-o – doar că s-a dovedit a fi spectaculos de stupid.
Am făcut o greșeală foarte, foarte mare.
În timp ce mă îndepărtez de el, mă lovesc de o consolă și răstorn cana de cafea de pe ea. Lichidul negru, uleios, dinăuntru se varsă. Un firicel de cafea picură pe porțelanul alb, înaintând către suprafața metalică, verde-cenușiu a consolei.
Goettreider îl vede și el. Dungile de pe nasul lui se transmit mai departe sprâncenelor lui, iar încrețitura dintre ele devine și mai accentuată. Cafeaua băltește la baza cănii. El o ridică, șterge lichidul cu mâna și mâna de halatul lui alb, scrobit, de laborator. Se uită în jur, nedumerit.
Nu știu dacă din cauza traumei emoționale provocate de sinuciderea lui Penelope nu am intrat în sfera de defuziune sau dacă sunt un pur și simplu un idiot total – și faptul că aparatul de călătorie în timp putuse fi activat fără a-mi confirma imaterialitatea arată o scăpare majoră a tatălui meu, lucru care mi-ar fi prilejuit mult mai multă satisfacție dacă nu încercam din răsputeri să nu-mi pierd cumpătul.
