luat mult să treacă la resentimente și dispreț. Era ca și când noii mei colegi au luat-o pe același drum pe care o luase și tata din ziua în care mă născusem, doar că a durat numai o lună în loc de treișdoi de ani.
Crononauții din prima echipă erau drăguți cu mine în majoritatea timpului. Nu, cum să zic, interesați de ce cred despre chestiunile zilei sau ce gusturi am în materie de cultură populară sau care sunt cele mai captivante povești ale mele, dar erau politicoși. Oamenii cu un asemenea nivel de concentrare și ambiție nu își petrec prea mult timp gândindu-se la alte lucruri decât la sarcinile extraordinar de solicitante pe care le au de îndeplinit. E mult mai ușor să fii amabil decât să îți pierzi chiar și un joule de energie formulând o opinie despre cineva complet irelevant pentru tine. Același lucru se întâmpla și cu oamenii de știință care lucrau la modelele teoretice și cu inginerii care trebuiau să construiască la propriu tehnologia aia atât de complexă. Până la urmă, eram fiul șefului.
Dar celelalte dubluri mă urau.
Ca să-ți ofer o perspectivă, chiar dacă nu erau crononauții titulari, aleși în echipa principală a misiunii, erau toți profesioniști de cel mai înalt nivel, cu înalte realizări, care aveau, cel mai probabil, să participe în misiunile următoare.
Eu mai lipseam. Știau toți că eram acolo numai pentru că tatăl meu a trecut peste orice condiție minimă existentă. Fiecare sarcină pe care nu eram în stare s-o îndeplinesc, fiecare modul pe care nu eram în stare să-l trec, fiecare analiză
cognitivă pe care nu eram în stare s-o-nțeleg nu numai că făceau prezența mea o insultă și mai mare, ci trăgeau în jos scorul general. Pentru a avea o medie onorabilă, toți bărbații și femeile alea care munceau pe brânci trebuiau să
muncească chiar și mai mult.
Eram groaznic. Mi-aș fi dat demisia după prima lună. Dacă nu era Penelope acolo.
Toți angajații tatălui meu se simțiseră obligați să vină la înmormântarea mamei, așa că atunci când am început să lucrez în laborator am trecut printr-un ritual ciudat în care fiecare dintre ei își exprima părerea de rău pentru pierderea mea. Sunt sigur că le părea sincer rău, dar sunt la fel de sigur că ceea ce voiau cu adevărat era ca eu să-i strecor lui taică-meu cât de atenți fuseseră cu mine dacă
numele lor apărea într-o conversație a noastră, ceea ce nu se întâmpla, pentru că
tata și cu mine de-abia dacă vorbeam. După ce dinamica noastră încordată a căpătat notorietate, compasiunea a început să dispară încet, alături de flirtul intermitent și de curiozitatea ambientală.
Prima dată când am întâlnit-o pe Penelope Weschler, n-am fost intimidat de reputația ei sau disperat s-o impresionez, chiar dacă bineînțeles că eram, n-a fost vorba nicidecum arăta, subțire și arcuită și pregătită pentru orice într-un moment VP - 30
al vieții mele când eu nu mă simțeam pregătit pentru nimic. Ce mi-a atras atenția din prima a fost ce nu a făcut: n-a menționat-o deloc pe mama.
Am presupus că era mult prea preocupată de antrenamentul ei pentru a-i păsa de subtilitățile sociale, dar atunci, la două săptămâni după ce am fost numit dublura ei, am mers la un seminar despre funcționarea primului Motor Goettreider – instalațiile din interior erau incredibil de complexe, dar pentru a activa dispozitivul era nevoie doar să tragi de o manetă în sus pentru a-l porni și în jos pentru a-l opri, chiar dacă era proiectat să nu se oprească niciodată, numai în cazul unei urgențe – și tehnicianul care făcea prezentarea, pe care nu-l întâlnisem încă, m-a luat deoparte pentru a-și exprima părerea rituală de rău. Am bâiguit niște mulțumiri de complezență și m-am așezat la locul meu de lângă
Penelope. În două săptămâni, nu-mi zisese nimic care nu era o instrucțiune tehnică despre eroarea permisă sau diagnostice de grilă. Așa că nu mă așteptam să vorbească, într-o voce joasă pe care numai eu o puteam auzi, cu privirea neîntorcându-i-se absolut deloc de la prezentarea din fața noastră.
— Părerile de rău sunt o tranzacție, a zis Penelope. Dacă îți scoți tristețea la vânzare, n-o să mai valoreze nimic.
Am fost atât de șocat că vorbise cu mine încât n-am putut să vin cu o replică.
Dar am știut exact ce voia să spună.
Precum ciocănelele alea mici care testează amplitudinea reflexului, o viață
întreagă de distanțare paternă și nevoie maternă de afecțiune m-au pregătit să
mă atașez instantaneu, ca o rățușcă de o lebădă în trecere, e o frecvență specifică
a empatiei fatice – înțelegere adevărată dezbrăcată de milă.
Mă îndrăgostisem de ea, chiar dacă ea nu știa și nu-i păsa și nu o voia. Faptul că nu știa și nu-i păsa și nu o voia făcea parte din farmecul ei. Aș fi susținut, dacă
m-ar fi întrebat cineva, că dacă lui Penelope i-ar fi plăcut pe bune de mine, aș fi fost probabil neinteresat. Dar, ca de obicei, n-aveam dreptate.
18.
Când n-ai știut niciodată ce vrei cu adevărat în viață, a-ți petrece foarte mult timp în proximitatea cuiva ca Penelope Weschler e fascinant. Înțelegea că
prezența mea lângă ea pentru antrenamentul nostru simultan era în fișa postului și o accepta fără întrebări. Ca uniformele pe care le purtam în laborator, eram pur și simplu o parte a show-ului.
Sau cel puțin așa credeam eu. Când sari de pe un vârf, căderea poate părea destul de asemănătoare zborului, cel puțin pentru o vreme.
VP - 31
Îmi petreceam ore în șir căutând prin algoritmi de matrimoniale, încercând să-mi înfloresc profilul ca să mă potrivească sistemul cu Penelope, dar numele ei n-a apărut niciodată. Alte dubluri s-au suprapus cu spectrul meu de atracție, pentru că profesia e considerată a avea o mare eficiență în compatibilitatea romantică, dar, conform standardelor extinse ale inteligenței artificiale care corela datele, Penelope și cu mine nu ne potriveam. Matematica nu ne dădea nicio șansă.
Am petrecut trei luni antrenându-mă lângă Penelope. Își ținea părul prins într-o coadă strânsă, dar uneori scăpau câteva șuvițe și dansau în briza aerului condiționat. E singurul lucru la ea care putea fi descris drept la marginea tiparului.
În rest, era necruțătoare în concentrarea, determinarea și îndrăzneala ei.
Era clar inadecvat și într-un fel ciudat să îi fac ochi dulci când ea n-avea de ales și trebuia să se antreneze cu mine, așa că mi-am propus să nu mă uit la ea decât dacă găseam o justificare profesională rezonabilă. Excepția erau mâinile ei.
Pentru că se presupunea că învățam de la ea, era OK să îi privesc mâinile pe comenzile simulatorului. Degetele ei lungi, conice și articulațiile proeminente, încheieturile straniu de delicate, cumva mult prea subțiri pentru forța tensionată
pe care o arătau, mușchii încordați și sârmoși. I-am studiat dermatoglifele ca un vechi chiromant.
Penelope arăta o măiestrie totală indiferent de sarcina pe care o avea de îndeplinit, iar când era rândul meu privea, răbdătoare, impasibilă, cum eu dădeam din mâini și din picioare pe-acolo, încercând să-i imit mișcările. Mi-era rușine, dar rușinea era încolăcită în jurul altui sentiment, ca o izolație – cu cât eșuam mai mult, cu atât se uita mai mult la mine.
Da, chestia asta mă face să sun ca un ratat incredibil. Dar mama mea era moartă, tatăl meu era distant, colegii mei erau neinteresați, prietenii mei erau ciudați, fostele mele erau chiar și mai ciudate, iar Penelope Weschler era cea mai bună parte a oricărei zile.
Ea nu m-a tratat niciodată cu dispreț. Era politicoasă, dar indiferentă.
Bineînțeles, era politicoasă, dar indiferentă cu toată lumea, dar comparând-o cu celelalte dubluri cu care mă antrenam eu, se putea spune că era caldă cu mine.
Eram umbra ei când excela la tot și ea mă ignora cu diplomație. Până în ziua când ne-am văzut dezbrăcați în camera de decontaminare. Chiar și după ziua aia, în majoritatea timpului mă ignora. Dar era și altceva, ceva pe care greu pui degetul, dar era acolo, o încărcătură, o vibrație magnetică feromonală care atârna între noi ca o pânză de păianjen, de obicei invizibilă, dar dintr-un anumit unghi, cu roua dimineții pe ea, putea sclipi pentru un moment.
