Niciodată nu eram singuri, dar uneori o surprindeam uitându-se la mine lângă
simulatoare sau în timpul uneia dintre scanările medicale zilnice sau într-un VP - 32
atelier despre cultura anilor ’60. Dacă aveam contact vizual, se înroșea de-a lungul claviculelor. Nu puteam să cred că cineva ca Penelope Weschler putea fi atrasă de mine. M-am gândit că pur și simplu era stânjenită de ce se întâmplase în camera de decontaminare. Dar mai era și felul în care se uitase la mine când ieșise pe ușa camerei – ce însemna privirea aia?
Iată-mă, deci, în sfârșit invitat în sanctuarul tatălui meu, destinat să joc un rol minor, dar nu complet irelevant, într-un experiment științific revoluționar în timp ce îmi plângeam mama și singurul lucru la care mă puteam gândi era Penelope.
19.
Duminică, 10 iulie 2016, în seara dinaintea lansării oficiale a experimentului, a fost organizată o recepție elegantă la sediul strălucitor, opulent, al unuia dintre conglomeratele care au finanțat proiectul. Toți ne-am îmbrăcat la patru ace și am socializat cu directori de corporații, oficiali din guvern și consultanți științifici pe care tata îi adunase pentru a-i susține proiectul.
Înainte de a ajunge, tata mi-a făcut o listă cu toți oamenii importanți care urmau să participe. Implicația era clară – asta e lista oamenilor cu care nu trebuie în niciun caz să vorbești, ca să nu mă faci de rușine.
Mi-am lipit un plasture farmaceutic, care îmi permitea să setez proporția sânge-alcool preferată, ca un fel de pilot automat pentru băutură, pe abdomen, chiar deasupra ficatului. Dacă îmi depășesc limita, ficatul meu e inundat de filtre pentru toxină. Alesesem opțiunea amețit și vorbăreț fără a ajunge la deteriorarea funcțiilor motorii sau pierderea inhibării sociale. Locul ăla călduț dintre încrezător și arogant, degajat, dar nu neglijent.
Așa că am băut câteva pahare de șampanie și am povestit cu oameni aflați la cel puțin două niveluri sociale sub cei de pe lista tatălui meu și am făcut tot ce-am putut ca să joc rolul fiului mândru, dar modest. Într-un final, am ieșit să văd cum e clădirea din afară, lucru care n-a fost așa de interesant pentru că tot ce era interesant era în spatele ușilor încuiate.
În felul ăsta am ajuns într-o curte interioară plină de sculpturi, munca de-o viață a unui artist înghesuită într-un colț obscur, pentru a crește indexul de credibilitate culturală al companiei. Sculpturile erau figuri umane stilizate care priveau cerul cu ochi lustruiți, de sticlă. Luna era strălucitoare, iar ochii de sticlă
creau un efect vizual ingenios refractând lumina Lunii în golul intern al sculpturilor, dându-le astfel o incandescență palidă.
Așa am observat-o. Era singura care nu era luminată dinăuntru.
VP - 33
Era Penelope. Eram numai noi doi.
20.
Stătea acolo și privea cerul negru în lumina albastră a Lunii. Nu știam dacă să
mă apropii de ea sau să mă retrag. La recepție, ceilalți crononauți erau înghițiți de mulțimea servilă. Alesese să petreacă un moment de singurătate și eu nu-mi puteam imagina vreun scenariu în care aș fi fost bine-venit. Dar în clipa aia, fără
să își ia privirea de la cerul nopții, Penelope a vorbit cu mine.
— Mă gândesc tot timpul la asta, a zis. Să fii acolo sus. Toată lumea zice că ce fac acum e mult, mult mai important. Aș fi fost al enșpelea astronaut, dar așa voi fi primul crononaut. Așa că de ce vreau de fapt să fiu acolo?
Am venit lângă ea, aproape umăr la umăr, dar neatingându-ne, și i-am copiat poziția, privind încordat cerul. Mai vorbiserăm și înainte, desigur, dar mai ales despre chestiuni tehnice și despre protocoale de antrenament. Nu așa, personal, plini de încredere. Știam că dacă nu ziceam ceva chiar atunci, urma să-mi pierd curajul.
— Poate pentru că știm deja totul despre locul în care te duci, am zis. Nu-i nimic nou de aflat. Totul e cum ajungi acolo. Nu ai vrut să mergi în spațiu să testezi o rachetă. Ai vrut să vezi lucruri pe care nu le-a văzut nimeni niciodată.
Nu știu de unde am scos toate alea, le-am zis pur și simplu. Penelope n-a răspuns, așa că m-am îngrijorat că zisesem ceva greșit și mai vorbisem și mult.
Dar când m-am uitat la ea, mă privea fix. Cumva am reușit să-mi țin gura închisă
și să mă uit în ochii ei.
M-a sărutat.
Nu contează de câte ori îmi imaginasem asta, nu eram pregătit pentru sărutul ăla. Nu vreau să zic din punct de vedere emoțional. Vreau să zic din punct de vedere tactil. Lipirea emfatică a buzelor ei de ale mele. Era prima dată când corpurile noastre se atingeau intenționat, cu gura mea apăsând pe gura ei, înconjurați de o serie de sculpturi strălucitoare, stând pe suprafața tarea unei mingi de aproape 500 000 000 de kilometri pătrați de piatră și minereu și apă
protejată în fața golului infinit de o pătură de 500 de kilometri de gaz atmosferic.
A fost în aceeași timp cel mai mișto sărut din viața mea și cel care m-a făcut să
mă simt de parcă până atunci mă sărutasem greșit.
Penelope s-a desprins de mine, a aruncat încă o privire înspre cer și a plecat.
Pentru o clipă m-am gândit că nu eram în stare să trec peste asta, peste chinul de VP - 34
a-mi petrece toată viața încercând să recreez felul în care s-a simțit sărutul ăla cu alți oameni.
Dar după aia s-a uitat iar la mine.
— Vino, a zis.
21.
Când eram mic îi amenințam destul de des pe ai mei că o să fug de-acasă. Era un singur motiv clar și banal pentru asta – voiam ca ei să-mi dea mai multă atenție sau un alt fel de atenție, mai expansivă și mai impresionată cu realizările mele din adolescență. Nu zic că asta m-ar face special. Niciodată nu m-am gândit că-s special. De asta voiam să fug.
Dar o dată, și ăsta ar putea fi momentul-cheie al copilăriei mele, tata a răspuns amenințării mele. Se blocase în problema spinoasă a modalității în care traiectoria imprevizibilă a unui asteroid încărcat magnetic ar putea afecta traiectoria reversibilă a unui călător în timp, dacă ei ar fi aproape de a intra în contact, nebuloasă care era amplificată și de faptul că asteroidul ar fi putut să-și fi încetat existența cu mult timp în urmă. Așa că avea nevoie de altceva pe care să se concentreze și, pentru un moment pe care l-am simțit ca pe primul și singurul din viața mea, m-a ales pe mine.
I-am zis că voiam să fug de-acasă.
— Ar trebui s-o faci, a zis el.
N-aveam niciun sistem de referință pentru răspunsul ăsta. Tata era de fiecare dată mult prea ocupat ca să se ocupe de mine. Dar acum s-a uitat fix în ochii mei de parcă și-ar fi ales momentul ăsta aleatoriu ca să vadă exact cine sunt. A realizat că sunt și eu pe-acolo, așa că a vrut să vadă cine e fiul lui cu adevărat.
