Am alergat pe hol, mi-am luxat glezna când am luat un colț prea repede, m-am lovit de un perete destul de tare încât să mă aleg cu o vânătaie și am sărit câte două scări în timp ce prin picior mă săgeta durerea. Am știut că am dreptate VP - 53
pentru că am auzit zgomotul ăla basso profondo din spatele ușii laboratorului cu tavan înalt în care erau sferele de defuziune.
Una dintre sfere era activă.
Am rămas țintuit de podea, iar mintea îmi era mai goală ca niciodată. Poate asta a simțit Penelope când a pătruns în spațiu. Am auzit oameni alergând în camera din spatele meu, tehnicieni urlând unul la altul cum că protocoalele de securitate au fost încălcate. Alarmele au sunat exact ca în ziua în care Penelope și cu mine ne-am văzut dezbrăcați pentru prima oară. Dar acela era începutul a ceva, iar acesta era sfârșitul.
Penelope a ieșit din sfera de defuziune. Doar că ușița încă era blocată. A ieșit direct prin ea. Ceea ce ar fi trebuit să fie imposibil, pentru că sfera de defuziune e construită dintr-un compozit de mare densitate care suprimă imaterialitatea.
Cel puțin în parametri normali. Nimeni nu a văzut ce se întâmplă când parametrii nu sunt respectați.
De aia toată lumea a amuțit când ea a ieșit din capsulă. Prin capsulă.
Penelope nu părea să fie diferită. Avea strălucirea aia pe care o ai când ești imaterial, de parcă moleculele stratului tău exterior de piele nu pot interacționa cum trebuie cu moleculele coerente de aer din jurul tău. Dar în afară de asta, arăta la fel ca întotdeauna.
Doar că nimeni nu putea s-o atingă sau s-o prindă sau s-o tragă înapoi în sfera de defuziune. Nu conta cât de tare țipa sau plângea sau o implora cineva să nu facă asta. Nu conta cât de bine putea înțelege cineva că tot ce-a vrut de la viață
se făcea una cu pământul. Nu conta că măcar una din celulele din fantoma care fusese corpul ei era pe jumătate a altcuiva.
Nu conta, pentru că ce voiam eu era imaterial.
Am fi putut face atât de multe. Am fi putut aduce o nouă viață în lumea asta plină de minuni și viața aia ne-ar fi putut schimba pe amândoi, ne-ar fi făcut mai buni, ar fi reparat ceasurile defecte din creierele noastre, ceasuri care nu ne permiteau să fim fericiți, când fericirea era atât de ușor de atins. Nu era doar un cineva înăuntrul ei. Era un undeva, un loc în care ne-am fi putut elibera amândoi de cei care nu avuseserăm intenția să devenim, pentru că asta e magia faptului de a crea viață – fiecare decizie greșită pe care ai luat-o vreodată devine un pas pe drumul înșelător către casă. Pentru un scurt moment am avut o casă. Era de mărimea unei celule, dar era suficientă pentru a încăpea în ea tot ce dorisem vreodată.
M-am prăbușit pe podea și m-am uitat fix la ea. Penelope m-a privit și ea.
Și-a atins stomacul. Îmi place să cred că ăla a fost momentul în care s-a răzgândit și s-a hotărât să păstreze copilul și să fim o familie.
VP - 54
Dar bineînțeles că era prea târziu. Chiar dacă ar fi vrut să fugă înapoi în sfera de defuziune și să inverseze procesul, nu se mai putea mișca. Se dezlipea.
Neuronii ei nu mai erau capabili să-i miște mușchii, mușchii ei nu mai erau capabili să-i transporte oasele, oasele ei nici măcar nu mai erau oase, inima ei, inima lui, inima copilului nostru nu avea să bată niciodată în ceea ce nu mai era pântecul ei.
S-a dematerializat în fața mea. Ei. Ei s-au dematerializat în fața mea. Mâna ei era pe stomac. Ochii ei erau înghețați de teroare, regret, suferință. Și ai mei.
Am vrut să memorez fiecare contur de-al ei cât încă mai avea unul, dar era imposibil să îmi desprind privirea de pe ochii ei. Moleculele ei s-au îndepărtat unele de altele, au luat-o în toate direcțiile, prin pereți, tavan, podea, până când n-a mai rămas nimic.
34.
Nu e ca și când totul era perfect în lumea mea. Oamenii încă mai sufereau de anxietate și stres și chimie neurală dereglată. Uzul de produse farmaceutice era agresiv. La fel era și panica de statut4. Puterea încă mai corupea, infidelitatea încă
mai durea, căsătoriile încă se mai destrămau. Iubirea încă putea fi neîmpărtășită.
Copilăria putea fi un loc de joacă sau o pivniță. Unii oameni sunt pur și simplu structural nepricepuți în pat și nicio cantitate de pornografie interactivă nu poate schimba asta.
Dar în lumea construită pe baza energiei nelimitate a Motorului Goettreider, petrolul era irelevant, resursele de bază erau bogate și toată lumea avea acces la tot felul de îmbunătățiri tehnologice. Nu toată lumea alegea să trăiască în tehno-utopia noastră globală și nu era ca și când țările nu aveau relații tensionate sau relații diplomatice, dar armamentul era atât de sofisticat și viața atât de confortabilă, că nu existase un conflict geopolitic real vreme de treizeci de ani.
Pentru ce să te mai lupți?
Îmi pare rău dacă sună incredibil sau insensibil, dar așa e.
Descoperirile științifice erau principalul factor motivațional al societății, având în vedere că și cele mai obscure teorii puteau fi puse în aplicare datorită
resurselor bogate. Religia nu prea avea loc în sfera publică. Sute de milioane de 4 Termen teoretizat de sociologul american C. Wright Mills în cartea lui, White Collar. The American Middle Classes, din 1951. Wright Mills consideră această panică de statut lupta frustrantă a unui individ de a se regăsi pe sine într-o „piață de străini”, unde prestigiul e fragil, iar visurile sunt considerate a fi false.
VP - 55
oameni erau încă religioși, dar mai degrabă sub formă de manifestare culturală.
Ca dansurile populare sau găluștele umplute.
Moralitatea nu a decăzut în nihilism. Oamenii erau buni, oamenii erau obraznici, oamenii erau generoși, oamenii erau lacomi, oamenii erau curajoși și lași, perspicace și grei de cap, care se sacrificau pe sine și care se distrugeau pe sine, încăpățânați și comozi, fericiți și triști. Încă mai puteai să te bați cu cineva dacă ziceai ceva greșit unei persoane greșite la barul greșit. Oamenii răniți încă
mai luau decizii proaste. Oamenii deștepți uneori făceau lucruri cretine. Dar era loc pentru toată lumea pe Pământ.
Ce e religia? Ce e filosofia? Ce e arta? E-o întrebare – de ce?
Într-o lume nenorocită de inegalități sistemice și nevoi toxice, răspunsul e evaziv și nesatisfăcător. Și mai există și un din cauza pe care poți da vina. Din cauza naturii umane. Din cauza banilor. Din cauza guvernului. Din cauza unor păpușari magici care ne manipulează din vizuina lor cerească. Acest din cauza nu poate niciodată să răspundă la de ce.
Diferența existențială dintre lumea mea și lumea asta e că în lumea din care vin eu acest din cauza e evident – uită-te în jur. Nu e nevoie să întrebi de ce.
Răspunsul era clar. Eram fericiți. Scopul nostru era să fim așa în continuare și, dacă puteam contribui cumva, să îi facem pe cei de după noi să fie și mai fericiți, așa cum făcuseră și cei dinaintea noastră.
Da, înțeleg că asta e o definiție destul de funcțională a ideologiei – un sistem de convingeri atât de acaparant, încât face orice întrebare inutilă.
Nu era perfect. Se făceau greșeli. Se petreceau accidente. Erau înfrânte ambiții. Erau răniți oameni. Mureau mame. Copiii nu erau capabili să înțeleagă
de ce nu îi iubeau tații lor. Femeile rămâneau însărcinate și nu voiau copiii. Se sinucideau oameni.
