Întorcându-mă la școală după ce am fugit de-acasă, am făcut cea mai importantă descoperire a adolescenței mele – e irelevant dacă ești deștept sau îndemânatic dacă reușești cumva să fii primul.
Cele cinci zile ale mele cu Robin Swelter m-au făcut un pionier în dezirabilul domeniu al sexualității adolescentine. Băieții aveau o atitudine oscilantă și încordată, disperați să afle descoperirile mele și în același timp insistau că știau deja tot ce aveam de zis. În scurt timp, am învățat o altă lecție importantă –
nimănui nu-i place un atotștiutor. Invidia s-a transformat în resentiment și băieții m-au marginalizat. Dar nu-mi păsa, pentru că aveam fetele. Și fetele nu voiau descrieri. Voiau dovezi. Era prima dată când atracția pe care o exercitam nu avea nimic de-a face cu numele meu de familie. În lumea din care vin, e destul de greu să fii un elev rău. Planul educațional al fiecărui copil e croit după metode personalizate de învățare, care sunt evaluate regulat și actualizate pentru a se asigura că nimeni nu rămâne în urmă. Așa că era extrem de rebel din partea mea, singurul fiu al marelui Victor Barren, să-mi neglijez studiile și să mă dedic unei singure activități extracuriculare: cuplatul cu oricine mă voia.
Nu am știut, cel puțin la început, că moneda experiențelor mele timpurii urma să se devalorizeze drastic prin suprasaturație. La cinșpe ani, stors de cunoștințele mele secrete, m-am lovit de un obstacol impenetrabil. Fetele voiau ca asta să
însemne ceva. Voiau să poată conta pe mine. Voiau să le destăinui lucruri. Sexul nu mai era de ajuns. Voiau iubire.
M-am simțit ca un alergător care descoperă că el nu aleargă, de fapt, într-un maraton – ci într-un triatlon, și nu numai că și-a uitat bicicleta, dar n-a învățat niciodată să înoate.
La cinșpe ani, fără prieteni, un elev mediocru lipsit de hobby-uri reale, nu știu ce-aș fi ajuns dacă nu aș fi stat lângă Deisha Cline într-o excursie la Muzeul Goettreider din San Francisco. Nu îi dădusem niciodată prea multă atenție, pentru că emana un sentiment asexual de „stai în banca ta”, pe care l-am apreciat numai după ce am devenit indezirabil. Deisha era distantă cu celelalte fete și suspicioasă față de ceilalți băieți în afara prietenilor ei cei mai buni, Xiao VP - 39
Moldenado și Asher Fallon. Toți patru ne-am petrecut întreaga zi în galeria unde era prezentat felul în care Motorul Goettreider a dat greș, privind sfârșitul lumii iar și iar. Am devenit o gașcă solidă, care a rezistat mai mult de zece ani.
Majoritatea experimentelor eșuează. Majoritatea teoriilor eșuează. Dar asta nu ai fi aflat niciodată de la tata. Dacă eșuase vreodată în deceniile în care lucrase la călătoria în timp, nu vorbea niciodată despre asta. Unic în toată istoria științei, Victor Barren nu făcea greșeli. În casa copilăriei mele, eșecul era rușinos. Așa că
mie îmi era rușine oriunde mergeam.
Până i-am întâlnit pe Deisha, Xiao și Asher, și am învățat să fiu amuzat în schimb. Colegii noștri erau toți atât de entuziasmați chiar și de cea mai mică
inovație tehnologică, încât noi ne-am specializat pe eșecuri, obsedați de invențiile care n-au funcționat așa cum trebuia. Tatuaje holografice care îți fac din greșeală
pielea translucidă. Generatoare de vreme pentru uz casnic care se defectează și creează tornade localizate care se învârt în jurul casei tale cu viteză de 400 de kilometri pe oră. Clădiri încapsulate în replicatoare de peisaj, pentru a-ți oferi priveliștea pe care-ai avea-o dacă n-ar fi fost blocate de alte clădiri, dar care se defectează și proiectează imagini de 300 de metri cu ceea ce fac locatarii în băile lor.
După liceu, am amânat despărțirea noastră mergând împreună la Universitatea din Toronto și apoi am mai stors vreo câțiva ani de apropiere postuniversitară cu excursii ocazionale la cea mai apropiată rezervație de biosferă. Dar de două ori pe an s-a transformat în o dată pe an și o dată pe an s-a transformat în o dată la doi ani și o dată la doi ani s-a transformat în niciodată, pentru că ei s-au mutat, și-au construit cariere adevărate și eu am rămas acasă și am devenit din ce în ce mai alienat.
Asher s-a mutat cu logodnica lui, Ingrid Joost, în Auckland, unde erau amândoi ingineri la o companie care producea antipodali, vehicule care pătrund prin straturile subterane ale planetei și ies pe partea cealaltă. Erau în pregătiri destul de avansate pentru nuntă, o chestie aparent doar un pic mai puțin complicată
decât forarea unui tunel de 13 000 de kilometri prin fier și lavă. Xiao s-a căsătorit cu prietena lui din facultate, Noor Priya, și aveau o fată pe care o chema Fae și care era fără niciun dubiu cel mai drăguț lucru imaginabil. Laboratorul lui din Ciudad de México încerca să stabilească ce poate fi făcut din punct de vedere legal în legătură cu datele de teleportare, ca urmare a unui scandal recent în care o angajată spărsese arhivele scanărilor biometrice ale bărbaților de care îi plăcea și crescuse surogați sexuali cu același ADN printr-un sintetizator de modele plasmatice. Deisha, misterios de singură, ca întotdeauna, făcea naiba știe ce pentru un think tank secretos despre care a sugerat, dar niciodată nu a VP - 40
recunoscut deschis, că explora viabilitatea unei colonii marțiene făcând teste ale echipamentului dintr-un biodom din Antarctica. Un pic ironic, având în vedere că
Deisha era faimoasă pentru răceala afișată în relația cu prietenele noastre de-a lungul timpului, chiar dacă s-a dat pe brazdă considerabil față de Noor odată ce s-a născut Fae.
Ultima oară când ne-am întâlnit cu toții a fost la nunta lui Xiao de acum trei ani. Dar la două săptămâni după ce a murit mama, prietenii mei au avut toți o zi suspicios de liberă și s-au teleportat de la casele lor îndepărtate. După
înmormântare, principala mea activitate fusese culcatul cu cele trei foste ale mele și eradicarea ulterioară a oricărui vestigiu de afecțiune pe care îl mai aveau pentru mine nerăspunzându-le la mesaje, așa că întâlnirea cu Deisha, Xiao și Asher părea o pauză destul de mișto de la a fi un idiot îndurerat și egocentric.
25.
Asher pilota mașina zburătoare, Xiao era în față, lângă el, eu și cu Deisha eram în spate, zburam pe deasupra rezervației biosferice Faleza Niagara – 40 000 de kilometri pătrați de sălbăticie de o parte și de alta a graniței SUA-Canada, parte a unui lanț global de sanctuare de mediu desemnate să crească neatinse de ingeniozitatea umană. Nimeni nu a mai locuit acolo de la migrațiile urbane masive din anii ’70, când accelerarea tehnologiei a făcut inutile producția industrială și extragerea de resurse, iar de deasupra se mai putea vedea din când în când câte un oraș recâștigat de natură, cu clădirile acaparate de vegetație densă. Nu mai fusesem într-o mașină zburătoare de când una îmi omorâse mama cu două
săptămâni în urmă, dar ori nu și-a dat nimeni seama, ori era o formă foarte intensă de terapie prin confruntare.
După o oră în aer, ne-am decis să coborâm într-unul din orașele abandonate –
Ubly, Michigan, deși nimeni nu-i mai spusese așa de când plecaseră ultimii oameni, în 1978, dacă e să ne luăm după ziarul care încă rămăsese într-o cutie ruginită de pe strada principală a orașului. Era o zi răcoroasă de aprilie, dar fibrele termale din hainele noastre ne țineau de cald în timp ce ne uitam prin jur.
În felul lui mizer, erodat și acoperit cu mușchi, orașul părăsit părea un fel de monument al trecutului pe care îl lăsasem în urmă, din timpurile când umanitatea părea antrenată într-o perpetuă cursă cu entropia musculară a planetei înseși, aflându-se tot timpul doar cu un pas înaintea acaparării ei de către natură.
Majoritatea clădirilor se prăbușiseră, învelite în crengi și vrejuri, dezmembrate meticulos de elemente. Odată cu putrezirea lemnului și cu fărâmițarea VP - 41
cărămizilor, reapariția copacilor și a pământului a mai avut nevoie de un singur ingredient: lipsa oamenilor…
Dac-am fi fost niște copii sarcastici, ne-am fi distrat pe seama tehnologiei învechite – case din lemn și cărămidă în loc de polimeri sintetici și aliaje recombinante. Dar atmosfera excursiei era încordată, fără glume știute numai de noi sau anecdote nostalgice sau chiar fără încercarea de a afla ce-au mai făcut vechii prieteni. Ca să dezamorsez tensiunea din aer, am adus în discuție un fiasco științific recent, genul de chestie despre care-am fi râs groaznic când eram adolescenți.
— Ați auzit de clinica de slăbire cu zero gravitație? am zis. OK, deci, au pus o unitate medicală pe o stație orbitală pentru a testa proceduri experimentale pe oamenii care nu par să poată arde grăsimi în gravitație normală. Dar ceva a mers groaznic de greșit, iar clienților le apar excrescențe pline de grăsime, la fel de mari ca pepenii galbeni, la subraț și în spatele genunchilor, care trebuie în final să fie drenate și reconstruite cosmetic.
— Cred c-am auzit despre asta, da, a zis Xiao.
— Eu am ratat știrea, a zis Asher. Dar sună, na, hilar.
— Nu, nu sună, a zis Deisha. Sună îngrijorător pentru oamenii cărora li s-a-ntâmplat.
— Hai acuma, am zis eu, chestiile astea ți se păreau și ție amuzante.
— Când eram copil, a zis ea. Înainte de a încerca pe bune să fac ceva și înainte de a realiza cât de greu e. Dacă proiectul la care lucrez eu eșuează, o să râzi și de mine?
— Hai să ne-ntoarcem la mașina zburătoare, a zis Xiao. Nu trebuie să vorbim despre asta.
— Sigur, hai să nu vorbim niciodată despre asta, a zis Deisha. Hai să ne întâlnim în continuare fără el și să vorbim despre cât de îngrijorați suntem în legătură cu ce face el cu viața lui.
— Deisha, mama lui tocmai a murit, a zis Asher.
— Corect. Așa că hai să vorbim despre asta. În loc să ne purtăm de parcă
suntem și acum tot copiii ăia care făceau mișto de toți ratații cărora chiar le pasă
