Sunt într-o echipă de șase persoane, aparent numărul ideal pentru tipul ăsta de misiune. Psihologic, e destul de mare ca să se simtă ca o grupă, dar destul de mică pentru a cultiva anumite relații intime. Fiecare dintre cei șase e atent antrenat în supraviețuirea plurifațetată. Nu doar fizică, dar și culturală. Hai să
zicem că se întâmplă ceva greșit și în loc de cincizeci de ani în urmă, călătoresc cinci sute de ani în urmă sau cinci mii de ani sau cincizeci de mii de ani. Întreaga echipă trebuie să fie extrem de familiară cu condițiile de la fața locului aferente oricărei ere în care ar putea ajunge.
E un protocol de anulare care îi catapultează înapoi în prezent, dar are nevoie de câteva secunde cruciale pentru a fi activat, indiferent de amenințările mortale cu care s-ar putea confrunta. Există, bineînțeles, o funcție automată de recuperare care se activează în cazul unei căderi catastrofale a sistemului, pentru ca și dacă întreaga echipă moare să nu se piardă tehnologia în trecut și să
provoace consecințe necunoscute asupra istoriei.
Sigur că are mult mai mult sens, științific vorbind, să trimiți înapoi în timp un obiect inanimat sau un animal antrenat. Dar sunt două probleme care generează
o abordare mult mai precaută. Prima e că tata vrea să-i dea pe toți pe spate de la început și să trimiți o echipă de oameni în spațiu e mult mai cool decât să trimiți, să zicem, o dronă sau un iepure. A doua e că marja de eroare e atât de mică atunci când pierzi vremea prin spațiu-timp, încât ai nevoie de creiere umane acolo, care să poată lua decizii cântărite, ca în cazul în care se întâmplă ceva neașteptat să
nu declanșeze nimeni o calamitate în cronologie. Asta ar fi groaznic.
Aproape orice poate merge rău. Ai nevoie de oameni care sunt extrem de calmi sub presiune și pot supraviețui în situații letale, imprevizibile. Șase crononauți, fiecare unul dintre cei mai impresionanți oameni în viață.
De asta e total absurd că am fost inclus și eu în misiunea asta.
10.
Bănuiesc că acum e un moment bun să menționez că mama mea, Rebecca Barren, a murit acum patru luni într-un accident de domeniul fantasticului.
Da, în ciuda atâtor minuni tehnologice ale lumii din care vin, oamenii încă mai mor fără vreun motiv anume. Ba chiar se și poartă ca niște nesimțiți fără vreun motiv anume. Scuze, încerc să-ți vorbesc despre mama, nu despre tata.
Ca atâția alți gânditori influenți, tata nu avea nevoie de nimic ce putea implica folosirea inutilă a creierului său. Bineînțeles că majoritatea funcțiilor ăstora putea fi automatizată. Dar mama și-a asumat un rol de a impune o activitate manuală
VP - 17
în viața noastră de familie, care putea fi percepută ca palpabilă și de modă veche, dar în același timp ca nevrotică și tristă. De parcă dacă nu i-ar fi împăturit personal hainele lui tata, dacă nu i-ar fi făcut curățenie în birou, dacă nu i-ar fi servit mâncarea, el n-ar fi fost capabil să rezolve misterele călătoriei în timp. Și, hei, e posibil să fi avut dreptate. Pentru că a rezolvat toate misterele călătoriei în timp și, la câteva luni după moartea ei neașteptată, totul s-a transformat într-un dezastru de proporții.
S-au cunoscut la Universitatea din Toronto. Părinții tatălui meu emigraseră din Viena în Toronto când avea nouă ani și el n-a putut să scape niciodată de un accent austriac în pronunția vocalelor. Mama a venit de la Leeds cu un program internațional de schimb, pentru a-și continua studiile la licența ei în literatură și nu și-a pierdut niciodată abilitatea britanică de a pendula spontan în interiorul dinamicii rigide de clasă.
Tata era masterand în fizică și mama l-a observat prin campus, purtând tot timpul șosete desperecheate. A vrut să știe dacă era o alegere vestimentară sau semnul cuiva care are lucruri mai importante de făcut. Într-o zi, s-a dus la el și i-a dat un cadou – o cutie cu o sută de șosete identice. El habar n-avea cine e. În mai puțin de un an erau căsătoriți și fixați în rolurile vieților lor – tata era farul, mama era îngrijitorul care scurta fitilurile, întorcea ceasul, lustruia geamurile și mătura treptele abrupte.
Tata a avut o soție care a fost mai mult ca o mamă. Și eu am avut o mamă care a fost mai mult ca o soră. Reputația tatălui meu l-a propulsat la vârful comunității academice, dar i-a refuzat mamei orice prietenii sincere, vulnerabile. Avea un rol de jucat – de moașă a geniului tatălui meu – și nu putea să recunoască în fața nimănui că se simțea goală în interior, singură, și că îi era teamă.
Numai în fața mea. Mama îmi spunea totul. Eram confidentul ei, terapeutul ei nătâng, o ureche mereu gata să plece urechea la rezervorul ei fără fund de pălăvrăgeli anxioase. Rolul tatălui meu era să schimbe lumea. Rolul mamei mele era să construiască un cuib cald, moale, în care el să se adăpostească. Rolul meu era să o ascult pe mama vorbind încontinuu, ca să nu aibă o cădere nervoasă în timp ce suprimă ceva crucial despre ea, ceva care i-ar fi distrus tatălui meu starea expansivă de contemplare cosmică.
Alinarea mamei erau cărțile. Nu modulele virtuale captivante care ne plăceau nouă, celorlalți, ci cărțile adevărate, din hârtie și cerneală, pe care nu le mai tipărea nimeni, cu atât mai puțin să le scrie. Își petrecea timpul liber citind cuvinte scrise într-o epocă anterioară. Înainte să-l cunoască pe tata, își imaginase o carieră înconjurată de cărți – pe care să le predea, să le redacteze, poate chiar să
le scrie.
VP - 18
Ar trebui să clarific faptul că tata nu a cerut niciodată nimic din toate astea.
Una dintre fațetele stării lui extatic-inconștiente de autosuficiență grandioasă era că nu sesiza niciunul dintre lucrurile astea. Găsise cumva o parteneră care se eroda natural pe sine până la stadiul de ghem gri de ață. A devenit perechea de șosete pufoase și confortabile care era tot timpul curată și pregătită în dulapul lui, de fiecare dată când îi era frig la picioare. Din câte știa el, casa i le producea pur și simplu la comandă.
Și apoi, cu patru luni în urmă, în timp ce bea o cafea și citea un roman pe un petic de iarbă din ansamblul lor rezidențial, un sistem de navigație a funcționat greșit și a determinat o mașină zburătoare să se rupă din formație, să scape de sub control și să împrăștie jumătate din mama pe peluză, într-o dâră umedă de sânge și oase și piele și sfârșit.
Când cineva moare, e foarte rece și nemișcat. Probabil că lucrul ăsta sună
evident, dar când e maică-ta nu mai e așa evident – e șocant. Te uiți, fără aer și năucit, cum tehnicienii medicali neutralizează câmpul de stază și opresc metabolizatorul sintetic de organe. Dar gestul sentimental de a o pupa pe frunte te face să te dai înapoi, pentru că în momentul în care buzele tale îi ating pielea îți dai seama exact cât de rece și cât de nemișcată e, exact cât de permanente sunt răceala aia și nemișcarea aia. Corpul tău sare înapoi de parcă ar fi fost aruncat în apă fiartă și pentru prima dată în viață înțelegi moartea ca pe o stare biologică, un organism care nu mai funcționează. Dacă nu ai atins un cadavru înainte, nu poți înțelege anormalitatea viscerală a cărnii inerte înfășurate în jurul unui obiect fără viață care poartă fața mamei tale. Ți se face rău de vinovăție și regret și tristețe pentru fiecare moment în care ți-ai dat ochii peste cap iritat sau ai făcut abstracție de o rugăminte pisăloagă sau ți-ai lăsat mintea să rătăcească
în timp ce ea îți spunea o anecdotă neimportantă. Nu-ți mai amintești nimic atent sau drăguț sau cald din tot ce-ai făcut, chiar dacă logica îți spune că sigur există.
Tot ce îți poți aminti e cât de des ai fost mărunt și meschin și fals. A fost mama ta și te-a iubit într-un fel în care nimeni n-a mai făcut-o și n-o s-o mai facă și acum nu mai e.
Când m-am născut, mama a plantat un lămâi pe proprietatea lor, și, o dată pe an, de ziua mea, făcea tarte cu lămâie după rețeta bunicii ei. Copacul ăla, în vârstă
de treizeci și doi de ani, a fost îndeajuns de puternic ca să oprească mașina zburătoare înainte de a pătrunde prin geamul mare al biroului tatălui meu, unde el reflecta la chestiuni de o importanță capitală și mânca absent un sandviș cu brânză topită la cuptor, pe care i-l făcuse mama în timp ce își făcuse și ei o cană
de cafea, ca s-o bea când stă la soare și citește un capitol din Marile speranțe înainte de a veni vremea să treacă printr-o altă rutină atent calculată, care îi făcea VP - 19
tatălui meu viața atât de plăcută și pe care el avea să conștientizeze că ea o făcuse vreme de treizeci de ani numai după ce ea nu mai era.
Fără copacul ăla, tata ar fi și el mort. Eu aș fi orfan. Și așa ar fi mult, mult mai bine pentru toată lumea.
Îmi aduc aminte cum a fost când eram copil și am înțeles că numai jumătate din fiecare copac e vizibilă, că rădăcinile din pământ sunt la fel de mari ca crengile din cer, că cealaltă jumătate e subterană. Mi-a luat mult mai mult, devenisem deja adult, să înțeleg că și oamenii sunt la fel.
11.
Înmormântarea a avut loc într-o dimineață vioaie și însorită. Câteva zeci de colegi de-ai tatălui meu, soțiile și copiii lor plictisiți, rudele mamei din nordul Angliei, rudele lui tata din Austria, trei sferturi din familiile subsecțiunii rezidențiale a părinților mei, un grup de prieteni apropiați de-ai mei din liceu și trei foste iubite de-ale mele, adunați toți în locul în care murise, pentru a asculta o serie de elogii spuse de oameni care au demonstrat foarte repede că nu știau absolut nimic despre viața interioară a mamei.
Eu ar fi trebuit să vorbesc, am vrut să vorbesc, dar n-am putut să scot niciun cuvânt în ziua aia.
După elogiile goale care, trebuie să spun, m-au făcut să plâng ca naiba, toată
lumea a privit cum tata i-a împrăștiat cenușa la baza lămâiului care fusese plantat în ziua nașterii mele și care i-a salvat viața și am vrut să urlu că asta e o comemorare dezgustătoare a femeii bune și delicate care s-a prăbușit în ea însăși pentru soțul ei. Doar că nu era. De fapt, era o ceremonie potrivită. Ultima faptă
