VP - 26
Dacă ești tata, realizezi că atunci când trimiți o persoană înapoi în timp, cea mai bună variantă e ca tot ceea ce trimiți cu ea în spațiu să fie făcut la propriu din același material genetic ca persoana. Asta înseamnă să pui o echipă
ultraprofesionistă de bioingineri să facă niște magie a naibii de neagră în cazanele lor plasmatice și să scoată de acolo un computer organic pe care să-l integreze în fiecare costum de piele. Un punct central de control al operațiunilor în mijlocul pieptului se leagă prin fire din fascicule neurale axonice de unsprezece alte puncte de control – în vârful capului, la baza craniului, sub bărbie, și câte unul pe fiecare umăr, deget mijlociu, genunchi și călcâi. Fiecare punct de control e, de fapt, un ciorchine de neuroni cu funcții modificate, care generează impulsuri electrice simple, de tipul întrebare-răspuns.
Da, când călătorești în timp o faci purtând un costum de piele în care ai nervi legați de o duzină de creiere mici. Un sistem computerizat organic construit cu un singur scop – să te aducă din trecut în prezent în siguranță și într-o bucată.
Pășești în sfera de defuziune, un glob alb, sidefat, cu o trapă care se închide ermetic și mașinăria pornește cu un zgomot basso profondo de presiune joasă. Ți se face pielea de găină. Ți se dilată orificiile. Îți simți nasul și gura uscate și fumegând, de parcă ți s-ar fi blocat un chibrit în gât. Îți simți oasele goale pe dinăuntru, sângele spumegând în vene și artere. Globii tăi oculari par să fie ieșiți din orbite, de parcă ar putea oricând să iasă din craniu și să plutească la fel ca niște baloane cu heliu dacă n-ar fi ținuți în frâu de nervii optici.
Și după aia ești o fantomă. Oamenii te pot vedea, dar poți trece prin orice obiect solid. Nu poți vorbi, imaterialitatea îți dereglează cumva corzile vocale, dar poți vedea și auzi chiar bine. Mirosul e ciudat. Chiar dacă miroși ceva care e exact în fața ta, pare a fi adus de vânt de undeva de la kilometri întregi depărtare.
Niciodată n-am făcut nimic mișto când am fost imaterial. Mi s-a-ntâmplat numai în interes de serviciu, ca antrenament. Îmi petreceam în medie cam doișpe minute făcând o serie de teste de rutină și, după aceea, când intram în zona roșie a ultimelor două minute, mă grăbeam înapoi la sfera de defuziune, ca să fiu reconstituit. Te simți destul de inert în următoarele două ore, de parcă
moleculele tale ar avea nevoie de timp să se familiarizeze din nou cu gravitația, dar în rest e bine.
Nu că ar fi contat ce făceam la testele mele de imaterialitate. Erau zero șanse să călătoresc în timp. Penelope își făcea treaba mult prea bine ca să aibă nevoie de o dublură.
Eram acolo din patru motive care, de fapt, erau unul singur – mila.
VP - 27
16.
De ce dau atâtea detalii despre sfera de defuziune? Fiindcă așa am văzut-o pe Penelope Weschler goală pentru prima dată. Tot așa m-a văzut și ea pe mine gol pentru prima dată. Eu personal eram mult mai interesat de prima chestiune, dar a doua s-a dovedit a fi mult mai semnificativă.
Penelope și cu mine executăm un modul obișnuit de antrenament, o simulare virtuală a felului în care ar trebui să mergi când ești imaterial ca să nu te, cum să
zic, scufunzi în pământ sau să plutești în aer și să poți să pui la propriu un picior în fața celuilalt. Treaba asta necesită alinierea moleculelor defuzionate din picioarele tale cu moleculele concrete de pe podea. E ca și cum te-ai plimba pe nu lac înghețat cu un strat foarte subțire de gheață și ai încerca să nu o spargi.
Eu făceam ce făceam de obicei, adică încerc s-o imit cât mai bine pe Penelope și nu-mi iese absolut deloc. Și ea făcea ce făcea ea de obicei, adică depășește cei mai buni parametri anteriori ai sarcinii curente în timp ce mă ignoră total.
Și după aceea… ceva merge greșit. Alarmele sună, luminile roșii se aprind brusc, Penelope și cu mine suntem împinși într-o cameră închisă de decontaminare. O voce, mult prea zgomotoasă, căreia boxa îi făcea vocalele să
vâjâie, ne spune că sistemul de securitate a detectat un poluant neidentificat care depășește nivelul de radiații sigur din punct de vedere medical. Trebuie să
respecte protocolul.
Ne spune să ne dăm jos hainele. Sunt un pic amorțit, pentru că cineva tocmai mi-a spus că aș putea fi contaminat cu o doză letală de radiație, așa că nu procesez cu adevărat că sunt într-o cameră mică alături de Penelope Weschler și ne dezbrăcăm. Îmi dau jos toate hainele și ea își dă jos toate hainele și le punem într-un container care e tras în perete de niște mâini de robot.
Sunt acolo, gol. Ea e acolo, goală. Pulverizează pe noi, prin niște orificii din tavan, un fel de abur care miroase metalic, dar arată, de fapt, ca sclipiciul. Cum să zic, tipul ăla de sclipici pe care îl lipesc copiii de obiectele pe care le fac la lucru manual. Sunt sigur că există un motiv medical întemeiat pentru felul în care arată, dar face posibila mea moarte prin iradiere să pară groaznic de festivă.
Stăm la vreo doi metri unul de altul, iar în jurul nostru se rotesc nori de sclipici.
Fac tot ce pot să-mi feresc ochii, pentru că nu vreau să mă prindă uitându-mă la ea, dar în același timp știu că asta e aproape sigur unica mea șansă s-o văd pe Penelope goală. Așa că îi arunc o privire pe furiș.
Se uită direct la mine.
Pasiunea pe care o făcusem pentru Penelope în ultimele câteva luni devenise atât de mare încât nu e chiar o surpriză, psihologic vorbind, ce s-a întâmplat după
VP - 28
aceea, dar – și îți spun chestia asta numai în spiritul unei sincerități totale, ca să
crezi că e sută la sută adevărat, pentru că dacă recunosc ceva rușinos și ciudat, ce mai e de ascuns – stând dezbrăcat în sclipiciul plutitor cu Penelope, nu mă pot abține. Am erecție.
Penelope pare, cum să zic, surprinsă. Având în vedere că tocmai ne luăm doza de tratament de urgență antiradiație. Și știu că e ridicol. Aș putea fi pe moarte, o moarte oribilă, cu leziuni care să-mi facă vraiște carnea, cu organele lichefiindu-mi-se, cu oasele înmuiate și gelatinoase. Dar nu mă simt ca și când aș muri. E
idiot, știu că e așa idiot, dar mă simt atât de viu.
Și Penelope, ei bine, ea se uită la mine de parcă acum m-ar fi observat pentru prima dată.
Ca să fie clar, nu e vorba de faptul că penisul meu e atât de grozav că a luat-o un val de căldură. Mai degrabă e faptul că nu făcusem niciodată ceva demn de observat în prezența ei până atunci și reacția mea în actuala situație era atât de dementă, că pur și simplu ieșea în evidență.
Auzim o vibrație puternică și dușul de sclipici se oprește. Vocea din boxă ne spune că au făcut toate testele necesare și că nu era nicio scurgere, fusese o defecțiune la sistemul de securitate care monitorizează nivelul de contaminare, dar toate protocoalele preventive fuseseră urmate, ne comportaserăm admirabil într-o situație de mare stres și ne putem relua antrenamentul de îndată ce ne îmbrăcăm în uniformele curate care ne așteaptă deja în afara camerei de decontaminare – dar nu rețin prea mult din ce zice, pentru că încerc să memorez fiecare contur al corpului lui Penelope în ultimele secunde pe care le mai avem împreună.
Ușa se deschide cu un șuierat de depresurizare și, fără un cuvânt, Penelope se întoarce și iese înaintea mea. Și eu mă gândesc că ăla trebuia să fie sfârșitul, că
urma să-mi îngrop pasiunea înapoi în fertilul dispreț de sine pe care îl cultivam înăuntrul meu și nimic nu s-ar mai fi întâmplat. Doar că atunci când s-a aplecat să
iasă prin deschizătura joasă, s-a întors și s-a uitat la mine. Nu era ca să vadă dacă
sunt OK după toată sperietura sau dacă urmam protocolul. S-a uitat să vadă dacă
mă holbam la fundul ei. Evident că mă holbam. Până am înțeles de ce i-ar fi păsat de asta a fost mult prea târziu.
17.
Fiind fiul șefului, faptul că fusesem ales pentru echipa de crononauți a părut interesant la început. Câteva dintre dubluri chiar au flirtat cu mine. Dar nu le-a VP - 29
