Tom Barren trăiește în lumea pe care ar trebui să o avem. Utopia tehnologică

imaginată de SF-urile anilor ’50 a devenit posibilă când, în 1965, Lionel VP - 66

Goettreider, un om de știință, a inventat o modalitate nouă, radicală, de producere a energiei – curate, puternice, infinite. Stimulat de Motorul Goettreider, progresul științific a accelerat enorm. În 2016, oricine are tot ce îi trebuie pentru a trăi o viață fericită, confortabilă. După automatizarea sau sintetizarea funcțiilor de zi cu zi, cei mai mulți oameni lucrează pentru a dezvolta singurul domeniu care încă mai contează – divertismentul.

Aproape ca toți ceilalți oameni din această lume, Tom lucrează într-un laborator. Șeful său e tatăl său, Victor Barren, un geniu deschizător de drumuri într-unul dintre cele mai inovative domenii – călătoria în timp. Știința în sine e revoluționată și sclipitoare, dar pentru a intra în posesia fondurilor necesare și a autorizației guvernamentale pentru a-și realiza experimentele, Victor a ambalat-o ca o formă exclusivistă de turism.

După moartea neașteptată a mamei lui, Rebecca Barren, Victor îl invită pe Tom să lucreze pentru el din vinovăție și milă. Relația lor fusese mereu una distantă, pentru că Victor fusese întotdeauna ocupat cu munca lui importantă de cercetare, iar Tom, întotdeauna ocupat să fie o dezamăgire cruntă.

În laborator, lui Tom îi este încredințat rolul de a se antrena alături de Penelope Weschler, liderul echipei care urma să participe la prima misiune înapoi în timp – pentru a putea să îi ia locul în cazul improbabil ca ei să i se întâmple ceva insurmontabil.

Destul de repede, Tom se îndrăgostește lulea de Penelope. Presupune că ea nu e interesată absolut deloc de el, pentru că în general îl ignoră. Dar Penelope are propriile probleme, mult mai complicate decât realizează cineva. Doar că se pricepe foarte bine la a le ascunde.

În noaptea dinaintea misiunii, Tom și Penelope se întâlnesc întâmplător la o recepție organizată de finanțatorii proiectului. Se culcă împreună. E cam cea mai bună noapte din viața lui Tom.

Dar ziua următoare se dovedește a fi cea mai rea zi din viața lui Tom. La consultul medical de rutină de dinaintea misiunii, Penelope află că Tom o lăsase însărcinată, lucru care o elimină automat din misiune. Dat fiind faptul că Tom e dublura ei oficială, îl acuză pe acesta de premeditare. Victor, cuprins de furie și rușine că munca lui de-o viață fusese amenințată de acțiunile iresponsabile ale fiului său, explodează la adresa celor doi și amână misiunea. Umilită, cu realizările profesionale acum de neatins, Penelope alege o variantă groaznică – se sinucide.

Proiectul este oprit pe termen nelimitat. Laboratorul este abandonat până la momentul în care acest dezastru legal urmează a fi soluționat. În stare de șoc de la suferința pricinuită de Penelope și mânat de furia împotriva tatălui său, Tom VP - 67

face un lucru incredibil de stupid – se furișează în laborator și se trimite pe sine înapoi în timp.

44.

Când m-am materializat în trecut, am trecut inițial printr-o sinestezie, simțurile mi s-au amestecat, pipăit cu gust cu miros cu auz cu văz cu pipăit și apoi totul s-a contractat în sine, ca gelatina care se fixează într-o formă. Chiar dacă invenția lui tata face călătoria în timp instantanee, el vine și cu o lovitură viscerală care face o teleportare de rutină pe Lună să pară un masaj la picioare. Tocmai am devenit primul călător în timp din istorie, dar nu simt cu adevărat grandoarea momentului, pentru că încerc din răsputeri să nu vomit micul dejun din 2016 pe podeaua lui 1965.

Îmi ia câteva secunde să mă echilibrez și să percep ce e în jurul meu și atunci îmi dau seama – sunt în laboratorul în care se născuse viitorul. Întreaga clădire fusese transformată în muzeu, bineînțeles, cu Motorul Goettreider original încă

în funcțiune în laboratorul fără geamuri, de 50 de metri pătrați, de la subsolul secțiunii B7 a Centrului Statal de Știință și Tehnologie din San Francisco. Dar să îl vizitez în timpul meu nu e același lucru, normal, cu a fi aici.

Pot să simt mirosul de clor ridicându-se din podeaua spartă de gresie. Lumina caldă și fixă a unor becuri din niște cuști de metal împrăștie o strălucire cărămizie pe fiecare suprafață. Mașinăria e de ultimă oră pentru vremea aia, dar arată

adorabil de arhaic, ca și cum te-ai uita la o operație pe inimă făcută cu bețe ascuțite.

Acolo e și Motorul Goettreider. E gros și demodat în comparație cu versiunile mai subțiri, îmbunătățite, pe care le-a proiectat Goettreider în ultimele săptămâni din viață, pentru a fi construite după moartea lui. Carcasa e de oțel mat, prelucrat manual de Goettreider, pentru a se plia pe cerințele lui. Bobinele de absorbție sunt făcute din role groase de filamente elastice. Manometrele au săgeți reale care oscilează în cadranele lor, iar contoarele au numere mici ștanțate în inele de metal care se învârt în jurul axelor. Roțile dințate arată

amuzant de mari și greoaie, iar gurile de aerisire ar putea să treacă oricând drept hornuri care scot fum. Piesa de bază, Emițătorul Radiometric de Câmp de Pulsiune, e singura care pare să arate oarecum modern – pentru că forma ei inovatoare, cu unghiurile gradate și petalele ondulatoare și segmentarea interblocabilă a influențat atât de tare stilul contemporan, acaparând arhitectura, moda, mutațiile corporale artificiale, bucătăria, absolut totul.

VP - 68

Stând în camera aia și uitându-mă direct la ea, mi se pare că mașinăria care a schimbat lumea e hilar de artizanală. E un miracol că observatorii strânși acolo au avut o altă reacție în afara datului ochilor peste cap cu superioritate.

Munca lui Goettreider era considerată vag interesantă dintr-o perspectivă

teoretică, dar nu tocmai promițătoare. Un birocrat cu îndeajuns de multă

autoritate pentru a aproba finanțări minore îl luase la suflet pe Goettreider pentru că acesta completase formularele administrative pentru finanțare cu o incredibilă migală, iar birocratul era un om care aprecia hârțogăraia bine făcută

mai mult ca orice.

Motorul Goettreider în sine e destul de compact, dar gurile de aerisire și tuburile de agenți răcitori grupate în mănunchiuri ocupă mult spațiu, gata să

oprească dispozitivul dacă funcționează greșit – ca să nu erupă într-o furie a distrugerii globale.

În timp ce îmi dau seama unde mă aflu, realizez că nu sunt singur. Cineva e aplecat deasupra unui caiet, scrijelind ecuații cu un creion. Recunosc caietul înainte de a recunoaște omul, pentru că îl văzusem deja într-o vitrină

impenetrabilă în interiorul Muzeului Goettreider – e caietul în care Lionel Goettreider și-a făcut ultimele calcule înainte de a da drumul Motorului.

Ceea ce înseamnă că persoana care notează acum cifrele alea faimoase cu un creion galben pe jumătate ros e Lionel Goettreider.

45.

Lionel Goettreider nu era faimos când a murit, rămășițele incinerării lui fiind împrăștiate în vântul puternic din strâmtoarea Golden Gate și dispărând în largul Pacificului. Așa că, la-nceput, nimeni nu s-a gândit să afle ce alte păreri avea în afara specificațiilor tehnice pentru Motor. Mai târziu, bineînțeles, o extraordinară

industrie globală a supozițiilor și abstracțiilor răsărea din fiecare frază

rememorată de puținele sale cunoștințe și puținii săi colegi, oameni care voiau să

fie cunoscuți pentru că-l cunoscuseră.

Născut în Aarhus, Danemarca, în 1923 – în lumea mea sunt vreo cinșpe sărbători daneze diferite dedicate lui –, Lionel Goettreider a crescut într-o familie de clasă mijlocie, cu mamă daneză, tată polonez și doi frați mai tineri, a avut o copilărie caldă și plăcută, tulburată doar de izbucnirile ocazionale de paranoia ale tatălui său. Când germanii au invadat Danemarca în 1940, paranoia tatălui său a început să aibă un obiect real – cineva chiar venea după el. Dar viața a continuat, ca de obicei. La șapteșpe ani, Lionel a primit o bursă la Institutul de Fizică

VP - 69

Teoretică de la Universitatea din Copenhaga și, în timp ce guvernul danez ceda în fața autorității naziste și mintea tatălui său era infectată de frică, Lionel s-a mutat la Copenhaga, ca să trăiască alături de mătușa lui și să studieze sub îndrumarea fondatorului institutului, fizicianul câștigător de Nobel, Niels Bohr, idolul lui științific.

Pe 29 septembrie 1943, Bohr a primit din timp un avertisment că naziștii plănuiau o acțiune masivă împotriva evreilor din Danemarca pe 1 octombrie, presupunând că toți urmau să fie acasă, pentru Roș Hașana. Bohr a plecat imediat în Suedia, unde, legenda spune, l-a convins pe regele Suediei, Gustaf al V-lea, să

se coordoneze cu regele danez, Christian al X-lea, pentru a salva evreii din Danemarca. Printre cei peste 7 000 de evrei care au trecut strâmtoarea Oresund spre Suedia în bărci de pescuit, bărci cu vâsle și caiace a fost și Lionel Goettreider.

Salvarea lui a fost un cadou extraordinar pentru lume, dar o tragedie personală

amară.

Cu cinci luni înainte, tatăl său a auzit de la niște prieteni din Polonia că evreii fuseseră adunați și li se promisese azil dacă urmau să coopereze, doar ca să fie internați în lagăre de concentrare. Tatăl lui a convins-o pe mama lui că familia trebuia să plece din Danemarca înainte să fie prea târziu. Lionel, ocupat cu studiile lui și convins că regele danez avea să-l protejeze, pentru că Bohr insista că așa era situația, a refuzat să li se alăture părinților și fraților săi când aceștia au plătit niște pescari să-i ducă peste Marea Nordului, în Scoția. Lionel nu a mai primit niciodată vești de la ei. După război, a aflat că o patrulă germană

interceptase barca și familia lui fusese trimisă în lagărul de exterminare Chelmno, nu departe de locul de naștere al tatălui său, Łódź, Polonia. Așa că Lionel Goettreider a fost salvat de încrederea într-un încoronat.

La câteva zile după sosirea în Suedia, crezând că familia lui era în siguranță, în Scoția, netrecându-i prin cap că erau deja într-o groapă comună din pădurea Rzuchow, Lionel Goettreider stătea întins într-un câmp de lângă ferma la care locuia, privind stelele unei nopți reci, senine. Se gândea cum războiul părea sfârșitul lumii, dar, de fapt, indiferent de ce-și făceau oamenii unul altuia, mișcarea Pământului în sistemul solar era total neafectată, orbita lui neschimbată

și de neschimbat, constantă, pentru totdeauna. Se simțea neputincios, singur într-o țară străină, dar își găsea alinare în acea rotire eternă. Nu doar alinare –

putere.

Și în acel moment lui Lionel Goettreider i-a venit o idee.

După război, și-a făcut masterul la Oxford și doctoratul la Stanford, rămânând în San Francisco până la moartea sa din 1965. Acolo a fost fondat Institutul Goettreider pentru Fizică Avansată în 1972, care a început să pregătească cele VP - 70

mai strălucitoare minți ale lumii și cei mai ambițioși tineri oameni de știință