miliardul ăsta în plus e blocat în bășica asta umedă de lume. Și a fost o catastrofă

incredibilă pentru ecosistem. E ca și când planeta ar putea susține un tonaj specific de viață, așa că pentru fiecare om care se naște, cineva trebuie să moară, o altă specie să fie aruncată la canal.

N-am vrut să fac nimic din toate astea, dar nu e nimeni altcineva pe care să

pot da vina. Nici măcar pe tata. Și e clar că am deviat de la acțiune, pentru că

întotdeauna am putut să dau vina pe tata pentru orice mergea greșit în viața mea

– superputerea mea e să dau vina pe tata.

Dar nu pot să i-o pun în cârcă, nu și oroarea a ceea ce-am făcut, nu și vinovăția pe care o simt din cauza incapacității mele de a o înțelege cu adevărat. Oricare ar fi greutatea karmică sau consecința morală, ele sunt ale mele, va trebui să le accept când se vor instala, așa cum sigur o vor face. Existența nu-i un lucru cu care să arzi gazul degeaba.

65.

Apropo, nu există niciun roman, OK? John n-a scris niciodată nimic care să se încadreze în categoria asta. Dar sunt notițe, pagini peste pagini de notițe scrise de mână într-o agendă de moleschin, ceea ce eu sincer cred că e cam snob. Poate că sunt doar defensiv pentru că scrisul meu de mână e oribil. Nimeni nu mai scrie de mână în locul din care vin eu. Nu e considerată o abilitate care trebuie predată

la școală. Adică sunt capabil s-o fac, dar niciodată nu e nevoie.

Asta a dus la un dezastru total la spital. Doctorii mi-au dat un test cognitiv standard, rugându-mă să scriu anumite cuvinte de mână și comparând rezultatul cu scrisul meu din trecut. Bineînțeles că nu arătau nici măcar un pic la fel.

Mâzgăliturile mele dezordonate erau atât de diferite de scrisul caligrafic de arhitect al lui John, încât au fost convinși că avusesem un atac cerebral.

A trebuit să fac un set de teste și nu au arătat nimic, așa că asta a dus la un alt set de teste și nici ele nu au arătat nimic, așa că asta a dus la o droaie de conversații în șoaptă și jargon medical și priviri îngrijorate, până când, într-un final, am găsit o soluție excelentă, și anume mi-am petrecut câteva zile învățând VP - 96

cum să scriu ca John. Următoarea dată când m-au testat, imitația mea a fost destul de bună ca să-i facă s-o lase moartă.

Am realizat ceva despre doctorii de aici – în cele mai multe cazuri, habar n-au ce se întâmplă în corpul tău dacă nu se potrivește perfect cu prezentarea standard. Un singur lucru trebuie să fie puțin atipic și nu mai înțeleg nimic.

Normal, n-ar recunoaște asta niciodată. Ar trebui să predea un curs la medicină

despre cum să acționezi cu o convingere absolută când n-ai nici cea mai vagă idee ce se întâmplă. Limbajul specializat îi ajută să păstreze aparența competenței, așa cum îi ajută și panica ambientală a pacienților și a familiilor lor. Din momentul în care am putut să-mi imit propriul scris de mână, au fost atât de ușurați că nu mai trebuiau să caute un răspuns aflat în afara capacității lor medievale, că m-au proclamat vindecat cât ai zice pește.

După ce am fost externat, am insistat ca părinții mei să mă ducă acasă. Într-o mașină care rulează pe niște cauciucuri pneumatice de-a lungul unor drumuri din bitum și piatră, propulsată de un motor cu combustie internă alimentat cu petrol rafinat. Apartamentul meu e într-un bloc fusiform în mijlocul unei duzine sau ceva de genul de alte blocuri fusiforme înghesuite lângă al meu, printre care vezi lacul Ontario, la un etaj destul de sus ca autostrada suspendată care trece pe lângă

grupul nostru de blocuri să nu pară grotesc de intruzivă.

Apartamentul are o groază de geamuri de sticlă – știi și tu, nisip topit în loc de rășină polimorfică – și nu fac nimic interesant, pur și simplu lasă lumina să intre și pe tine să vezi afară. Are și un dispozitiv care arată ca o locomotivă victoriană

cu aburi, dar aparent e un espressor. Tot apartamentul e zugrăvit în nuanțe de gri și maro-închis, lemnos, plin de mobilă cu contururi ascuțite, joasă, pentru a accentua înălțimea tavanului. Bănuiesc că decorul ar trebui să impresioneze femeile, dar mie mi se pare cam de prost gust. Încep să mă îngrijorez că John Barren e un infatuat, ceea ce mă cam irită.

Pe unul dintre pereți e o ramă masivă în jurul a cam o sută de reviste vechi, aranjate în rânduri și coloane simetrice – toate sunt reviste SF din anii ’50, cu coperte pictate lugubru în care vezi aventurieri cu fălcile pătrate și femei de știință cu forme, roboți și pistoale-laser, navete spațiale și ghiozdane cu propulsie, pagini îngălbenite și colțuri roase. Mă holbez la sanctuarul ăsta ironic al lumii mele pierdute și mă face să vreau să-i dau un pumn în gură lui John. Doar că e gura mea.

Nu-mi prea pasă să-mi cercetez presupusa casă, trebuie să găsesc „romanul”

ăsta de care vorbea Greta și, dacă e real, să văd ce scrie în el. Vârtejul amestecat de impulsuri care e memoria lui John mă trimite la agenda de moleschin de pe noptieră și exact asta caut.

VP - 97

Uite ce cred eu despre asta – toată viața lui, John a visat la viața mea. Când era mic, era considerată un rod al imaginației, încurajat și sprijinit de părinții lui și de profesorii amuzați, materializat în desene și diferite scene de joacă în care actorii principali erau niște figurine, iar singura persoană din public, sora lui mai mică Greta, avea o telenovelă SF numai pentru ea. Părea să aibă viziunile astea ale vieții mele simultan cu momentele în care eu le trăisem – eu aș trece prin ceva, iar el ar visa exact acel lucru. E o grămadă de desene într-o cutie de pe un raft din dulap și sunt superpsihedelice, momente ale vieții mele, refăcute în creion cerat și din hârtie colorată. E o serie întreagă, ca benzile desenate, cu casete și bule de dialog, despre atunci când am fugit de-acasă la doișpe ani.

Sărutul cu Robin Swelter. Pumnul luat de la fratele ei. Fața feroce a mamei.

Crescând tot mai mult, John a avut în continuare visele astea, dar nu le mai povestea nimănui. Din când în când îi mai spunea Gretei, dar ea era ocupată să

fie o prepuberă și să o doară-n cur de familia ei. Greta se ghidează după filosofia decentă de altfel conform căreia nu există în univers ceva mai plictisitor decât visele altcuiva.

Visele nu au încetat niciodată, dar John nu s-a mai gândit prea mult la ele când a crescut dintr-un adolescent într-un adult. Gradul în care peisajul urban al viselor lui recurente l-a împins de la spate să meargă la arhitectură și i-a stabilit estetica designului e clar – unul imens. Dar John nu știa că el copia, de fapt, lumea mea.

Credea pur și simplu că e un geniu.

Cu patru luni în urmă, ceva s-a schimbat – John a avut un vis oribil că mama lui murise într-un accident, lovită de o mașină zburătoare. S-a trezit panicat, a sunat-o, dezorientat, supărat. Bineînțeles că încă era în viață. Dar amintirea aia atât de vie a rămas înăuntrul lui, dureroasă, de neatins.

A început să-și scrie visele în agendă. O ținea lângă pat, pentru ca în momentul în care se trezea să poată scrie orice-ar fi visat, înainte de a dispărea din câmpul conștiinței. Sunt pagini peste pagini de mâzgălituri semilucide, detalii, observații, intuiții, lucruri pe care le-am zis și lucruri care mi-au fost zise, gânduri pe care le-am avut și nu le-am verbalizat niciodată. Totul e adevărat.

John s-a decis că inconștientul lui îi spunea o-poveste pe care trebuia s-o scrie.

Ăsta era „romanul” lui – viața mea în lunile de când murise mama.

N-a început chiar să-l scrie. Dar a făcut un rezumat al „poveștii” pe laptop. De fapt, lucra la el în timpul unei pauze de cafea de la șantierul de construcții, cu câteva momente înainte de a intra într-o criză de înjurături și convulsii frenetice.

Ai citit deja ce a scris el – le-am inclus, sunt capitolele 43 și 55.

Deci, na!

VP - 98

66.

Am crescut singur la părinți, așa că e foarte ciudat să am dintr-odată o soră

adultă care pare să mă cunoască – sau pe cel care crede că sunt – mai bine decât oricine. Toate tâmpeniile mele par să o scoată din minți, dar în același timp pare total relaxată în raport cu ele. Niciodată n-am stat pe lângă o femeie cu vârstă

apropiată de a mea fără să îmi fac griji că aș putea spune ceva care să mă facă

neatrăgător. Chiar și femeile de care nu eram interesat trebuia să mă găsească

atrăgător.

Dar cu Greta nu, nimic. Știu că pare evident, dar nu am niciun sistem de referință pentru dinamica dintre doi frați. Am fost singur la părinți. Niciodată n-am simțit o afecțiune necondiționată pentru cineva care nu m-a conceput biologic.

Răscolind potopul de amintiri ale lui John, din viața pe care n-am trăit-o, ea e acolo, Greta, sora mea, e acolo în toate momentele care m-au făcut cine sunt, cine e el, și nu pot să nu mă-ntreb dacă nu cumva toată viața am fost cam sexist.

Adică, recitind câteva dintre capitolele anterioare, felul în care am scris despre cum am văzut-o prima dată goală pe Penelope și cum m-am culcat cu fostele mele după ce a murit mama – mi-ar fi rușine dacă ar citi Greta chestiile alea. Nu încerc să repar gafe mai vechi legate de felul în care vorbesc despre femeile din viața mea… pur și simplu îmi e greu să realizez care îmi sunt propriile lacune, înțelegi?

O parte a problemei e că lumea asta e, practic, un puț de decantare plin de misoginism, drepturi ale bărbaților și constructe de gen complet demente, acceptate ca fiind normale de o majoritate scandalos de mare a oamenilor. În locul din care vin eu, egalitatea de gen e ceva firesc. Nu vorbesc de căcaturi fundamental absurde ca salarii egale pentru femei și bărbați. Ci despre faptul că

nu e practic nicio diferență în felul în care bărbații și femeie sunt percepuți în termeni politici, economici sau culturali. Organele tale genitale îți influențează