futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i futu-i căcat. Futu-i futu-i căcat futu-i futu-i futu-i căcat. Futu-i.
57.
Te trezești într-un spital.
Te trezești într-un spital și ei îți spun că ai avut un atac pe un șantier de construcție.
Te trezești într-un spital și ei îți spun că ai avut un atac pe un șantier de construcție și nu sunt siguri ce a funcționat greșit în creierul tău, dar orice ar fi fost, a presupus faptul că te zvârcoleai și te zbăteai pe betonul abia turnat zicând
„futu-i” și din când în când „căcat”, iar și iar și iar.
Îți spun că numele tău e John Barren.
Îți spun că numele tău e John Barren și nu știu de ce crezi că numele tău e Tom Barren.
Îți spun că numele tău e John Barren și nu știu de ce crezi că numele tău e Tom Barren, dar că probabil are legătură cu atacul și zvârcolitul și zbaterea și înjuratul.
Faci tot ce poți să rămâi calm.
Faci tot ce poți să rămâi calm și să le explici că nu știi de ce cred ei că numele tău e John și nu Tom.
Faci tot ce poți să rămâi calm și să le explici că nu știi de ce cred ei că numele tău e John și nu Tom, dar tocmai ai văzut niște lucruri remarcabile, care vor schimba pentru totdeauna felul în care ne raportăm de la departe cele mai importante zece minute din toate timpurile și, dacă ai putea doar să-ți vezi tatăl, chiar dacă el e nervos pe tine, ceea ce consideri justificat, dar dacă ai putea doar să-i spui ce ai văzut, știi că are să înțeleagă cât de important e și că o să te ajute să le explici de ce până și simplul fapt că ești viu, că ei toți sunt vii demonstrează
că nu ai distrus totul, așa cum puteai s-o faci, având în vedere că împotriva tuturor așteptărilor ai reușit cumva să rezolvi o situație care escalada destul de repede într-un haos cu adevărat abject și, uite, chiar dacă știi că nu există vreun premiu pentru că nu ai distorsionat în mod irevocabil linia timpului și a istoriei umane, în circumstanțele actuale un simplu mulțumesc nu te-ar deranja deloc.
Se uită la tine.
Se uită la tine și realizezi.
Se uită la tine și realizezi că sunt părinții tăi.
Mama ta e în viață.
Mama ta e în viață și tu începi să plângi.
VP - 87
Mama ta e în viață și tu începi să plângi și nu te poți opri.
58.
Nu mă pricep prea bine la suspans, așa că o să trec peste subterfugiul narativ și o să-ți explic ce dracu’ se întâmplă – sunt aici. Adică aici. Aici unde ești tu. Aici unde nu trebuie să fiu.
E luni, 11 iulie 2016, ora 17:57. Aparent, am fost inconștient aproape trei ore.
Când protocolul-bumerang de urgență al aparatului de călătorie în timp a fost activat de posibila explozie a Motorului Goettreider, am fost transportat automat înapoi în timpul meu, mai exact șaizeci de secunde mai târziu față de când plecasem – tata ar fi putut programa întoarcerea în același timp, dar s-a gândit că drama unui minut de suspans i-ar fi entuziasmat mai mult pe investitori.
Doar că n-am reapărut în laboratorul lui abandonat. Pentru că aici laboratorul ăla nu a fost construit niciodată. Pentru că aici tata nu a inventat niciodată
călătoria în timp. Pentru că aici, 11 iulie 1965 nu e ziua care a schimbat istoria.
Pentru că aici e doar o zi normală.
Înțelegi? Sunt în aceeași lume în care ești și tu. Lumea în care crezi că ai fost dintotdeauna. Neinteresantă, ștearsă, neatractivă, de-abia evoluată față de 1965-ul din care tocmai am plecat.
Știu că tu crezi că s-a schimbat enorm de-atunci, din cauza iPhone-urilor și a atacurilor cu dronă și a imprimantelor 3D și a, cum să zic, covrigilor fără gluten.
Dar pentru mine chestiile alea par din anii ’70. Spitalul în care m-am trezit ar fi putut fi la fel de bine o cameră medievală de tortură, la cât de grosolan și de barbar arată totul.
Am reușit să nu las Motorul Goettreider să distrugă jumătate din America de Nord – dar Motorul Goettreider în sine și lumea pe care a generat-o energia lui infinită… nu a existat niciodată.
Nu a existat niciodată și asta te face să crezi că povestea mea de până acum a fost un SF semicoerent.
Am încercat să le explic toate lucrurile astea părinților mei și au fost calzi, grijulii, preocupați, plini de compasiune, sperând că erau nișe scurtcircuite temporare, nu o calamitate neurologică incurabilă. Doctorii n-au fost nici ei de prea mult ajutor cu aparatele lor medicale medievale. Știam că nu înnebuneam, dar știam și înspre ce urma să ducă totul după o serie de teste care nu arătau nimic în neregulă cu creierul meu – consult psihiatric.
Și apoi sunt salvat, sau, mă rog, de o intervenție neașteptată a cuiva.
VP - 88
Părinții mei au o conversație aprinsă, dar în șoaptă, cu un grup de doctori când se deschide ușa camerei mele.
Ea are ochi pătrunzători, o gură uriașă și o încrețitură permanentă între sprâncenele ei arcuite din cauza unei predispoziții generale pentru expresii faciale sceptice. Pare ciudat de familiară pentru cineva pe care nu-l văzusem niciodată.
Părinții mei o îmbrățișează, și ea încearcă să scape. Vine lângă patul meu, uitându-se la mine de parcă s-ar fi așteptat măcar un pic ca toată chestia asta să
fie o glumă complexă.
— Ce pula mea, frate? zice ea. Îi sperii ca dracu’ pe mama și pe tata.
