Mă trezesc încordat și groggy și iritat că proiectorul meu virtual de mediu s-a defectat, când îmi aduc aminte că sunt în dormitorul apartamentului lui John.

Presupun că durerea îngrozitoare de cap e un alt spasm neurologic, ca ăla pe care l-am avut la șantier cu patru zile în urmă, dar după aia un singur cuvânt străpunge ceața mentală – cafea. Reușesc să îi fac ceva dispozitivului cu aburi până când scuipă un jet uleios de espresso. Durere de cap vindecată.

În sfârșit, ceva în lumea asta de căcat care face ce trebuie să facă.

Îmi doresc să fi avut un simț al umorului mai dezvoltat când vorbesc despre toate, na, hilaritățile astea frivole, în timp ce încerc să îmi găsesc locul în dezordinea asta înapoiată pe care voi o numiți civilizație. Bineînțeles, e ceva VP - 102

absurd la un adult care nu știe cum să deschidă un borcan cu unt de arahide sau să opereze un lift sau să folosească un card de credit. Pentru un observator extern, probabil arăt de parcă aș avea o traumă cognitivă debilitantă.

Deciziile conștiente sunt grele. Îmi ia o eternitate să-mi aleg hainele și ajung în niște blugi ciudat de strâmți și la ce aveam să aflu mai târziu că e o bluză de pijama.

Încercarea de a face apel la memoria lui John reușește numai când nu mă

gândesc la ceva specific, ca de exemplu cum să folosesc laptopul sau telefonul mobil, care bipăie amândouă de la mesajele unei firme de arhitectură la care sigur n-o să răspund.

Recunosc aparatura de bucătărie de la orele de istorie din școala primară și mă entuziasmez când găsesc un sintetizator de mâncare, dar asta până îmi dau seama că-i un cuptor cu microunde. John mănâncă destul de des în oraș, așa că

frigiderul e gol în afară de un iaurt și un avocado. Știu, e atât de poetic. Probabil te gândești că o să tai avocado-ul, pentru că arată copt, dar înăuntru o să fie tot maro și înmuiat, ca o metaforă. Doar că chiar îl tai și înăuntru e maro și înmuiat, dar nu-mi pasă de poezie, pentru că mi-e foame, așa că-l mănânc oricum. Are un gust subțire și apos. Înghit câteva linguri de iaurt înainte de a-mi da seama că a expirat acum două săptămâni. Să nu știu ce e o dată a expirării nu mi se mai pare o chestie hilară, rezolvabilă cu un pic de adaptare, mai ales când vomit în chiuvetă

pentru că tocmai am mâncat iaurt stricat.

Mă afectează lucrurile minore, de exemplu să nu știu cum să dau drumul dușului, fiindcă pentru mine dușul e cam cum e o latrină pentru tine – o revenire neobișnuită și cam scârboasă la o vreme de care te bucuri că a dispărut de mult.

Și mă afectează lucrurile majore, ca fotografia înrămată de pe masă, în care sora, mama și tatăl meu zâmbesc lângă un străin cu fața mea.

Privesc poze cu John și-ncerc să-mi fac părul să arate ca al lui, dar niciodată, nici măcar o dată nu m-am spălat cu șampon și balsam – trebuie să citesc instrucțiunile de pe sticlă ca să aflu la ce e bun balsamul despre a-mi mânji părul cu ceva care se numește spumă fixativă nici nu încape discuție. În lumea mea, îți pui o cască de îngrijire pe cap și ea îți curăță, scurtează și aranjează părul. Aici, când părul meu crește prea lung, aparent trebuie să plătesc alt adult să-l taie cu

foarfeca, un fel de meșteșug al îngrijirii.

Mă spăl, mă îmbrac și mănânc de unul singur și sunt mândru de mine, doar că

astea sunt realizări demne de un copil precoce. Dar exact așa mă simt – un copil trezindu-se într-o casă goală, fără să știe dacă părinții lui dorm sau sunt morți, făcându-și rutina de dimineață pentru că e singurul lucru care ține panica la distanță.

VP - 103

69.

Nu pot să rămân aici. E minunat că mama e în viață și tata nu e un căcănar nepăsător, și Greta e, cum să zic, extraordinară. Obraznică, imprudentă și deșteaptă. Merită să trăiască mult mai mult decât merit eu. E clar că John are în viață o ordine pe care eu n-am avut-o niciodată. Are succes, e ambițios și impresionant. Chiar dacă toate ideile lui bune sunt furate din visele lui cu lumea mea, chiar dacă și-a restrâns viața doar la muncă și s-a convins pe el însuși că e destul, chiar dacă știu de ce – pentru că a avut tot timpul impresia asta constantă, pură și copleșitoare că nimic nu e așa cum ar trebui să fie, că toată lumea cu care se întâlnește, fiecare loc în care se duce, fiecare gând din mintea lui e inexplicabil, dar irevocabil greșit. Ține pe toată lumea la distanță pentru că, la un nivel pe care nu l-a putut articula niciodată, dar în același timp nici nu l-a putut ignora niciodată, știe că ei nu ar trebui să existe. Singura excepție e Greta, dar numai pentru că ea a refuzat să fie dată la o parte și a luptat într-o bătălie nemiloasă, nesfârșită, contra vântului, pentru a-l ține pe John în lumea asta. Toată viața mi-am dorit ca părinții mei să îmi dea atenție. John are atenția lor necondiționată și îi dă la o parte, cronic. Are tot ce am vrut vreodată, dar nimic nu poate umple golul care se deschide în fiecare noapte în visele lui. Și acum golul a pus stăpânire pe el – eu, eu sunt golul.

Dar nu pot nici să cedez în fața lor. Nici în fața Gretei, nici în fața alor mei, nici în fața versiunii ăsteia a vieții mele. Trebuie să țin conștiința lui John îngropată

adânc, închisă undeva, să înăbuș orice sentimente ar avea pentru oamenii care fac parte din structura vieții lui, pentru că lumea asta e o oroare umedă, soioasă

și nu pot să rămân aici. Trebuie să-mi dau seama cum să refac cronologia și să ne duc pe toți în viitorul pe care ar trebui să-l avem. Sunt singurul care poate s-o facă

și, oricât de plăcut ar fi interludiul ăsta, e incredibil de egoist să expun restul lumii, chiar realitatea, la groapa asta depravată de gunoi doar pentru că micuța mea viață s-a îmbunătățit. Nu eu sunt important, nu în comparație cu miliarde de oameni care n-au știut niciodată cum ar trebui să stea lucrurile.

70

Cum începi să schimbi ultimii cincizeci de ani ai istoriei într-o lume unde călătoria în timp e considerată un experiment imaginativ amuzant dacă stai să te gândești la ea? Chiar dacă domeniul ar fi existat, în absența unor progrese VP - 104

cruciale în câmpurile adiacente – teleportare, imaterialitate, invizibilitate, chiar și manufactura componentelor simple – tot demersul e inutil. Și, bineînțeles, planul lui tata depindea de urmărirea radiației emise de primul Motor Goettreider. Fără ea, chiar dacă aș fi rezolvat cumva problemele tehnice, tot nu aș avea nicio șansă să ajung în exact același loc în spațiu, la exact același moment în timp.

În plus, habar n-am cum funcționează de fapt oricare dintre lucrurile astea.

Știu niște cuvinte specializate învățate în lunile în care-am lucrat la laborator și am socializat politicos cu acoliții tatălui meu, dar nu pot să construiesc o mașină

a timpului de la zero, așa cum nu pot să construiesc espressorul lui John de la zero.

Există o cutie a Pandorei care așteaptă să fie deschisă – tata. Până la urmă, a scris o carte despre călătoria în timp, chiar dacă e considerată o pată excentrică

pe reputația lui academică. Dar indiferent cât de caldă sau atentă pare să fie iterația lui de aici, nu-s pregătit să-i cer ajutorul în felul ăsta, nu încă.

Trebuie să aflu ce s-a-ntâmplat cu Motorul Goettreider. Totul pornește de la asta, tot ce a mers greșit și toate căile posibile de a îndrepta lucrurile. Folosesc laptopul lui John și caut „Motorul Goettreider” online – dar computerul îmi spune că nu există rezultate pentru căutarea mea. Încerc „Lionel Goettreider” – nimic.

Un miliard de site-uri și niciunul nu menționează cea mai importantă persoană

care a trăit vreodată.

Înainte de a mă da bătut, pentru că tot sunt pe internet, le caut pe fostele mele. Hester Lee, nimic. Megan Stround, nimic. Tabitha Reese, nimic. Robin Swelter, nimic. Încerc să dau de prietenii mei, dar nu găsesc nimic despre Deisha Cline sau Xiao Moldenado, despre Noor Priya sau Asher Fallon și Ingrid Joost. Nici măcar o urmă de-a lor online, nicio pagină pe rețelele sociale, niciun blog sau articol sau etichetă de orice fel. Nu există. N-au existat niciodată.

Găsesc site-ul oficial al localității Ubly, Michigan, orașul abandonat pe care l-am vizitat. Doar că aici nu e abandonat. Prietenii mei au dispărut, dar aproximativ 830 de oameni locuiesc acum în Ubly. Telefonul lui John estimează că un drum cu mașina până acolo ar dura cinci ore, de-a lungul bulevardului Don Valley înspre 401, apoi pe 401 până la intersecția cu 402, apoi peste podul Blue Water, pe 25, pe lângă lacul Huron, către East Atwater Road, care devine Strada Principală din Ubly când trece fix prin mijlocul orașului. Biblioteca pe care am văzut-o, cu copacii crescând din cărțile în putrefacție, încă e în picioare. Aș putea să bat la fiecare ușă din oraș să-l caut pe proprietarul ceasului de buzunar. Dacă ar mai fi în viață, dacă l-ar mai avea, aș putea să le fac o ofertă exorbitantă, să plătesc oricât. Aș

VP - 105

putea să țin în mână exact același ceas, așa cum am făcut atunci, în ultima zi în laborator.

Dar care ar fi fost rostul? E doar un ceas. Nu avea o viață. Nu avea o carieră, ca Deisha, sau o logodnică, ca Asher, sau un copil, ca Xiao. Nu era prietenul meu, chiar dacă eu nu eram tocmai cel mai bun prieten. Nu mă iubea, poate un pic, așa cum o făcuseră în felul lor Hester sau Megan sau Tabitha, pe perioade scurte și fără finalitate. Nu schimba traiectoria vieții mele cum a făcut-o Robin în cinci nopți stângace, pline de glorie. E un obiect.

Apoi, pentru că nu mă pot abține, caut „Penelope Weschler”.

Pentru cel puțin treizeci de secunde, mă holbez la ecran până mi se umezesc ochii și nu din cauză că mă zgâiesc.

Din cauză că e aici – Penelope Weschler. Există.

Doar că nu e Penelope Weschler.

71.

Penelope Weschler trăiește chiar aici în Toronto. I se spune Penny.

Are o librărie într-un cartier numit Leslieville, în partea de est a orașului, imediat după silueta năclăită de mâl cunoscută sub numele de râul Don. Pare să

fie mișto. Sunt multe recenzii încântate despre ea online. Găzduiesc seri de lectură cu scriitori și cluburi săptămânale de carte. Se numește „Tiparul e mort”.

Dau clicuri ca un nebun pe-acolo până găsesc o fotografie cu ea.

Mă holbez la ea, năucit și în același timp ca un apucat.