Nu puteam să-mi explic ce fac. N-aveam niciun plan. Aveam iar doișpe ani și fugeam de-acasă. Într-un loc în care nu m-ar fi putut găsi nimeni niciodată.

37.

M-am întors la mine în apartament. Nu eram îngrijorat că aveam să fiu urmărit de poliție, așa că am luat o capsulă de tranzit, am rămas în rețeaua publică, supravegheată, și am intrat pe ușa din față în mijlocul zilei. Nu mă ascundeam.

Fugeam. E o diferență.

Nu aveam nimic de împachetat, dar voiam să iau cu mine un curățător-de-corp și să-mi reconstitui îmbrăcămintea. În dormitor l-am văzut – un fir de păr de-al lui Penelope. Era destul încât să-mi fac în incubator o păpușă sexuală animată, identică genetic, cu piele suplă și căldură înăuntru și inteligență artificială în medie. Ar fi făcut tot ce-aș fi vrut eu, oricând aș fi vrut eu și ar fi arătat exact ca ea.

Și dacă drumul ăla se dovedea a fi mult prea ușor de parcurs, prea lipsit de spontaneitate, puteam să mă loghez pe un site de matrimoniale și să găsesc o necunoscută care să vrea să poarte machiaj digital – o proiecție în timp real aplicată virtual pe fața ei – când e cu mine. Putea să arate ca oricine voiam eu, putea să arate ca un tigru sau un delfin sau o călugăriță, dacă asta mă excita, dar ar fi o ființă umană vie, imprevizibilă, care ar fi fost satisfăcută de toată afacerea asta din propriile ei motive ciudate.

Sau aș fi putut să scanez o poză cu ea și s-o introduc în unul din nenumărații algoritmi de matrimoniale și să găsesc o femeie care arăta cât se poate de mult ca ea și să-i spun tot ce trebuia să-i spun ca s-o fac să se îndrăgostească de mine și să folosesc suplimenți feromonali de pe piața neagră ca să ne leg hormonal și poate chiar să-i scad progresiv stima de sine până la punctul în care ar crede că

operațiile estetice sunt ideea ei și puteam să mă căsătoresc cu ea și să fac un copil cu ea și să trăiesc până la adânci bătrâneți cu un simulacru de viață care s-a dizolvat în fața mea.

Ce vreau să zic e că a fost un moment în care am avut și alte opțiuni. Nu unele chibzuite. Opțiuni nechibzuite. Ciudate, bolnave, autodistructive. Dar opțiuni VP - 59

care aveau consecințe limitate la câmpul meu emoțional. Puteam s-o las la nivel personal.

Dar n-am făcut-o.

Poate că în timp pur și simplu aș fi trecut peste. Aș fi săpat o groapă și aș fi îngropat-o și aș fi construit altceva peste. Dar atunci nu mai aveam timp de „în timp”.

38.

Laboratorul era sinistru. Având în vedere că de obicei ajungeam mai târziu și plecam mai devreme, eram obișnuit cu el extrem de aglomerat. Dar acum era gol.

Tata a conceput aparatul pentru călătoria în timp ca fiind elegant în design și simplu de manevrat. Până și un idiot putea să-l acționeze. Sau un fiu profund dezamăgitor.

În cazul în care construiești o mașină care necesită cincizeci de oameni pentru a funcționa, ce se întâmplă dacă ceva merge greșit pe durata unei călătorii în timp? Să zicem că echipa e incapacitată și viețile lor, viitorul proiectului, întregul viitor depinde de un supraviețuitor rănit sau dezorientat care activează stângaci protocolul-bumerang de urgență ca să îi aducă pe toți înapoi în prezent? Nu conta cât de complex era ornată mașinăria și incredibil de precisă calibrarea ei, aparatul în sine era ușor de folosit pentru că era o necesitate.

Nu s-a activat nicio alarmă când am fost identificat la intrare. Cum spuneam, autoritatea nu funcționa așa în lumea mea. Nimeni nu ar fi intrat prin efracție în laborator, având scopuri necurate. Nu aveam corporații competitoare sau rivali științifici. Tata era un pionier într-un domeniu cu puțini specialiști. Și pe cei care existau îi angajase deja să lucreze pentru el.

Nici în fața camerei arcuite, ca un hangar, în care era aparatul de călătorie în timp, nu existau măsuri sporite de securitate. Premisa era că nimeni nu alegea de bunăvoie să treacă prin ușile glisante înspre aerul rece, antiseptic din fața mașinii ăsteia pentru construcția căreia se cheltuiseră trilioane și de la care se așteptau să genereze un profit de gradul catralioanelor, dacă nu avea un motiv bun. Când au construit edificiul, circumstanțele actuale – proiectul întrerupt, liderul echipei mort, moștenirea tatălui meu țăndări – nu erau printre obiectivele pe termen lung.

Și, cu toate astea, eram acolo.

Aparatul de Transport Crono-Spațial nu e atât de mare, având în vedere ce face. O construcție axială centrală ce leagă șase cabine ovale atârnate de niște VP - 60

instalații strălucitoare de metal și flancate de niște panouri luminoase de bord.

Fiecare cabină era concepută pentru a putea fi plasată în colțul oricărei case de bun-gust. inofensivă, emanând o groază de posibilități.

L-am pornit.

O mașină care nu e folosită niciodată e ca un copil care nu se naște niciodată.

39.

Lionel Goettreider nu a trăit să vadă viitorul pe care l-a inventat. El și Cei Șaisprezece Martori la experimentul original au fost morți în trei luni, uciși de cantitățile neașteptat de mari de radiație tau emise de prima pornire a Motorului când a fost pornit prima dată. Goettreider nu a prevăzut cât de puternică urma să fie invenția lui. Sau cât de letală pentru cei din audiență.

Nu conta ce expresie fusese pe fețele alea faimoase în momentul în care viitorul a erupt din dispozitivul lui Goettreider – sceptică, uluită, aeriană, încântată, geloasă, nervoasă, gânditoare, speriată, detașată, îngrijorată, exaltată, nonșalantă, îngrozită, obosită, îndrăzneață sau înțeleaptă – toți fuseseră iradiați fatal. Degradare hematopoietică ce duce la anemie aplastică, divizare neregulată

a celulelor, denaturare genetică, lichefiere gastrointestinală și cădere vasculară, leziuni neuronale catastrofice, comă, rugăciune, moarte.

Goettreider însuși a murit primul. Ca Moise la granița Pământului Făgăduinței.

Ceilalți l-au urmat unul câte unul, martiri ai științei.

Dacă în lumea mea există o religie, ea e sacrificiul de sine pe altarul descoperirilor. Lionel Goettreider și-a dat viața ca lumea să poată înflori într-un paradis mult peste tot ceea ce-și putea imagina. Faptul că sacrificiul fusese accidental e considerat poetic.

Întoarcerea în timp pe 11 iulie 1965 era un pragmatism, pentru că urma de radiații lăsată de Motorul original e o ancoră în trecutul nostru, firimituri de pâine făcute din atomi semidegradați care formează o cărare ca-ntr-un desen în care unești punctele până la coordonatele spațio-temporale exacte corespondente momentului când s-a născut lumea mea. Dar același șir atomic e și o urmă de sânge sau otravă sau poezie, pentru că e aceeași radiație care i-a omorât pe Goettreider și pe Cei Șaisprezece Martori.

De asta e Motorul Goettreider original diferit de toate celelalte, de asta e cel pe care îl putem urmări prin timp și spațiu, cel cu defecțiunea fatală, fixată în modele subsecvente datorită sacrificiului inconștient făcut de acei șapteșpe oameni în templul sfânt al gloriosului nostru viitor.

VP - 61

A călători în timp pentru a vedea creația lumii mele nu e doar un experiment științific sau o curiozitate istorică. E și o investigație a unei crime. Înseamnă să fii martor la nașterea viitorului și la moartea persoanei care l-a făcut posibil.

Tot timpul mi-a plăcut faptul că vizionarul ăsta impresionant a fost distrus de faptul că s-a subestimat. Dacă Motorul nu s-ar fi dovedit a fi epocal, Goettreider era un eșec catastrofic.

Ceea ce face o redare artistică a Activării interesantă nu sunt reacțiile celor șaisprezece Martori – ele au devenit formalizate în timp – ci e expresia pe care alege artistul să o pună pe fața lui Lionel Goettreider în momentul în care dă

drumul invenției sale în lume. Sceptic? Uluit? Aerian? Încântat? Nervos?

Gânditor? Speriat? Detașat? Îngrijorat? Exaltat? Nonșalant? Îngrozit? Obosit?

Înțelept? Alegerea acestui detaliu de către artist spune totul despre lucrare.

Adevăratul motiv pentru care tata voia să fie martor la moment era acela că

voia să-i observe fața lui Goettreider chiar înainte de a-și porni invenția – să vadă

dacă recunoștea expresia aia în oglindă. În esență, să afle dacă Victor Barren și Lionel Goettreider sunt la fel de asemănători cum crede el că sunt.

Și eu sunt curios. Pentru că se pare că sunt mai asemănători decât anticipase tata. Genii care au calculat greșit ceva esențial, ceva ce a avut consecințe neprevăzute care la rândul lor au pulverizat tot ce știau ei și au schimbat lumea.

Pentru Goettreider, defecțiunea fatală a fost radiația tau. Pentru tata, am fost eu. Eu am fost defecțiunea fatală.

40.

Am mers prin laboratorul gol până în zona cabinelor crononauților, unde erau vestiare pentru schimbat și dulapuri pentru obiectele noastre personale. Am deschis dulapul lui Penelope. Nu era mare lucru înăuntru. Costumul ei de piele era sigilat în pachetul lui cu gel steril, pentru a asigura necontaminarea înainte de călătoria în timp pe care nu urma s-o mai facă niciodată. O uniformă de rezervă

era împăturită la dungă pe raft, lângă un mănunchi de elastice de păr pentru coada ei. Și altceva – un ceas vechi de buzunar.

Nu știu cât am stat acolo, dar într-un final corpul îmi tremura atât de tare de la hohotele aspre de plâns că a trebuit să mă așez. Am ținut ceasul în mână, frecând metalul rece cu degetele.

Cu vreo șase săptămâni în urmă, făceam o simulare a protocolului-bumerang de siguranță al mașinii timpului, stabilind cât de repede am putea să-l activăm manual dacă o eroare de calcul ne-ar fi blocat în afara spațiului. Penelope a reușit, VP - 62