total de larma promoțională. A fost un eșec total.

Pentru că se pare că oamenilor le plac reclamele. Mai ales când au scopul de a deforma mediul vizual din jurul tău pentru a scoate în evidență nevoile tale și nu ale altora, ca și când ai fi centrul indispensabil al economiei globale. Nimeni n-a vrut să plătească pentru privilegiul de a fi irelevant în raport cu interesele comerciale. În afară de mine. De fapt, ce-am făcut a fost să îmi determin angajatorul să lanseze un proiect nou și scump numai pentru mine. O industrie de un om.

Înainte de asta, am lucrat pentru o companie care se ocupa de microtrenduri

– mofturi vestimentare care pot să apară, să atingă punctul maxim și să se dizolve într-o zi, chiar și în câteva ore. Unele erau globale, dar de obicei hiperlocale, mii de oameni dintr-un anumit cartier poartă aceiași papuci sau geci sau frizuri când se duc la muncă și, până la prânz, niciunul dintre ei n-ar mai purta genul ăla de haine nici mort.

Odată cu apariția containerelor pentru reciclarea hainelor, frecvența evoluției în modă a devenit amețitoare. Poți să îți deconstruiești și reconstruiești ținuta când și cum vrei. Dar dacă îți păsa de lucrurile astea, și erau miliarde cărora le păsa, era stresant să ții mereu pasul cu ultimele protocoale vestimentare. Unor oameni li se părea mai ușor să poarte un body uniform, cu puncte de marcaj, și să își proiecteze ținuta pe el, pentru a putea să-și păstreze lookul cât mai fluid cu putință.

VP - 36

Compania la care lucram procesa o cantitate incredibilă de date pentru a preconiza și controla aceste mofturi ultrarapide pentru marile case de modă și ei sperau ca eu să le pot mări cifra de afaceri. Problema e că mie nu-mi place să ies în evidență, așa că moda mă enervează. Îmi setez reciclantul vestimentar de acasă să genereze ajustări minore și aleatorii în ținutele mele doar ca să fiu lăsat în pace de oamenii care observă lucrurile astea, dar altfel port cam același lucru în fiecare zi. La început, angajatorii mei au crezut că eram deliberat enigmatic cu privire la lookul meu, pentru a-i ține în joc de glezne, dar până la sfârșitul primei mele săptămâni acolo au devenit suspicioși.

De fapt, am reușit să măresc imediat încasările, până când și-au dat seama că

făcusem același lucru pe care îl făcusem acasă – setasem algoritmii lor de predicție pe aleatoriu. Milioane de oameni purtau un anume stil de pantaloni sau un anume croi al cămășii sau o anumită grosime a curelei pentru că așa le spunea sistemul. Dar nu din motive estetice, ci din pură întâmplare. Aveam un contract, deci nu puteau să mă dea afară. M-au mutat la un proiect mai puțin relevant cu animale de companie.

Din păcate, companiei nu-i păsa în mod special de profit. Când trăiești într-o lume a prosperității universale, oamenii chiar se străduiesc să facă lucruri care funcționează bine. Nu vor să-și păcălească clienții. Vor să-i ajute să fie mai fericiți.

Iar specialitatea mea se pare că e dezamăgirea și dezastrul.

Mi-am petrecut cei zece ani de după facultate ca din inerție, disprețuind oportunitățile care-mi apăreau în cale din cauza tatii și în aceeași timp necăutând altele. Realizez că asta nu-i tocmai o trăsătură încântătoare de caracter a unui adult – fiecare din fostele mele mi-a repetat chestia asta cu varii niveluri de intensitate, în numeroase ocazii. Când ai o relație sănătoasă măcar cu unul din părinții tăi, e greu să înțelegi care dracu’ e problema – pur și simplu, na, mai crești și tu odată. Dar mă simt așa bine când dau vina pe tata, e ca o mâncărime care cere mereu să fie scărpinată.

Dacă dai la o parte tot dintre mine și Penelope, în afară de lucrul care ne-a pus în mișcare la cel mai elementar nivel, asta e tot ce aveam în comun – ca un ceas cu o limbă stricată, unii oameni nu pot să țină pasul, indiferent de câte ori sunt întorși.

23.

Atunci când am fugit de-acasă am luat o decizie crucială și, privind în urmă, destul de inteligentă – nu urma să vorbesc cu nimeni care arăta mai în vârstă de VP - 37

șaișpe ani. Mi-am făcut un bagaj în care aveam un sintetizator de mâncare, un reciclant de haine și o interfață de divertisment, am oprit protocoalele aferente de urmărire și am ieșit pe ușa din față a casei.

Am luat o capsulă de tranzit înspre unul dintre sectoarele mărginașe din Toronto și am abordat primul copil pe care l-am văzut. I-am zis că fugisem de acasă și că aveam nevoie de un loc în care să stau peste noapte. S-a decis instantaneu că era șmecher ce făcusem și m-a lăsat să dorm la el. Părinții lui n-au aflat niciodată că am fost acolo. Am stat în camera lui și ne-am jucat jocuri de imersiune virtuală până târziu în noapte. Ziua următoare m-am mutat, am luat o capsulă până în alt sector și am făcut același lucru, am găsit un puști, i-am zis adevărul, am dormit la el fără să afle părinții lui și am trecut mai departe.

La început abordam numai băieți pentru că aveam doișpe ani și fetele erau intimidante. Mă așteptam ca măcar câțiva dintre puștii cu care mă întâlneam să

mă dea în gât, dar niciunul n-a făcut-o. După două săptămâni, am abordat o fată.

A fost chiar mai încântată decât oricare dintre băieți. Așteptase toată viața un necunoscut care să vină la ea și să-i propună o aventură, dar una care nu necesita ca ea să părăsească siguranța propriului dormitor. Nu ne-am jucat nimic în noaptea aia, asta dacă nu consideri sărutatul vreme de patru ore un joc. A fost prima dată când am sărutat o fată. Numele ei era Robin Swelter.

Am stat cu Robin cinci nopți, până când ne-a prins fratele ei în chiloți. M-a tras de pe ea în timp ce ea își acoperea pieptul semiformat și mi-a dat un pumn în gură. Părinții lor au dat buzna înăuntru fiind mult prea șocați de faptul că

locuisem în casa lor vreme de cinci zile, fără ca ei să știe, ca să se mai poată enerva corespunzător. I-au sunat pe părinții mei în timp ce drona lor medicală îmi punea gheață pe ochiul învinețit. Mama a venit să mă ia și avea o privire feroce.

În cele cinci nopți de bâjbâieli adolescentine, Robin și cu mine am învățat destul despre cum funcționează trupurile noastre complementare ca să fim catapultați în topul experienței sexuale de la școlile noastre. Mă plimbam pe holuri ca o legendă în devenire. Fiecare fată care mă ignorase cu hotărâre mă

remarca dintr-odată. Și, mulțumită filiformei Robin și curiozității ei generoase, știam câte ceva despre ce să fac cu toată atenția primită.

Robin și cu mine am ținut legătura, dar amândoi știam că vraja se rupsese. Nu pot să zic c-am iubit-o, dar niciodată n-am apreciat un om mai mult.

Mama era convinsă că am fugit din cauza lui Robin, nu că o întâlnisem în călătoriile mele. O idilă adolescentină era acceptabilă. O provocare nesăbuită din partea tatălui meu, nu.

În ceea ce-l privește pe tata, el a fost doar puțin îngrijorat, și asta mai mult din cauza faptului că panica și îngrijorarea mamei din alea nouășpe zile îi VP - 38

monopolizaseră rutina. Când a aflat că aș fi putut supraviețui la infinit dacă nu aș

fi fost sedus de îmbrățișările moi ale lui Robin Swelter, a decis că și-a îndeplinit misiunea de tată. Mai ales că m-a trimis de-acasă și n-am murit. Ba chiar am reușit să intru în chiloții cuiva.

24.

Întorcându-mă la școală după ce am fugit de-acasă, am făcut cea mai importantă descoperire a adolescenței mele – e irelevant dacă ești deștept sau îndemânatic dacă reușești cumva să fii primul.

Cele cinci zile ale mele cu Robin Swelter m-au făcut un pionier în dezirabilul domeniu al sexualității adolescentine. Băieții aveau o atitudine oscilantă și încordată, disperați să afle descoperirile mele și în același timp insistau că știau deja tot ce aveam de zis. În scurt timp, am învățat o altă lecție importantă –

nimănui nu-i place un atotștiutor. Invidia s-a transformat în resentiment și băieții m-au marginalizat. Dar nu-mi păsa, pentru că aveam fetele. Și fetele nu voiau descrieri. Voiau dovezi. Era prima dată când atracția pe care o exercitam nu avea nimic de-a face cu numele meu de familie. În lumea din care vin, e destul de greu să fii un elev rău. Planul educațional al fiecărui copil e croit după metode personalizate de învățare, care sunt evaluate regulat și actualizate pentru a se asigura că nimeni nu rămâne în urmă. Așa că era extrem de rebel din partea mea, singurul fiu al marelui Victor Barren, să-mi neglijez studiile și să mă dedic unei singure activități extracuriculare: cuplatul cu oricine mă voia.

Nu am știut, cel puțin la început, că moneda experiențelor mele timpurii urma să se devalorizeze drastic prin suprasaturație. La cinșpe ani, stors de cunoștințele mele secrete, m-am lovit de un obstacol impenetrabil. Fetele voiau ca asta să

însemne ceva. Voiau să poată conta pe mine. Voiau să le destăinui lucruri. Sexul nu mai era de ajuns. Voiau iubire.

M-am simțit ca un alergător care descoperă că el nu aleargă, de fapt, într-un maraton – ci într-un triatlon, și nu numai că și-a uitat bicicleta, dar n-a învățat niciodată să înoate.

La cinșpe ani, fără prieteni, un elev mediocru lipsit de hobby-uri reale, nu știu ce-aș fi ajuns dacă nu aș fi stat lângă Deisha Cline într-o excursie la Muzeul Goettreider din San Francisco. Nu îi dădusem niciodată prea multă atenție, pentru că emana un sentiment asexual de „stai în banca ta”, pe care l-am apreciat numai după ce am devenit indezirabil. Deisha era distantă cu celelalte fete și suspicioasă față de ceilalți băieți în afara prietenilor ei cei mai buni, Xiao VP - 39

Moldenado și Asher Fallon. Toți patru ne-am petrecut întreaga zi în galeria unde era prezentat felul în care Motorul Goettreider a dat greș, privind sfârșitul lumii iar și iar. Am devenit o gașcă solidă, care a rezistat mai mult de zece ani.

Majoritatea experimentelor eșuează. Majoritatea teoriilor eșuează. Dar asta nu ai fi aflat niciodată de la tata. Dacă eșuase vreodată în deceniile în care lucrase la călătoria în timp, nu vorbea niciodată despre asta. Unic în toată istoria științei, Victor Barren nu făcea greșeli. În casa copilăriei mele, eșecul era rușinos. Așa că

mie îmi era rușine oriunde mergeam.

Până i-am întâlnit pe Deisha, Xiao și Asher, și am învățat să fiu amuzat în schimb. Colegii noștri erau toți atât de entuziasmați chiar și de cea mai mică

inovație tehnologică, încât noi ne-am specializat pe eșecuri, obsedați de invențiile care n-au funcționat așa cum trebuia. Tatuaje holografice care îți fac din greșeală

pielea translucidă. Generatoare de vreme pentru uz casnic care se defectează și creează tornade localizate care se învârt în jurul casei tale cu viteză de 400 de kilometri pe oră. Clădiri încapsulate în replicatoare de peisaj, pentru a-ți oferi priveliștea pe care-ai avea-o dacă n-ar fi fost blocate de alte clădiri, dar care se defectează și proiectează imagini de 300 de metri cu ceea ce fac locatarii în băile lor.

După liceu, am amânat despărțirea noastră mergând împreună la Universitatea din Toronto și apoi am mai stors vreo câțiva ani de apropiere postuniversitară cu excursii ocazionale la cea mai apropiată rezervație de biosferă. Dar de două ori pe an s-a transformat în o dată pe an și o dată pe an s-a transformat în o dată la doi ani și o dată la doi ani s-a transformat în niciodată, pentru că ei s-au mutat, și-au construit cariere adevărate și eu am rămas acasă și am devenit din ce în ce mai alienat.

Asher s-a mutat cu logodnica lui, Ingrid Joost, în Auckland, unde erau amândoi ingineri la o companie care producea antipodali, vehicule care pătrund prin straturile subterane ale planetei și ies pe partea cealaltă. Erau în pregătiri destul de avansate pentru nuntă, o chestie aparent doar un pic mai puțin complicată

decât forarea unui tunel de 13 000 de kilometri prin fier și lavă. Xiao s-a căsătorit cu prietena lui din facultate, Noor Priya, și aveau o fată pe care o chema Fae și care era fără niciun dubiu cel mai drăguț lucru imaginabil. Laboratorul lui din Ciudad de México încerca să stabilească ce poate fi făcut din punct de vedere legal în legătură cu datele de teleportare, ca urmare a unui scandal recent în care o angajată spărsese arhivele scanărilor biometrice ale bărbaților de care îi plăcea și crescuse surogați sexuali cu același ADN printr-un sintetizator de modele plasmatice. Deisha, misterios de singură, ca întotdeauna, făcea naiba știe ce pentru un think tank secretos despre care a sugerat, dar niciodată nu a VP - 40

recunoscut deschis, că explora viabilitatea unei colonii marțiene făcând teste ale echipamentului dintr-un biodom din Antarctica. Un pic ironic, având în vedere că

Deisha era faimoasă pentru răceala afișată în relația cu prietenele noastre de-a lungul timpului, chiar dacă s-a dat pe brazdă considerabil față de Noor odată ce s-a născut Fae.

Ultima oară când ne-am întâlnit cu toții a fost la nunta lui Xiao de acum trei ani. Dar la două săptămâni după ce a murit mama, prietenii mei au avut toți o zi suspicios de liberă și s-au teleportat de la casele lor îndepărtate. După

înmormântare, principala mea activitate fusese culcatul cu cele trei foste ale mele și eradicarea ulterioară a oricărui vestigiu de afecțiune pe care îl mai aveau pentru mine nerăspunzându-le la mesaje, așa că întâlnirea cu Deisha, Xiao și Asher părea o pauză destul de mișto de la a fi un idiot îndurerat și egocentric.