25.

Asher pilota mașina zburătoare, Xiao era în față, lângă el, eu și cu Deisha eram în spate, zburam pe deasupra rezervației biosferice Faleza Niagara – 40 000 de kilometri pătrați de sălbăticie de o parte și de alta a graniței SUA-Canada, parte a unui lanț global de sanctuare de mediu desemnate să crească neatinse de ingeniozitatea umană. Nimeni nu a mai locuit acolo de la migrațiile urbane masive din anii ’70, când accelerarea tehnologiei a făcut inutile producția industrială și extragerea de resurse, iar de deasupra se mai putea vedea din când în când câte un oraș recâștigat de natură, cu clădirile acaparate de vegetație densă. Nu mai fusesem într-o mașină zburătoare de când una îmi omorâse mama cu două

săptămâni în urmă, dar ori nu și-a dat nimeni seama, ori era o formă foarte intensă de terapie prin confruntare.

După o oră în aer, ne-am decis să coborâm într-unul din orașele abandonate –

Ubly, Michigan, deși nimeni nu-i mai spusese așa de când plecaseră ultimii oameni, în 1978, dacă e să ne luăm după ziarul care încă rămăsese într-o cutie ruginită de pe strada principală a orașului. Era o zi răcoroasă de aprilie, dar fibrele termale din hainele noastre ne țineau de cald în timp ce ne uitam prin jur.

În felul lui mizer, erodat și acoperit cu mușchi, orașul părăsit părea un fel de monument al trecutului pe care îl lăsasem în urmă, din timpurile când umanitatea părea antrenată într-o perpetuă cursă cu entropia musculară a planetei înseși, aflându-se tot timpul doar cu un pas înaintea acaparării ei de către natură.

Majoritatea clădirilor se prăbușiseră, învelite în crengi și vrejuri, dezmembrate meticulos de elemente. Odată cu putrezirea lemnului și cu fărâmițarea VP - 41

cărămizilor, reapariția copacilor și a pământului a mai avut nevoie de un singur ingredient: lipsa oamenilor…

Dac-am fi fost niște copii sarcastici, ne-am fi distrat pe seama tehnologiei învechite – case din lemn și cărămidă în loc de polimeri sintetici și aliaje recombinante. Dar atmosfera excursiei era încordată, fără glume știute numai de noi sau anecdote nostalgice sau chiar fără încercarea de a afla ce-au mai făcut vechii prieteni. Ca să dezamorsez tensiunea din aer, am adus în discuție un fiasco științific recent, genul de chestie despre care-am fi râs groaznic când eram adolescenți.

— Ați auzit de clinica de slăbire cu zero gravitație? am zis. OK, deci, au pus o unitate medicală pe o stație orbitală pentru a testa proceduri experimentale pe oamenii care nu par să poată arde grăsimi în gravitație normală. Dar ceva a mers groaznic de greșit, iar clienților le apar excrescențe pline de grăsime, la fel de mari ca pepenii galbeni, la subraț și în spatele genunchilor, care trebuie în final să fie drenate și reconstruite cosmetic.

— Cred c-am auzit despre asta, da, a zis Xiao.

— Eu am ratat știrea, a zis Asher. Dar sună, na, hilar.

— Nu, nu sună, a zis Deisha. Sună îngrijorător pentru oamenii cărora li s-a-ntâmplat.

— Hai acuma, am zis eu, chestiile astea ți se păreau și ție amuzante.

— Când eram copil, a zis ea. Înainte de a încerca pe bune să fac ceva și înainte de a realiza cât de greu e. Dacă proiectul la care lucrez eu eșuează, o să râzi și de mine?

— Hai să ne-ntoarcem la mașina zburătoare, a zis Xiao. Nu trebuie să vorbim despre asta.

— Sigur, hai să nu vorbim niciodată despre asta, a zis Deisha. Hai să ne întâlnim în continuare fără el și să vorbim despre cât de îngrijorați suntem în legătură cu ce face el cu viața lui.

— Deisha, mama lui tocmai a murit, a zis Asher.

— Corect. Așa că hai să vorbim despre asta. În loc să ne purtăm de parcă

suntem și acum tot copiii ăia care făceau mișto de toți ratații cărora chiar le pasă

de lucruri. Pentru că, ghici ce? Ei aveau dreptate, și noi nu. Te simți bine când îți pasă. Și știi ce te face să te simți chiar și mai bine? Să contribui cu ceva, orice, la lume. Nu zic nimic altceva, Tom. Fă ceva. Fii ceva. Creează ceva.

— Cum? am zis. Eu nu sunt cineva. Și o să fie din ce în ce mai rău. Tata își testează prototipul în iulie. Și când o să funcționeze, pentru că bineînțeles c-o să

funcționeze, el o să fie un geniu și mai mare, iar eu o să fiu un… nimic și mai mare.

VP - 42

Nimeni n-a știut ce să mai zică. Problema când cunoști oamenii prea bine e că

toate cuvintele lor nu mai înseamnă nimic și tăcerile lor înseamnă totul.

26.

Ne-am întors cu toții la mașina zburătoare, trecând pe lângă clădirile ponosite înghițite de floră, cu Xiao și Asher luând-o înainte să vorbească discret despre nuntă – Xiao urma să fie cavaler de onoare. Mi-am dat seama că Deisha de-abia aștepta să zică mai mult, dar nu eram în stare să ascult, pentru că stăteam cu gândul la cum se întâlniseră ei trei fără mine, ca să poată discuta ce dezastru uriaș

ajunsesem să fiu.

Ce mai rămăsese din trotuar se dezintegra încet, dar sigur, fiecare crăpătură

era plină de buruieni care-ți veneau până la genunchi, așa că mă uitam pe unde merg, să nu mă împiedic. Ăsta e singurul motiv pentru care am văzut strălucirea metalică îngropată dedesubt. Era un vechi ceas de buzunar. Carcasa placată cu aur era roasă și pătată, dar pentru că era închis capacul, sticla dinăuntru nu era prea zgâriată. Ceasul principal avea limbi cu săgeți în vârf pentru ore și minute și sub el era un ceas mai mic, scobit, cu o limbă subțire, delicată, pentru numărarea secundelor. Pe cadranul de porțelan scria HAMILTON WATCH CO., 1909.

Când inventezi trenul, inventezi și deraierea. La începutul secolului douăzeci, accidentele de tren erau comune, pentru că trenurile care rulau pe aceleași șine nu erau sincronizate cu precizie. Ora exactă era cu adevărat o chestiune de viață

și de moarte. Un ceas ca ăsta era făcut să protejeze oamenii. Toate tehnologiile din lumea mea erau conectate la un cronometru global, coordonate la microsecundă, o planetă de oameni trăind la unison. Dar ceasul ăsta de buzunar era dintr-o eră a izolării temporale, de pe o planetă unde fiecare om trăia în propria definiție a timpului.

Așa mă simțeam și eu. Deisha, Xiao și Asher trăiau în zone cu fus orar diferit, dar reușeau cumva să țină legătura, în timp ce eu rămâneam în urmă.

— Tom, a zis Deisha, trebuie să vezi asta.

De supărare eram pregătit să-i zic ceva de căcat în replică, dar se oprise în fața unei clădiri din cărămidă roșie, cu două etaje, ale cărei decorațiuni de lemn purtau încă amprente de vopsea crem și se uita printr-o fereastră. Sticla era spartă și murdară și când m-am uitat prin ea am văzut că fusese cândva o bibliotecă. Podeaua era plină de sute de cărți descompuse, iar din resturile de hârtie creșteau o duzină de pini fusiformi, întinzându-se după lumina soarelui, care radia prin acoperișul pe jumătate prăbușit. Deisha a făcut ochii mari la mine VP - 43

într-un fel jucăuș pe care nu-l văzusem probabil în cel puțin zece ani. Devenise din ce în ce mai dură de-a lungul anilor și nu aveam nici cea mai vagă idee dacă

asta era doar o evoluție firească sau o consecință a erorii umane. Nu mai eram așa de apropiați cum obișnuiam să fim. Intimitatea frenetică a prieteniei adolescentine dispăruse de mult.

— N-ar fi trebuit să zic toate lucrurile alea, a zis Deisha. Dar nu știu când o să

am altă oportunitate. Nu ne mai vedem deloc.

— Trăiești într-o bază secretă, în Antarctica, am zis.

— Avem un teleportator, a zis ea. Am putea vorbi. La propriu.

Prietenii mei și cu mine obișnuiam să discutăm despre dramele relațiilor noastre adolescentine, dar, în afară de câte-o glumă porcoasă din când în când, nu vorbeam despre sex. Și niciodată nu discutam despre Deisha în felul ăla. Era o înțelegere mutuală, tacită, dar cimentată în timp, între noi că nu vom trece linia cu ea. Dar stând lângă ea, umerii noștri atingându-se, privind printr-un geam murdar cum ies copacii dintr-o grămadă de cărți făcute praf, am început să mă

gândesc cât de netrecut era de fapt linia aia. Era, până la urmă, o linie, dacă nu putea fi trecută?

Înapoi la mașina zburătoare, Xiao și Asher sintetizau sandvișuri și bere. Am zburat înapoi în oraș în tăcere, Asher oprind pilotul automat și conducându-ne acasă chiar el, Deisha uitându-se în gol la copacii de sub noi, Xiao ațipind pe umărul meu pe bancheta din spate, eu încercând să mă concentrez pe durerea mea pentru a nu-mi imagina cum ar putea fi să-mi sărut cea mai apropiată

prietenă. Există un cuvânt pentru ceva ce știi că n-ar trebui să faci, că ar fi greșit în toate felurile care contează pentru tine, dar ești destul de sigur că o s-o faci oricum? Sau e doar – uman?

Dintr-odată am realizat că ceasul vechi era la mine-n buzunar. Nu avusesem de gând să-l iau cu mine. Conform legilor internaționale, nu aveai voie să scoți nimic dintr-o rezervație de biosferă. Comisesem, din greșeală, prima mea infracțiune. Aveau să urmeze mai multe.

După ce ne-am luat la revedere de la Asher și Xiao, i-am spus Deishei că putem vorbi la propriu acum, dacă avea timp. Deja îmi petrecusem nopțile funerare cu Hester, Megan și Tabitha, așa că nu pot să mă prefac că nu știam unde puteam ajunge. La mine acasă, i-am spus ultimele cuvinte ale mamei, am plâns, ea m-a ținut în brațe, am sărutat-o, m-am culcat cu ea. Oare găsisem o altă cale să alienez pe cineva căruia-i păsa de mine? Probabil. Dar mie-mi place să le folosesc pe cele cu succes garantat.

A doua zi am acceptat slujba de la laboratorul tatălui meu. Trei zile mai târziu, am cunoscut-o pe Penelope Weschler. I-am mai văzut pe Deisha, Xiao și Asher o VP - 44

singură dată – un bar, glume proaste și zâmbete triste, Deisha păstrând distanța, vizibil încordată când ne-am îmbrățișat la sfârșit, prieteni vechi îndepărtându-se unul de altul pentru că asta fac prietenii vechi.