a vieții ei a fost să încetinească mașina plutitoare defectă îndeajuns de mult ca lămâiul să-i oprească mișcarea mortală. În moarte, ca și în viață, fusese acolo pentru tatăl meu.
I-a împrăștiat cenușa și, după ceremonie, m-am culcat cu una dintre fostele mele iubite în camera mea din copilărie.
Ca să fiu complet sincer, după aia m-am culcat și cu celelalte două foste iubite care au venit la înmormântare și cu una dintre cele mai bune prietene ale mele din liceu, cu care nu încercasem niciodată nimic pentru că era mult prea mișto și nu voiam să stric prietenia cu inevitabila dezamăgire pe care urma să i-o produc ca iubit.
VP - 20
Nu mă laud acum. Adică bănuiesc că aș putea fi un pic mai discret, dar încerc să fac asta nespunându-le numele. Din respect. Sau, nu știu, poate că pare ieftin să nu le spun numele.
Toate cele patru situații au avut aproape același scenariu. Ea voia să vorbim doar noi doi, să vorbim serios, zicea. Eu aveam impresia dinainte că ea simțea un fel de entuziasm la gândul că eu urma să-mi exprim suferința deschis în fața ei, numai în fața ei, ca și când ea ar fi fost singura care putea s-o scoată din mine înainte de a-mi face pielea să ruginească.
Privind în urmă, e ca și cum suferința era o jertfă pe care le-o făceam în schimbul corpurilor lor, iar lacrimile mele, din motive pe care nu sunt destul de perspicace să le înțeleg, le excitau. Sau poate că era doar un lucru de care fiecare dintre ele se decisese că am nevoie și puteau să-l facă pentru mine și ar trebui să
le mulțumesc, pentru că m-a ajutat. La momentul ăla părea o manifestare precară
de tristețe și dorință. Aveam nevoie de ceva viu. Sexul a fost practic primul lucru la care m-am putut gândi ca să pun la loc bucățile împrăștiate ale inimii mele, și dacă femeile alea patru nu ar fi fost de acord, bănuiesc că aș fi găsit o variantă de rezervă. Dar consimțământul lor blând și lipsa mea de imaginație au dus la patru situații identice.
Eram singuri, târziu în noapte, și eu le spuneam despre cum stăteam cu mama la spital în timp ce un câmp de stază3 o ținea în viață de la talie în sus, pentru că
de la talie în jos fusese pur și simplu rasă, și tot ce putea să facă era să repete aceeași frază iar și iar, de parcă trilioanele de neuroni din creierul ei ar fi cooperat să creeze o dungă finală a conștiinței, ca să fie siguri că ultimul ei gând era transmis oricui ar fi ascultat.
„ E pierdut, dragul meu, așa că trebuie să-l ajuți să se găsească”, zicea ea din nou și din nou.
Și eu plângeam și ziceam că are dreptate, că sunt pierdut, dar nu cred că mai pot fi găsit. Și știam că asta ar fi însemnat ceva pentru femeia căreia-i vorbeam, pentru că trei dintre ele terminaseră lucrurile cu mine exact din motivul ăsta, se săturaseră de rahaturile mele și realizaseră că nu aveam nicio direcție în viață, în afară de prietena mea din liceu, care mă știa mult prea bine, așa că anula din start orice intenție a unei relații romantice, conștientă că la un moment dat ar fi terminat lucrurile cu mine pentru că s-ar fi săturat de rahaturile mele și ar fi realizat că nu am nicio direcție în viață.
Dar când o ziceam așa plângând cu sughițuri și amețit, în loc s-o zic râzând, ca un fel de glumă autoironică, strategia mea de fiecare dată când eram față-n față
3 Câmpul de stază este, în universurile științifico-fantastice, un spațiu închis în care timpul a fost oprit, iar corpurile dinăuntru s-au blocat în starea în care se aflau în momentul opririi timpului.
VP - 21
cu o inadecvare evidentă, se genera un dezgheț temporar. Mă luau în brațe și ne uitam unul la altul și eu le sărutam.
— Nu știu dacă-i o idee bună, ziceau ele.
— E singura pe care-o am, ziceam eu.
Ele mă sărutau înapoi. Ne scoteam hainele. Trăiam într-o lume a nesfârșitei uluiri și a minunilor tehnologice, dar nimic din toate astea nu a însemnat pentru mine ce au însemnat alea patru nopți.
Mă îndoiesc că și ele s-au simțit la fel. Poate am părut doar demn de milă și mila e un afrodiziac ciudat. Categoric mi-am stricat prietenia cu tipa cu care nu fusesem împreună. A insistat că nu regretă, dar că era clar că sunt într-un moment dificil și ar fi fost o greșeală să ne gândim la mai mult în clipa aia și spera că în timp lucrurile o să revină la normal între noi. Și eu am zis că sper același lucru, dar după aia am mai ieșit numai în grupuri de prieteni și toată lumea încerca să se poarte normal și relaxat în jurul meu. Nefiind siguri cum ar trebui să
te porți cu cineva a cărui mamă a murit, așa că se purtau de parcă nu se întâmplase, chiar dacă fuseseră toți la înmormântare. Cu excepția ei, a prietenei mele, mai tăcută ca de obicei, zâmbind trist la glumele mele idioate, ca și când ar fi crezut că de asta aveam nevoie ca să mă simt mai bine, de zâmbetele ei triste la glumele mele idioate.
Doar pentru că puteam să ne facem vacanța pe Lună sau să ne teleportăm la un mall sau să privim un fetus în uterul unei celebrități sau să regenerăm părți ale corpului dintr-o supă plasmică sau oricare dintre nenumăratele lucruri care ție îți aduc a SF, dar pentru mine erau documentare, nu înseamnă că eram lipsiți de probleme. Încă eram doar niște oameni. Oameni tulburi, tulburați, care nu știau cum să se poarte când una dintre viețile lor deraia. Așa că prietenii mei făceau glume și chicoteau când eram și eu pe-acolo și eu mă culcam cu cine apucam și chiar dacă era bine sau greșit, mă ajuta pentru o oră sau două. Și nu o să știu niciodată dacă prietena mea și cu mine aveam să o scoatem la capăt și să
fim iar prieteni sau dacă m-aș fi împăcat cu vreuna dintre fostele mele. N-o să știu niciodată dacă vreuna dintre nopțile acelea de tristețe și nevoie s-ar fi putut transforma în ani de fericire și mulțumire.
Numele prietenei mele era Deisha Cline și era amuzantă și deșteaptă și jucăușă
și chiar drăguță. Fostele mele se numeau Hester Lee, Megan Stround și Tabitha Reese și erau toate amuzante, deștepte și jucăușe. Dar niciuna nu mai contează
că le-am menționat numele pentru că oricum niciuna nu mai există.
VP - 22
12.
Taică-meu a reacționat la „ E pierdut, dragul meu, așa că trebuie să-l ajuți să se găsească” oferindu-mi o slujbă.
Am stat în biroul lui, niște lămâi mari atârnau grele din ramurile lămâiului din fața geamului, care îi salvase viața, gata coapte pentru tarte care urmau să nu fie niciodată făcute pentru o zi de naștere pe care el urma s-o uite și eu s-o ignor.
Tata a ținut o groază de seminare publice despre viitor, dar ăsta era singurul de care-mi puteam aduce aminte că avea legătură cu mine. Ideea centrală era că
tatăl lui îi oferise libertatea de a-și găsi propriul drum în lume și el voise să facă
același lucru cu mine, să respecte faptul că, chiar dacă părea că eu mă scăldam într-o mare de inițiative lipsite de sens, poate la un moment dat urmau să iasă ca prin minune din negura hazardului și a capriciului. Dar după treizeci și doi de ani, tata credea că era timpul să își reanalizeze raționamentul. Până la urmă, bunicul fusese farmacist și vânzător, nu un inventator vizionar, așa că e mai mult decât normal ca eu, ca o progenitură a măreției, să am nevoie de o mână mai fermă.
Ca să fac un rezumat – el e un geniu, eu nu sunt, eu sunt o dezamăgire, el nu e. Nu avea nevoie să-mi spună că era un geniu și nici eu n-aveam nevoie. Nu aveam nevoie să-mi spună că eram o dezamăgire, dar mi-a zis.
E interesant că niciunul dintre noi nu ne-am gândit, nici măcar pentru o clipă, că mama nu vorbea despre mine. Zisese: „ E pierdut, dragul meu, așa că trebuie să-l ajuți să se găsească”. Amândoi am presupus că eu eram pierdut și tatăl meu era dragul meu. Eu fusesem cel de la căpătâiul ei, ținând-o de mână, simțind pielea ei subțire frecându-se de degetele mele, încercând să ignor că ceea ce era sub cutia ei toracică dispăruse ca printr-un truc macabru. Dar ideea că poate el era cel pierdut nu era demnă de luat în considerare, ce să mai vorbim de cea ca eu să fiu cel care să-l ajute.
Toți crononauții aveau dubluri – „însoțitor de avarie” e termenul oficial – care se antrenau alături de ei, învățau tot ce făceau ei, fiind pregătiți să le ia locul în misiunea istorică în eventualitatea în care aceștia ar fi fost cumva în incapacitate.
Când tata m-a angajat ca dublură a lui Penelope, a împachetat chestia asta ca pe un vot de încredere, mă lăsa să mă antrenez cu cel mai bun crononaut al lui.
Evident că era un rahat. Fusesem pus ca dublură a lui Penelope din două
motive. Primul, partea condescendentă a tatălui meu spera că dacă lucram îndeaproape cu cineva atât de impresionant ca ea, ceva din concentrarea și ambiția ei s-ar fi lipit și de mine. Al doilea, partea pragmatică a tatălui meu realiza că, dintre toți crononauții, Penelope era de departe cel mai puțin probabil să aibă
