VP - 48

Cum să zic, pierzi între 30 000 și 40 000 de celule de piele în fiecare oră, aproape 1 000 000 pe zi, trei kilograme pe an, o ploaie de celule moarte care se desprind și plutesc în aer.

Cât de mult înseamnă o celulă printre toate celelalte?

Destul cât să-i termine lui Penelope cariera de crononaut.

Nu conta că zigotul – zigotul nostru – era un organism unicelular. Îi modifica compoziția genetică într-un mod de neconceput. Scopul verificărilor medicale zilnice era acela de a sistematiza o hartă ultra-precisă de prognoză pentru toate schimbările fiziologice ciclice ale echipei de crononauți. Până și o celulă în plus deforma harta de prognoză și îi altera lui Penelope matricea unică ADN.

Penelope a insistat că va întrerupe imediat sarcina. Nici nu era prea mult de întrerupt – o celulă inutilă. O intervenție de zece secunde realizată de o dronă

farmaceutică o putea curăța de orice urmă de mine.

Irelevant. Protocolul e protocol. E călătorie în timp. Corpul uman e atât de complex, atât de spinos, are instrumente atât de bine acordate, energiile puse în joc sunt atât de puternice – totul e mult prea complicat, periculos, important.

Chiar dacă Penelope făcea imediat întreruperea, în corpul ei se produseseră deja schimbări fiziologice minore, dar detectabile. Sistemul ei ar fi trebuit să fie curățat de toxinele folosite pentru a întrerupe sarcina. Ar fi trebuit să treacă printr-un proces de diagnosticare și să coreleze noile rapoarte medicale cu cele vechi, pentru a se asigura că misiunea de un trilion de dolari nu va fi dată peste cap de ceva neașteptat.

Cum să zic, la fel de neașteptat ca principalul crononaut să facă sex neprotejat cu fiul idiot al geniului care a avut ideea în primul rând și apoi a convins mai multe grupări corporatiste, guvernamentale și științifice să investească sume imense de bani în planul lui măreț.

Chiar dacă ar fi putut amâna misiunea vreme de două luni, cât le-ar fi luat să

confirme că Penelope era pregătită – soluția nu era una fezabilă. Era o inițiativă

finanțată atât din fonduri publice, cât și private. Necesita o transparență totală.

Tata nu putea să ascundă treaba asta de investitori. Nimeni nu ar mai fi autorizat participarea lui Penelope după o eroare de judecată ca asta.

Nu, pentru Penelope se terminase. Nu avea să călătorească niciodată în timp.

De aceea exista o echipă de rezervă: să asigure continuarea misiunii. Dacă se întâmpla ceva care determina îndepărtarea unui membru titular din echipă, un însoțitor de avarie era antrenat, verificat, examinat și gata să-i ia locul.

Penelope nu mai era în prima echipă. Și eu eram însoțitorul ei de avarie. Ceea ce însemna, conform protocolului, că eu trebuia să-i iau locul în misiune.

VP - 49

31.

Nu-mi amintesc că Penelope să mă fi atacat. Îmi amintesc numai privirea ei și că m-am gândit cât de amuzant era că avusesem fantezii cu felul în care urma să

se-ndrăgostească de mine. Pentru că singurul lucru din ochii ei era ura, rece ca gheața, fierbinte ca smoala. A urlat că o făcusem intenționat. Că voiam să îi iau locul. Că fusese un plan diabolic și că nu puteau să mă lase să scap.

E ciudat că m-am simțit oarecum flatat? A crezut că eram destul de viclean să

mă gândesc la un plan atât de genialo-dezgustător. Însemna asta că era, cum să

zic, impresionată de mine și că până la urmă un fel de alchimie emoțională avea să preschimbe ura în iubire?

Simplul fapt că mă gândeam la lucrurile astea complet nebune în timp ce Penelope încerca să mă bată măr cu mâinile goale și tehnicienii medicali se mișcau frenetic încercând să o țină sub control dovedea fără îndoială că nu eram destul de viclean să pun la cale, darămite în aplicare, un plan precum seducerea și fertilizarea ei pentru a-i lua locul în misiune.

Nu înțelegea că nu-mi păsa de misiune? Uram ideea de călătorie în timp. Era obsesia tatălui meu, nu a mea. Rămăsesem prin preajmă ca dublură doar ca să

fiu în preajma ei. Presupun că niciunul dintre noi nu îl cunoștea pe celălalt.

Biologia nu are nevoie de suflete-pereche pentru a-și face treaba.

Cei de la securitate au năvălit înăuntru, au luat-o pe Penelope de pe mine și au scos-o din cameră. Tehnicienii medicali s-au grăbit să-mi vindece zgârieturile superficiale cu lămpile lor regenerative de piele și, în timp ce stăteam acolo, ochii mei s-au oprit pe un ecran din perete. În imagine era un cerc cu margini neclare și cu o adâncitură în vârf.

Era celula dinăuntrul lui Penelope. Celula noastră.

32.

Am stat alături de Penelope în biroul tatălui meu, în timp ce ea îi explica, în termeni preciși, medicali, ce se întâmplase cu o noapte în urmă, pașii pe care avea să îi urmeze ca să rezolve situația și motivele pentru care încă era cea mai calificată persoană să conducă misiunea.

Să o auzi pe persoana cu care te culcaseși cu o noapte în urmă descriindu-i toată situația tatălui tău în timp ce tu stai acolo ca un copil pedepsit e groaznic de incomod, dar mult mai rău era să fiu martor la felul în care Penelope încerca VP - 50

să întoarcă întreaga situație umilitoare în favoarea ei. Stratul de raționalitate calmă în care se învelise cumva după ce fusese scoasă din centrul medical de cei de la securitate în timp ce dădea din picioare și urla, cu vreo zece minute în urmă, era atât de dureros de șocant, că îmi era greu să fiu în aceeași cameră cu ea.

Era o turnură incredibilă a lucrurilor, având în vedere faptul că abia trecuseră

unșpe minute de când tot ce îmi doream de la viață fusese să fiu într-o cameră cu ea, orice cameră, de oriunde.

Tata a ascultat, cu spatele la noi, privind prin peretele de geamuri prin care se vedea platforma principală, unde se afla Aparatul de Transport Crono-Spațial –

mașina timpului. Ceasul care măsura timpul până la lansare afișa deja numere mici. Mai erau 47 de minute până la momentul anunțat cu atât de mult fast de tatăl meu, cu un an înainte. O mulțime de tehnicieni pierdeau vremea, așteptând stânjeniți noi ordine, când ar fi trebuit să facă ultimele pregătiri pentru lansarea misiunii.

Îmi aduc aminte că m-am gândit ce de rahat era toată chestia aia. Știam sigur că tata proiectase aparatul pentru a putea fi operat de o singură persoană.

Tehnicienii erau toți de fațadă. Ca investitorii să simtă că au băgat bani într-un proiect complex. Sigur, fiecare persoană de pe platformă avea o sarcină specifică, dar toate funcțiile erau automatizate. Când calculele sunt atât de precise, intervenția umană e un hazard. Planul tatălui meu fusese de la început ca numai el să controleze interfața. Era singurul în care avea încredere s-o facă așa cum trebuie.

Astea sunt lucrurile la care te gândești când viitorul ți se năruie în fața ochilor.

Tata a întrerupt monologul dispersat al lui Penelope. A zis că îi înțelegea punctul de vedere, dar că nu mai conta. Crononauții aveau nevoie de o judecată

lucidă sub presiune intensă, unde până și o scăpare aparent minoră putea să aibă

rezultate cataclismice. Simplul fapt că făcuse o asemenea eroare personală

dezastruoasă în ziua asta, dintre toate, însemna încetarea colaborării ei la proiect. Nu puteai să te încrezi în ea, a zis el. Nu era demnă de încredere.

Tulburată, Penelope a zis că era foarte convenabil că eu urma să-i iau locul –

propriul lui fiu. La care tata a părut, cum să zic, complet dezgustat. A zis că în niciun caz nu avea de gând să mă trimită pe mine în misiune. Experimentul era acum amânat pentru o perioadă nedeterminată de timp.

Ziua aia era ziua pentru care tata lucrase vreme de treizeci de ani.

Eu nici măcar nu am apucat să zic ceva. Dar bănuiesc că expresia mea era suficientă ca să îl scoată din minți. După treizeci și doi de ani de dezinteres rece, am simțit căldura furiei lui. Când eram mic, îmi doream să îi pese îndeajuns de mult încât să se enerveze, dar acum furia lui autentică pur și simplu m-a VP - 51

pulverizat. Ochii lui aveau o dimensiune tulbure, pe care nu o mai observasem.