de fiecare dată, să salveze echipa. Eu am reușit să-i omor pe toți de câteva ori. La analiză, Penelope mi-a zis că în loc să perceapă totul ca pe o singură procedură
cu posibile consecințe fatale, o împărțea într-o serie de sarcini individuale, una pe secundă, și le număra în cap în timp ce le făcea, fiecare secundă o unitate discretă de timp, ca un ceas vechi ticăind momentele într-un ritm regulat.
A doua zi, am adus ceasul de buzunar pe care îl găsisem în orașul ăla abandonat, cu prietenii mei, și i l-am arătat, ca un cățeluș aducându-i stăpânului o minge. I-am explicat că nu funcționa, dar poate aș fi putut să-l rog pe unul dintre tehnicieni să-l repare.
— Nu face asta, a zis Penelope. Ori o să fie enervați că o dublură îi face să-și piardă vremea, ori o să fie îngrijorați că dacă te refuză îi spui tatălui tău.
— Oh, am zis. Da. Ok, sigur.
— Dă-mi-l mie, a zis ea. Dacă le zic eu s-o facă, n-o să se gândească la asta ca la un favor.
I-am dat ceasul de buzunar și nu l-am mai menționat niciodată. Mi-am zis că, și dacă își mai aducea aminte de conversația aia, n-avea cum să fie o prioritate pentru ea.
Ceasul de buzunar ticăia în mâna mea, secunde și minute și ore, în timp ce eu stăteam acolo, gândindu-mă ce însemna că Penelope îl reparase, dar nu mi-l dăduse niciodată înapoi. Mi-am deschis dulapul, mi-am dat jos hainele, am desigilat pachetul cu gel și mi-am pus costumul de piele. Știam ce aveam de făcut.
Aveam să fiu ceea ce ea nu putea – primul.
41.
Mai sunt atâtea lucruri despre lumea mea pe care nu ți le-am spus.
Aerul. Nu e ca aici. Are o anumită calitate de delicatețe, de ușurință, ca și când ai fi pe o barcă într-un lac imens, nu oceanul cu mirosul lui de alge, pur și simplu un spațiu gol, curat și dulce. Nimeni nu s-a mai chinuit să ardă carbon după 1968.
Așa că nu mai era niciun reziduu înțepător, uleios în atmosferă. Probabil îți dai seama de asta numai când ești obișnuit cu altceva, ca un pește de apă dulce aruncat în mare căruia i se ard branhiile de la apa sărată.
Inginerie botanică, ce să zic, nici nu-ți imaginezi. Case făcute integral din copaci care îți filtrează organic aerul, generează electricitate prin niște cicluri naturale de întrerupere din pământ și îți cresc fructe și legume proaspete pe pereții de la bucătărie. Nu erau tocmai la tot pasul, dar puteai să închiriezi una pentru o vacanță. Unii oameni trăiau în ele tot timpul.
VP - 63
Atât de multe anxietăți sociale au fost eliminate pe parcurs, pentru că de fiecare dată când te întâlneai cu cineva puteai pur și simplu să faci o scanare rapidă și să primești datele aferente, care îți spuneau dacă vă potriveați mai bine ca prieteni, iubiți, soți sau străini. Și nu e ca și când trebuia neapărat să faci ce sugerau datele respective, mulți oameni le ignorau și aveau uneori rezultate excelente, alteori dezastruoase. Puteai chiar să afli dacă persoana în cauză avea un istoric al ignorării datelor aferente și dacă asta se terminase bine sau rău.
Aș putea să merg așa la infinit, să-ți fac liste cu lucruri care pot părea cumva cool sau groaznic de tehnice, în funcție de înclinațiile tale – dar înțelegi ideea.
Sau poate nu-nțelegi ideea – minunea banală a fiecărei zile. Niciodată nu m-am gândit la aerul pe care îl respiram. Niciodată nu mi-am făcut vacanța în una din casele-copac. Consideram că profilurile de date erau de ajutor, dar gadgetul meu preferat era detectorul de feromoni care scotea un ding discret când femeia cu care interacționai emana hormoni de atracție, așa că știai măcar că e destul de interesată de tine ca să vorbiți în continuare.
Până și asta, scriind o narațiune cuvânt cu cuvânt și pretinzând că nu știu cum se termină – e ciudat pentru mine. Dacă nu ești un fan înrăit al romanelor, cum era mama, cineva care se simte bine când e plimbat de mânuță ca un copil, printr-o grădină-labirint, în lumea mea majoritatea divertismentului narativ e cel puțin pasiv-interactivă, folosindu-se de aceeași tehnologie neurală de urmărire care îi permite simulatorului virtual de mediu să te elibereze dimineața de vise. Fiecare poveste e personalizată, dorințele, fricile, anxietățile, capriciile și ciudățeniile tale amestecate într-o acțiune prestructurată, ca un schelet pe care creierașul tău bolnav construiește un corp unic.
Déjà- vu-ul e crucial în paleta narativă, senzația aceea tulburătoare că ai mai auzit povestea, dar nu poți să o localizezi exact. Disconfortul ăla straniu, vibrant, e una dintre cele mai mari plăceri ale poveștilor noastre și e aproape în totalitate absent aici. Aici, oamenii se plâng când cred că știu continuarea unei povești. De parcă acțiunea ar fi ceea ce contează cu adevărat. În lumea asta, aceleași cuvinte sunt mereu în aceeași ordine, așezate acolo conform excentricităților psihologice ale autorului. Nu-mi place sentimentul că povestea asta e despre mine. În lumea mea, fiecare poveste e despre tine.
Îmi pare rău, iar am început. Ca un tip care la prima întâlnire îți vorbește non-stop despre fosta lui și insistă că o face doar ca să-l cunoști mai bine, nu pentru că nu poate să treacă peste. Nu vreau ca partea asta din povestea mea să se termine, dar știu că a venit timpul.
VP - 64
42.
Cronometrul arăta 00:00:00. Timpul expirase.
Erau șase cabine în aparatul de călătorie în timp, una pentru fiecare membru al echipei standard de crononauți. Deja îmi pusesem costumul de piele pe mine când m-am așezat în cabina concepută pentru Penelope și însoțitorul ei de avarie
– eu. Pot să mint și să zic că am avut un moment de remușcare sau măcar de ezitare, dar eram într-o stare de șoc mult prea accentuată.
Acționam din instinct, dar nu din instinctul de autoconservare. Voiam răzbunare, înțeleg acum, chiar dacă la momentul respectiv aș fi numit-o dreptate.
Iar asta e isteric și melodramatic, știu, dar eram într-o stare de spirit isterică și melodramatică.
Dacă aș fi putut, m-aș fi întors în timp doar cât să-i salvez viața lui Penelope.
Aveam nevoie doar de o jumătate de zi. Din păcate, mașina timpului nu funcționează așa. O fi ea cea mai avansată tehnologie construită de om, dar e încă doar un prototip. Chiar dacă știam cum să reprogramez codul ei de navigare spațio-temporală, ceea ce evident că nu știu, aparatul avea, în mod deliberat, o singură destinație.
Așa că, nu, nu puteam s-o salvez pe Penelope. Dar puteam să termin ce începuse ea.
Urma să fac ceva ce nu-mi putea fi luat de tata. Urma să fiu primul om care călătorește în timp. Chiar dacă eram dat în judecată sau arestat sau, nu știu, executat – adică e ilegal să călătorești în timp? –, urma să fie o realizare incontestabilă. Nu conta cine altcineva o făcea, eu aveam să fiu întotdeauna primul.
Având în vedere că erau poate ultimele mele momente de viață, nu am stat pe gânduri cum aș fi stat dacă aveam mintea limpede. Dar nu aveam mintea limpede. Nu aveam minte deloc. Făceam, o serie de acțiuni pe care le repetasem, în ordine, fără ezitare. Aparent nu fusesem atent doar la Penelope în sutele de ore de simulări.
Aparatul de Transport Crono-Spațial are o procedură de acces în trei pași –
scanarea genetică, introducerea unei parole elaborate și apăsarea unui buton mare, roșu. Biologic, intelectual, fizic.
Am activat mașina timpului.
Nu există un fenomen vizual sau auditiv asociat cu călătoria în timp. Dar tata a fost îngrijorat că primii oameni care vor prelua tehnologia s-ar fi simțit dezamăgiți dacă nu era și un fel de zumzăit acolo. Era inutil științific vorbind, pur și simplu show. Pentru că să călătorești în timp nu era destul de cool pentru VP - 65
nesimțiții ăia bogați care reușeau să își facă loc în prima linie când tehnologia urma să fie avizată pentru uzul personal.
Așa că a fost angajată o echipă de psihologi pentru a-și da seama cum să-i facă
pe oameni să aibă o reacție emoțională în timpul experienței lor și au venit cu ideea de a introduce un vâjâit melodios și o lumină caldă care să strălucească ușor și să arate ca ritmul cardiac pe un ecran.
