Nu e Penelope Weschler. Sau nu, e, dar arată ca altcineva. E altcineva.

S-ar părea că, în ciuda schimbărilor pe care le-am cauzat în cronologie, tatăl ei, Felix Weschler și mama ei, Joanne Davidson, au devenit oricum iubiți în liceu și s-au hotărât să întemeieze o familie imediat după facultate, iar Felix încă a vrut să îi pună numele primei lui fiice după cel al iubitei lui bunici Penelope, iar Joanne încă a fost de acord. Penelope Weschler cea pe care o cunoșteam eu nu s-a mai născut pe 12 ianuarie 1985. Dar o alta s-a născut pe 9 iunie 1985, cu aproape cinci luni mai târziu decât acea Penelope.

În loc de Penelope „pe care am cunoscut-o”, la început am scris Penelope „a mea” și am șters – de parcă ar fi fost vreodată a mea, de parcă ar fi putut fi a mea.

Această Penelope îi semăna în anumite feluri, dar era diferită în altele. Ca și cum ar fi surori. Doar că nu sunt. Ea e o variantă genetică concepută cu cinci luni mai târziu de aceiași părinți, o combinație identică de cromozomi, cu un rezultat alternativ. Pistruii ei sunt altfel, ca o hartă a cerului de pe altă planetă. Culoarea VP - 106

părului, culoarea ochilor, forma bărbiei, prescripția optometrică, canalele epidermice ale amprentelor ei.

Felul în care sărută.

Iar o iau pe arătură. Ca orice lucru din viața mea, din amândouă viețile mele, lucrurile iau o întorsătură greșită când e implicată Penelope Weschler.

72.

Sunt pe trotuarul din fața librăriei „Tiparul e mort”. N-am sunat înainte, probabil că nici nu e aici și probabil ăsta e un lucru bun, pentru că nu gândesc limpede. Rețeaua gândurilor mele are pe fundal zgomot de valuri. A trebuit să vin imediat aici. N-am niciun plan.

Orarul e lipit de ușa de sticlă de la intrare. Librăria se închide în doișpe minute.

E la parterul unei clădiri de cărămidă nevopsită, cu trei etaje, deasupra sunt apartamente, în dreapta un birou ponosit de avocatură, cu jaluzelele prăfuite trase, o cafenea în stânga, cu un barman bărbos în salopetă preparând băuturi cu spumă pentru o mână de clienți care stăteau înghesuiți pe niște scaune desperecheate la o masă lungă de lemn deschis, cu fețele strălucind albastru-translucid de la ecranele telefoanelor proptite înaintea lor. Un tramvai huruie de-a lungul Queen Street East, scoțând un sunet strident de la contactul cu șinele de metal fixate în asfalt.

Intru. E cald și luminos, miroase a cerneală și lipici. Rânduri de rafturi făcute din lemn refolosit, noduroase și plăcut asimetrice. Coperte și cotoare de toate culorile și pline de toate tipurile de litere. Exemplare semnate de autorii locali așezate la vedere. Cópii înrămate ale edițiilor mai vechi agățate pe perete.

Și Penny Weschler pe un taburet, în spatele tejghelei, citind un roman. Locul e gol. Nu și-a ridicat privirea, încă aș putea să plec fără să mă vadă.

Nu plec nicăieri.

Mă prefac că răsfoiesc cărțile, ca să am ceva la care să mă uit în loc să mă

holbez la ea. Mulți dintre acești autori nu ar fi trebuit să se nască, dar iată cărțile lor aliniate pe rafturi, milioane de cuvinte care se presupune că nu ar fi trebuit să

fie spuse. La litera V sunt opt romane de Kurt Vonnegut care nu ar trebui să existe.

Îmi trec degetele peste cotoarele lor.

Fiecare pas mi se pare greu, de parcă prostia aia de inimă are propria ei gravitație, încercând să mă tragă la podea cu o forță pulverizantă, ca să mă

lichefiez pe gresia retro, în mozaicuri și să mă scufund până în centrul topit al planetei.

VP - 107

Se uită la mine. Bunul-simț îmi spune să dau din cap, să zâmbesc încordat, să

evit contactul vizual, orice, dar să nu mă holbez la ea ca un nebun. Mă decid să o iau ușor. Decizia mea nu ajunge nici măcar până la prima silabă.

— Penelope Weschler, zic.

— Hei, zice ea. Ăăă, scuze, ne cunoaștem de undeva?

Vocea îi e diferită pentru că laringele și limba și dinții și buzele îi sunt diferite.

Dar felul în care te privește în ochi când îți vorbește este același.

— Da și nu, zic. Sunt dintr-o realitate alternativă.

Penny își închide cartea fără să pună vreun semn.

— Deci ne cunoaștem în altă realitate, dar nu în asta?

— Da, zic eu.

— Cum ai ajuns aici? În realitatea asta?

— E o poveste lungă.

— Pun pariu, zice Penny.

— Pot să-ți povestesc, dacă vrei.

— Ești John Barren, zice ea.

— De unde știi?

— Ți-am văzut poza. Tu ai proiectat turnul ăla care se construiește în centru.

Oamenii de pe internet zic că ești un fel de geniu. Și nu numai cei de pe internet.

Și oamenii reali.

— Ei bine, îi zic, am furat toate ideile dintr-o altă realitate.

— Realitatea din care vii, zice ea.

— Da. Reacționezi destul de bine la ce zic. Nu crezi că-s dement.

— Nu știu, zice ea. Ai putea să fii dement. Dar am camere de securitate care ne înregistrează și ești destul de cunoscut. Nu chiar faimos. Dar oamenii care sunt interesați de mersul orașului pot să te recunoască. Dacă faci ceva violent sau sărit de pe fix sau altceva, o să dea de tine cât ai zice pește.

— Sunt sigur.

— De ce ai venit aici? Vreau să zic aici, în librăria mea.

— Ca să te văd, zic eu.

— Ca să mă vezi pe mine, zice Penny.

— Îmi dau seama că tot ce zic pare superciudat. Îmi pare rău. Ar fi trebuit să

am un plan. Dar în momentul în care te-am văzut, n-am putut să te mint.