și robotul de asamblare care construise cutia de cod cu probleme dezactivat și topit în ceva reutilizabil.

Tata a aranjat înmormântarea, a rezolvat unele probleme legale și în aceeași săptămână s-a-ntors la lucru. Până la urmă, trebuia să-și îndeplinească termenul arbitrar – doliul face zilele să pară în același timp mai lungi și mai scurte, dar data de 11 iulie 2016 era fixată în calendar și nimic, nici măcar moartea soției lui, nu îl putea opri să facă istorie. Și dacă o parte mică din mine a luat în considerare, chiar dacă numai pentru o clipă, că nici el nu gândea limpede, a fost doar o minoritate tăcută, mult prea oprimată pentru a putea ridica vocea.

14.

Am menționat deja că sunt două motive pentru care am fost desemnat ca dublură a lui Penelope – condescendența și pragmatismul tatălui meu. Plus promisiunea de pe patul de moarte, pe care o bănuiesc că ar fi a treia.

Dar e și un al patrulea motiv – Penelope și cu mine eram compatibili genetic pentru sfera de defuziune. E o mașinărie care îți infuzează un câmp molecular de imaterialitate în corp, permițându-ți să te miști fizic prin obiecte și viceversa. Așa că, dacă te întorci înapoi în timp și aterizezi din greșeală în mijlocul unui obiect mare sau mic, fie o să treacă el prin tine fără nicio problemă, fie o să treci tu prin el. Crononauții rămân imateriali pe tot parcursul călătoriei lor în timp. Nu pot atinge nimic și nu pot fi atinși de nimic.

Câmpul de imaterialitate durează maximum paisprezece minute. Dacă

depășești limita, moleculele tale se despart una de cealaltă și, na, mori. Din momentul în care ești decorporalizat, ai paisprezece minute să te întorci în sfera de defuziune înainte de a te dezagrega fatal.

Pentru că fereastra de paisprezece minute e atât de strictă, fiecare din cei șase crononauți are nevoie de propria lui sferă de defuziune, pentru a putea fi materializați în același timp, înainte de a intra în aparatul călătoriei în timp. Dar e extrem de complicat să calibrezi un dispozitiv care necesită precizie la un nivel molecular. E și foarte scump.

Ceea ce ajută calibrarea și costurile e să pui oameni compatibili genetic în aceeași sferă de defuziune. Recalibrarea pentru a fixa inconsistențele majore de genom ia câteva zile. Când invenția tatălui meu va intra pe piață, vor avea nevoie VP - 25

de o modalitate mai eficientă de a-i face pe turiștii în timp imateriali – dar asta e o problemă pe care tata nu trebuie să o rezolve acum.

S-a întâmplat ca Penelope Weschler și cu mine să fim compatibili genetic. E

genul ăla de compatibilitate care s-ar putea să apară într-un program de donare de celule, dacă celulele stern ale fetusului tău au fost deformate în timpul criogenezei și ai dezvoltat o afecțiune biomoleculară eucariotică. Sau într-un profil de pe un site romantic, dacă vrei să întemeiezi o familie, dar ai probleme reproductive. Cromozomii noștri corespondenți se cuplau natural, ca dinții unui fermoar. Tehnicienilor le era foarte ușor să recalibreze repede sfera de defuziune a lui Penelope când trebuia să fie folosită de dublura ei.

Mi-au zis că, dintre toate dublurile, eu aveam nevoie de cel mai mic grad de recalibrare în raport cu crononautul meu. Era, cu siguranță, singurul lucru la care excelam, pentru că, bineînțeles, era singurul lucru care nu necesita efort din partea mea. Pur și simplu trebuia să… exist.

15.

Să fii imaterial propriu-zis e complet bizar. Îți dai jos toate hainele și iei pe tine niște colanți strânși pe piele, mă rog, colanți de piele. Adică niște colanți făcuți din piele. Din fericire nu e pielea altcuiva, ci e o piele construită genetic după

modelul propriilor tale celule de piele. Nu te gândi prea mult la asta, e superscârbos. Pentru că sfera de defuziune îți codifică genomul pentru a se asigura că moleculele tale vor putea fi legate la loc la reconstrucție, ori porți costumul de piele, ori călătorești în timp gol.

Deci porți, practic, un body din propria ta piele, dar vopsit în albastru-închis ca să arate bine. Ai ghete din piele și mănuși din piele și o cască din piele pentru a preveni materializarea accidentală a firelor de păr înăuntrul creierului. Arăți de parc-ai fi gata să te dai cu bobul.

Sunt aproximativ șapte octilioane de atomi într-un corp omenesc. E-un număr al dracului de mare de atomi pe care să-i dezasamblezi, să-i parașutezi prin timp și spațiu și să-i reasamblezi într-o ordine perfectă. Dar entitățile biologice au un mare avantaj față de obiectele inanimate. Nu-s tocmai niște particule discrete.

Cei 7 000 000 000 000 000 000 000 000 000 de atomi se învârt în vreo 37 de trilioane de celule ale corpului omenesc și fiecare din celulele astea vine cu propriul lui plan. Spre deosebire de piatră sau metal sau plastic, o persoană e compusă din 37 000 000 000 000 de hărți ale propriului corp.

Trebuie doar să programezi un computer cuantic să citească harta.

VP - 26

Dacă ești tata, realizezi că atunci când trimiți o persoană înapoi în timp, cea mai bună variantă e ca tot ceea ce trimiți cu ea în spațiu să fie făcut la propriu din același material genetic ca persoana. Asta înseamnă să pui o echipă

ultraprofesionistă de bioingineri să facă niște magie a naibii de neagră în cazanele lor plasmatice și să scoată de acolo un computer organic pe care să-l integreze în fiecare costum de piele. Un punct central de control al operațiunilor în mijlocul pieptului se leagă prin fire din fascicule neurale axonice de unsprezece alte puncte de control – în vârful capului, la baza craniului, sub bărbie, și câte unul pe fiecare umăr, deget mijlociu, genunchi și călcâi. Fiecare punct de control e, de fapt, un ciorchine de neuroni cu funcții modificate, care generează impulsuri electrice simple, de tipul întrebare-răspuns.

Da, când călătorești în timp o faci purtând un costum de piele în care ai nervi legați de o duzină de creiere mici. Un sistem computerizat organic construit cu un singur scop – să te aducă din trecut în prezent în siguranță și într-o bucată.

Pășești în sfera de defuziune, un glob alb, sidefat, cu o trapă care se închide ermetic și mașinăria pornește cu un zgomot basso profondo de presiune joasă. Ți se face pielea de găină. Ți se dilată orificiile. Îți simți nasul și gura uscate și fumegând, de parcă ți s-ar fi blocat un chibrit în gât. Îți simți oasele goale pe dinăuntru, sângele spumegând în vene și artere. Globii tăi oculari par să fie ieșiți din orbite, de parcă ar putea oricând să iasă din craniu și să plutească la fel ca niște baloane cu heliu dacă n-ar fi ținuți în frâu de nervii optici.

Și după aia ești o fantomă. Oamenii te pot vedea, dar poți trece prin orice obiect solid. Nu poți vorbi, imaterialitatea îți dereglează cumva corzile vocale, dar poți vedea și auzi chiar bine. Mirosul e ciudat. Chiar dacă miroși ceva care e exact în fața ta, pare a fi adus de vânt de undeva de la kilometri întregi depărtare.

Niciodată n-am făcut nimic mișto când am fost imaterial. Mi s-a-ntâmplat numai în interes de serviciu, ca antrenament. Îmi petreceam în medie cam doișpe minute făcând o serie de teste de rutină și, după aceea, când intram în zona roșie a ultimelor două minute, mă grăbeam înapoi la sfera de defuziune, ca să fiu reconstituit. Te simți destul de inert în următoarele două ore, de parcă

moleculele tale ar avea nevoie de timp să se familiarizeze din nou cu gravitația, dar în rest e bine.

Nu că ar fi contat ce făceam la testele mele de imaterialitate. Erau zero șanse să călătoresc în timp. Penelope își făcea treaba mult prea bine ca să aibă nevoie de o dublură.

Eram acolo din patru motive care, de fapt, erau unul singur – mila.

VP - 27

16.

De ce dau atâtea detalii despre sfera de defuziune? Fiindcă așa am văzut-o pe Penelope Weschler goală pentru prima dată. Tot așa m-a văzut și ea pe mine gol pentru prima dată. Eu personal eram mult mai interesat de prima chestiune, dar a doua s-a dovedit a fi mult mai semnificativă.

Penelope și cu mine executăm un modul obișnuit de antrenament, o simulare virtuală a felului în care ar trebui să mergi când ești imaterial ca să nu te, cum să

zic, scufunzi în pământ sau să plutești în aer și să poți să pui la propriu un picior în fața celuilalt. Treaba asta necesită alinierea moleculelor defuzionate din picioarele tale cu moleculele concrete de pe podea. E ca și cum te-ai plimba pe nu lac înghețat cu un strat foarte subțire de gheață și ai încerca să nu o spargi.

Eu făceam ce făceam de obicei, adică încerc s-o imit cât mai bine pe Penelope și nu-mi iese absolut deloc. Și ea făcea ce făcea ea de obicei, adică depășește cei mai buni parametri anteriori ai sarcinii curente în timp ce mă ignoră total.

Și după aceea… ceva merge greșit. Alarmele sună, luminile roșii se aprind brusc, Penelope și cu mine suntem împinși într-o cameră închisă de decontaminare. O voce, mult prea zgomotoasă, căreia boxa îi făcea vocalele să

vâjâie, ne spune că sistemul de securitate a detectat un poluant neidentificat care depășește nivelul de radiații sigur din punct de vedere medical. Trebuie să

respecte protocolul.

Ne spune să ne dăm jos hainele. Sunt un pic amorțit, pentru că cineva tocmai mi-a spus că aș putea fi contaminat cu o doză letală de radiație, așa că nu procesez cu adevărat că sunt într-o cameră mică alături de Penelope Weschler și ne dezbrăcăm. Îmi dau jos toate hainele și ea își dă jos toate hainele și le punem într-un container care e tras în perete de niște mâini de robot.

Sunt acolo, gol. Ea e acolo, goală. Pulverizează pe noi, prin niște orificii din tavan, un fel de abur care miroase metalic, dar arată, de fapt, ca sclipiciul. Cum să zic, tipul ăla de sclipici pe care îl lipesc copiii de obiectele pe care le fac la lucru manual. Sunt sigur că există un motiv medical întemeiat pentru felul în care arată, dar face posibila mea moarte prin iradiere să pară groaznic de festivă.

Stăm la vreo doi metri unul de altul, iar în jurul nostru se rotesc nori de sclipici.

Fac tot ce pot să-mi feresc ochii, pentru că nu vreau să mă prindă uitându-mă la ea, dar în același timp știu că asta e aproape sigur unica mea șansă s-o văd pe Penelope goală. Așa că îi arunc o privire pe furiș.

Se uită direct la mine.

Pasiunea pe care o făcusem pentru Penelope în ultimele câteva luni devenise atât de mare încât nu e chiar o surpriză, psihologic vorbind, ce s-a întâmplat după

VP - 28

aceea, dar – și îți spun chestia asta numai în spiritul unei sincerități totale, ca să

crezi că e sută la sută adevărat, pentru că dacă recunosc ceva rușinos și ciudat, ce mai e de ascuns – stând dezbrăcat în sclipiciul plutitor cu Penelope, nu mă pot abține. Am erecție.

Penelope pare, cum să zic, surprinsă. Având în vedere că tocmai ne luăm doza de tratament de urgență antiradiație. Și știu că e ridicol. Aș putea fi pe moarte, o moarte oribilă, cu leziuni care să-mi facă vraiște carnea, cu organele lichefiindu-mi-se, cu oasele înmuiate și gelatinoase. Dar nu mă simt ca și când aș muri. E

idiot, știu că e așa idiot, dar mă simt atât de viu.