interacționeze fizic cu mediul înconjurător. Ceea ce face în scurtă vreme, accidental, atrăgând atenția nedumerită a lui Lionel Goettreider.

Curiozitatea lui Lionel este întreruptă de Ursula Francoeur, unul dintre celebrii șaisprezece observatori care au fost martori la experimentul lui Goettreider. Cei doi cred că sunt singuri, așa că Tom află un lucru nedescoperit până atunci de nimeni – că Lionel și Ursula au o aventură.

Ajung și ceilalți cincisprezece observatori, inclusiv soțul Ursulei, Jerome Francoeur, funcționarul guvernamental care a aprobat cercetările lui Lionel și care are control asupra finanțării proiectului. Nimeni din cameră nu se așteaptă

să se petreacă un lucru incredibil.

Lionel face calculele finale și observă ceva straniu – o urmă a unui tip de radiație neidentificat până la acel moment. Tom realizează că el emană radiația.

Pentru că nu este imaterial, energia pe care a adus-o cu el înapoi în timp apare pe aparatele lui Lionel.

Din fericire, presiunea socială a momentului primează în fața îngrijorărilor lui Lionel. Viitorul cercetărilor lui depinde direct de experimentul pe care urmează

să-l facă, iar orice aparență a ezitării ar putea să îl alimenteze și mai tare pe un Jerome deja suspicios și resentimentar.

Trage maneta pentru a activa Motorul.

Inițial, totul merge conform planului. Motorul se încălzește, acumulează

cantități enorme de energie. Fâșii de lumină argintie, sclipitoare se arcuiesc sălbatic prin cameră, orbitoare, dar inofensive.

Până când una dintre fâșii îl lovește pe Tom și îi perturbă câmpul de invizibilitate. Lionel e singurul care îl vede. Dar bineînțeles că are un șoc atunci când zărește o figură fantomatică în propriul laborator.

VP - 85

Panicat, Lionel trage maneta în jos, oprind brusc motorul chiar în clipa când ajunge la puterea maximă, dezlănțuind torente de energie. Aparatul e pe cale să

explodeze. Fâșiile strălucitoare, inofensive se transformă în spirale albastru strălucitor de distrugere, găurind pereții de ciment, topind grinzile de susținere din oțel, aproape prăbușind tavanul pe ei. Jerome o împinge, curajos, pe soția lui, Ursula, din calea unui impuls și își pierde brațul de la cot în jos. Ceilalți observatori încearcă să își facă drum înspre siguranță, dar nu au nicio scăpare. Lionel, cel mai apropiat de Motorul supra-încălzit, face bășici și arde. Dacă nu e oprită, explozia aparatului urmează să vaporizeze jumătate din America de Nord.

Tom nu are de ales, trebuie să ia atitudine și îl împinge pe Lionel într-un loc mai sigur. În timp ce căldura imensă iradiată de Motor prăjește circuitele aparatului de călătorie în timp – activând funcția de întoarcere automată în caz de avarie, care îl teleportează înapoi în timpul său – trage de maneta Motorului în sus, pornindu-l din nou înainte de a fi prea târziu.

Neștiind dacă ultima sa încercare disperată a funcționat, Tom dispare.

56.

Futu-i. Futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i căcat futu-i. Futu-i futu-i futu-i. Căcat.

Futu-i futu-i futu-i. Futu-i futu-i căcat căcat căcat căcat futu-i. Futu-i futu-i futu-i futu-i căcat futu-i căcat căcat futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i căcat căcat futu-i. Futu-i futu-i căcat. Futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i căcat futu-i futu-i futu-i căcat futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i fuțu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i. Căcat. Căcat căcat căcat futu-i futu-i. Căcat căcat futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i căcat căcat futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i căcat căcat căcat căcat căcat căcat căcat căcat căcat futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i VP - 86

futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i căcat. Futu-i futu-i căcat futu-i futu-i futu-i căcat. Futu-i.

57.

Te trezești într-un spital.

Te trezești într-un spital și ei îți spun că ai avut un atac pe un șantier de construcție.

Te trezești într-un spital și ei îți spun că ai avut un atac pe un șantier de construcție și nu sunt siguri ce a funcționat greșit în creierul tău, dar orice ar fi fost, a presupus faptul că te zvârcoleai și te zbăteai pe betonul abia turnat zicând

„futu-i” și din când în când „căcat”, iar și iar și iar.

Îți spun că numele tău e John Barren.

Îți spun că numele tău e John Barren și nu știu de ce crezi că numele tău e Tom Barren.

Îți spun că numele tău e John Barren și nu știu de ce crezi că numele tău e Tom Barren, dar că probabil are legătură cu atacul și zvârcolitul și zbaterea și înjuratul.

Faci tot ce poți să rămâi calm.

Faci tot ce poți să rămâi calm și să le explici că nu știi de ce cred ei că numele tău e John și nu Tom.

Faci tot ce poți să rămâi calm și să le explici că nu știi de ce cred ei că numele tău e John și nu Tom, dar tocmai ai văzut niște lucruri remarcabile, care vor schimba pentru totdeauna felul în care ne raportăm de la departe cele mai importante zece minute din toate timpurile și, dacă ai putea doar să-ți vezi tatăl, chiar dacă el e nervos pe tine, ceea ce consideri justificat, dar dacă ai putea doar să-i spui ce ai văzut, știi că are să înțeleagă cât de important e și că o să te ajute să le explici de ce până și simplul fapt că ești viu, că ei toți sunt vii demonstrează

că nu ai distrus totul, așa cum puteai s-o faci, având în vedere că împotriva tuturor așteptărilor ai reușit cumva să rezolvi o situație care escalada destul de repede într-un haos cu adevărat abject și, uite, chiar dacă știi că nu există vreun premiu pentru că nu ai distorsionat în mod irevocabil linia timpului și a istoriei umane, în circumstanțele actuale un simplu mulțumesc nu te-ar deranja deloc.

Se uită la tine.

Se uită la tine și realizezi.

Se uită la tine și realizezi că sunt părinții tăi.

Mama ta e în viață.

Mama ta e în viață și tu începi să plângi.

VP - 87

Mama ta e în viață și tu începi să plângi și nu te poți opri.

58.

Nu mă pricep prea bine la suspans, așa că o să trec peste subterfugiul narativ și o să-ți explic ce dracu’ se întâmplă – sunt aici. Adică aici. Aici unde ești tu. Aici unde nu trebuie să fiu.

E luni, 11 iulie 2016, ora 17:57. Aparent, am fost inconștient aproape trei ore.

Când protocolul-bumerang de urgență al aparatului de călătorie în timp a fost activat de posibila explozie a Motorului Goettreider, am fost transportat automat înapoi în timpul meu, mai exact șaizeci de secunde mai târziu față de când plecasem – tata ar fi putut programa întoarcerea în același timp, dar s-a gândit că drama unui minut de suspans i-ar fi entuziasmat mai mult pe investitori.

Doar că n-am reapărut în laboratorul lui abandonat. Pentru că aici laboratorul ăla nu a fost construit niciodată. Pentru că aici tata nu a inventat niciodată

călătoria în timp. Pentru că aici, 11 iulie 1965 nu e ziua care a schimbat istoria.

Pentru că aici e doar o zi normală.

Înțelegi? Sunt în aceeași lume în care ești și tu. Lumea în care crezi că ai fost dintotdeauna. Neinteresantă, ștearsă, neatractivă, de-abia evoluată față de 1965-ul din care tocmai am plecat.

Știu că tu crezi că s-a schimbat enorm de-atunci, din cauza iPhone-urilor și a atacurilor cu dronă și a imprimantelor 3D și a, cum să zic, covrigilor fără gluten.

Dar pentru mine chestiile alea par din anii ’70. Spitalul în care m-am trezit ar fi putut fi la fel de bine o cameră medievală de tortură, la cât de grosolan și de barbar arată totul.